Aș putea face mult rău în lumea asta, exact ce se așteaptă de la mine. Așa că am decis ca azi să surprind omenirea făcând o faptă bună.

- Din Aaron cel spontan

*

În realitate, era furios, dar, tot în realitate, știa că nu avea niciun rost să manifeste furia pe care o simțea, cel puțin nu într-un mod barbaric așa cum probabil ar fi făcut unul dintre Cardinhami. Așezat pe un scaun în camera pe care o împărțea cu Evangeline citea scritorile pe care le primise din Londra. Prima era o reclamație, mai degrabă, de la dădaca și guvernanta lui Aislinn: de când plecase, făcea numai ce îi poftea inima, intrase cu calul în casă, refuza să poarte rochie, își dăduse drumul de pe balustradă și aproape că își rupsese piciorul. Aaron oftă și lăsă documentul deoparte. Când revenise în Londra, în 1803, își dăduse seama că titlul urma să sufere o nouă zguduitură: mama lui era însărcinată cu un bărbat pe care pretindea că îl iubea, dar care nu o iubea suficient pentru a crede că era vorba despre copilul lui. Ducesa îi spusese numele acestui bărbat, iar așa dăduse Albany de lady Bethany. Dar femeia era deja moartă, iar el nu putea să se răzbune în vreun fel. Avusese totuși o satisfacție: aranjase uciderea lui Ian, fratele lui Bethany, dar nici atunci nu o făcuse cu vreun scop meschin; Ian amenința să o rănească pe Lilibeth, iar el unul nu putea permite așa ceva.

A doua scrisoare se referea la încărcăturile pe care le transporta, la asigurările încheiate și la starea copiilor ajunși în State. Albany își extindea piața de desfacere în fostele colonii britanice cu un scop: în curând prevedea că acestea aveau să ajungă mult mai importante decât insula pe care se afla acum.

Niciuna dintre aceste vești nu îi provoca însă furie mai mult decât timpul care se scurgea. Vestea care circulase despre Evangeline ajunsese probabil și la Thomas, iar o scurtă investigație arătase că părăsisese Bath. Se aștepta ca mai devreme sau mai târziu să dea nas în nas cu el. Asta îl înfuria la fel de tare pe cât îl speria. Până într-un moment Evangeline jurase dragoste lui Thomas; după aceea putuse simți că începea să îl iubească pe el, slăvind totodată memoria bărbatului care o abandonase; din momentul în care Silas îi vorbise despre alegerea lui Thomas, ceva se stinsese definitiv în Eva, dar Aaron nu putea intui exact ce. Sigur, ducesa lui zâmbea, mânca, râdea și vorbea, dar în același timp rămânea preț de câteva momente privind în gol, adesea decepționată și melancolică. Iar în timp ce el trecuse de pasiunea copilărească pentru Melody, se temea că ea nu trecuse de iubirea adolescentină pentru Thomas. Se temea că nu avea să îl iubească pe el, pe Aaron, niciodată sau că dacă vor exista sentimente din partea ei acestea urmau să pălească în comparație cu intensitatea emoțiilor pentru Barbury. Iar Aarân își dorea să fie iubit. Atât îi lipsea în viață: iubirea unei femei pe care o iubea cu sufletul lui.

Nu intenționase să își recunoască sentimentele atât de devreme, dar gândul că ea l-ar părăsi de teamă îl sfâșiase. Dacă Evangeline avea vreodată să fugă de el, asta l-ar fi înnebunit la propriu.

O simțea mișcându-se în spatele lui acum, pregătindu-se pentru întrevederea cu vicarul Winters. Și-ar fi dorit să vină cu ea, dar știa că era ceva ce trebuia să facă singură, să iasă în lume, să se redescopere. Evangeline era mai mult decât femeia care avea nevoie de un bărbat; era femeia de care bărbații aveau categoric nevoie. Iar acum, această femeie părea îngândurată. Arătase astfel încă de la cina în care fusese prezentat trecutul.

—Ce e?, o întrebă.

—Nimic.

Aaron își ridică mâna și o prinse de braț, trăgând-o pe piciorul lui. Evangeline strigă, luată prin surprindere.

—Ascult.

Evangeline știa că Aaron nu era un bărbat crud, deși răzbunător și drept. Totuși, nu voia în mod special să tăinuiască probeleme de el, iar aste pentru că ajunsese să dezvolte o relație cu acest bărbat mai deschisă decât orice avusese până acum. Simțea că îi putea spune totul. Oftă și își lăsă capul pe umărul său.

—Nu crezi că există o posibilitate să mă iubești doar pentru că semăn cu mama?

Aaron clipi de câteva ori, încercând să își dea seama ce spunea femeia din poala lui. Apoi realiză: spunea numai prostii!

—Evangeline, nu ai moștenit nimic de la Melody.

—Ba da!, se încruntă ea. Am... am... degetele! Îi arătă degetele de la mână cu unghii ovale, subțiri, lungi. Aaron le privi atent și zâmbi.

—Nici măcar. Când sunt cu tine e ca și cum fac dragoste cu versiunea feminină a lui Bryght Cardinham. Evangeline se crispă, în timp ce Aaron izbucni în râs: I-o trag mărețului Rothgar!

—Nu e amuzant!, îi spuse și încercă să scape din strânsoarea lui, dar Aaron nu îi permise asta.

—Iubita mea, eram obsedat de mama ta. Cum ai spus, eram un pervers. Dar nu se compară dragostea față de ea cu dragostea față de tine. Iubeam ca un băiețel. Acum iubesc ca un bărbat.

Evangeline oftă.

—Sper că ai dreptate, pentru că ar fi superifcial din partea noastră să iubim atât de des și atât de repede. Aaron își ridică sprâncenele în direcția ei, dorind explicații. Sentimentele sunt atât de diferite, totuși le numim dragoste.

—Există tipuri de dragoste din experiența mea. Evangeline, inima ta nu e o târfă.

Eva îl privi, apoi își ridică buzele spre ale lui și îl sărută. Apoi îi mângâie ușor bărbia și oftă. Avea nevoie să i se spună asta, pentru că inima ei începuse să bată în ritmul numelui său.

—Asta înseamnă că ești îndrăgostită nebunește de mine și îmi propui să plecăm chiar acum? Eva îl privi cu ochii mari și speriați, ceea ce îl făcu să râdă, deși simțea în sine un gust amar; Evangeline nu era pregătită să-și declare sentimentele, ceea ce însemna că se temea, ceea ce însemna că îi era încă rușine. Nu de alta, dar sora mea s-ar putea să dărâme casa din Londra și să nu mai avem unde să ne întoarcem.

—E chiar atât de rău?, întrebă Evangeline și tresări.

—Oh, n-ai întâlnit-o încă!

***

Când plecase, mătușa ei preferată, Summer, o îmbrățișase strâns și îi șoptise:

—Urmează-ți inima!

Dar se temea că inima ei era defectă. Ar fi fost ciudat dacă s-ar fi declarat deja îndrăgostită de Aaron? Poate că pentru Thomas fusese o simplă joacă, poate un vis care nu se mai împlinise, dar ea știa în sinea ei că vicontele însemnase cu adevărat ceva pentru ea. Îl iubise, dar iubirea pentru Thomas, blândă, lipsită chiar de vreo ambiție, era eclipsată de ceea ce simțea pentru Aaron, ceva care îi consuma nopțile, care îi acapara zilele și care transforma fiecare zi într-o ambiție a seducției, ambiția de a-l face pe celălalt să se simtă bine, chiar dacă efortul pentru confort era minim, rezultat fiind categoric maxim.

—Mai doriți?, întrebă doamna Winters înclinând ceainicul în dreptul său.

—Este foarte bun, sigur, îi zâmbi ea și lăsă ceașca pe masă.

—Este ceai din Assam (1).

—Am recunoscut aroma intensă, spuse Evangeline. Mâncase puțin mai devreme un sendviș cu carne de vită uscată și muștar și își dăduse seama că mâncase și două prăjiturele cu stafide. Vă mulțumesc mult pentru invitație, doamnă Winters.

—Oh, vă rog!, spuse doamna Winters, o femeie micuță și îndesată, îmbrăcată simplu și care se comporta la fel. Nu în fiecare zi Grays găzduiește atât de multă lume bună! În plus, familia Cardinham este faimoasă în Londra, iar dumneavoastră ne-ați ales pe noi dintre atât de multe zone în care să mergeți?

Evangeline zâmbi. Nu ei aleseseră Grays; satul în sine îi alesese pe ei.

—Sper că nu vă supărați dacă vă spun ceva, spuse doamna Winters. Evangeline aprobă, ascultând-o. Nimeni nu a crezut zvonurile legate de sarcina dumneavoastră, mai ales când v-am văzut și mai mult ca sigur nu arătați precum o femeie grea. Nu pot să înțeleg de ce ziariștii din Londra sunt atât de răutăcioși și împrăștie informații atât de neadevărate, mai ales despre dumneavoastră, care sunteți atât de drăguță!

Evangeline înghiți cu dificultate. Doamna Winters părea mai mult decât sinceră, ceea ce o făcu să ofteze. Oamenii din Grays erau atât de drăguți, încât nici nu putea crede că o fată provenită dintr-o familie bună, cu o educație aleasă putea să ajungă atât de jos. Iar faptul că ar fi continuat să mintă, mai ales pe această doamnă care nu îi arătase decât bunătate, o îngrozi. Prin urmare, se trezi că spuse:

—Nu au fost zvonuri mincinoase, doamnă. Chiar am fost însărcinată. Doamna Winters o privi cu ochii mari, uluită. De aici și... boala... pe care am avut-o. Am pierdut copilul.

Dar copilul ei nu fusese o boală. Fusese conceput cel puțin din iubirea și speranța ei, speranța că urma să se mărite și să trăiască o poveste de basm. În schimb, fusese nevoită să treacă printr-un coșmar până să-l descopere pe Făt Frumos, iar chiar și acum situația nu era constant roz. De exemplu, doamna Winters, soție de vicar, putea alege să o dea afară din casă pentru nerușinarea de care dădea dovadă, iar ea ar fi trebuit să se supună. În lumea lor puteai pierde multe lucruri dacă alegeai să fii complet sincer.

—Înțeleg, spsue doamna Winters. Cuplurile obișnuiesc să...

—Nu era copilul soțului meu. Am făcut acel copil cu un alt bărbat.

Era, din nou, o afirmație îndrăzneață, dar cu fiecare cuvânt pe care îl zicea se simțea eliberată de povara rușinii. Greșise și își ispășise pedeapsa. Poate că era timpul să fie fericită. Dar Evangeline nu era proastă. Oftând, dădu să se ridice și să o lase pe doamna Winters, simțind cum lacrimile i se adunau în gât în acest moment și cum pierdea încă o prietenă, dar glasul domnului Winters răzbi în încăpere:

—Risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură. Întoarce-te către Mine, că Eu te-am mântuit! Evangeline își ridică ochii spre el. Isaia. Intrând în cameră, domnul Winters își lăsă pălăria pe masă și se așeză lângă soția lui. Aveam deja bănuielile noastre, milady, aste pentru că am și discutat cu fostul preot din Grays, dar acum acestea mi se par irelevante. Sunteți o pereche pe măsură pentru lordul Albany, nu-i așa?

—Uneori am impresia că sunt mult sub acesta, mărturisi Evangeline.

—Și probabil că asta vă face potrivită. Draga mea, de ce nu îi oferi lui lady Albany plăcinta cu agrișe pe care ai pregătit-o? Avem suficientă și cred că ar fi foarte bine dacă ai duce și alor tăi. Calea spre inima bărbatului e chiar aici, îi spuse și își atinse glumeț pântecul. Eu unul numai cu stomacul gândesc.

Evangeline zâmbi. Poate că, măcar de data asta, adevărul nu o afundase mai mult în mocirlă.

***

—Nu știam ce să cred despre soții Winters, dar ce îmi spui mă face cu adevărat să îi plac, spuse Marlene în timp ce înaintau pe drumul de țară, fiecare cu un coș în mână pentru ce avea să fie cina din seara aceea.

Se întâlniseră la brutărie și aleseseră să meargă împreună spre casă. Cu timpul care trecuse, Evangeline se împrietenise din ce în ce mai mult cu Marlene, atât de mult, încât nu știa cum avea să o poată lăsa aici când timpul va fi venit pentru a pleca.

—Locul ăsta mă face să îmi dau seama că nu voi fi niciodată liberă în Londra, oftă Evangeline și privi cerul însorit.

—Soțul meu obișnuia să spună că noi alegem cum ne simțim în diferite locuri.

—Foarte înțelept, șopti Evangeline. Îți e dor de el?

—N-aș putea spune că nu, ridică Marlene din umeri. Când rămâi într-un anumit loc e ceva în tine care îți impune să faci ceea ce face toată lumea: să trăiești. John al meu era un bărbat bun și chiar l-am iubit. Totuși, îmi pare că întotdeauna a lipsit ceva între noi, o dragoste nebună.

Evangeline își mușcă buzele:

—Am observat că tu și lordul Rowland ați devenit foarte buni... prieteni.

—Oh, da!, râse Marlene. Ridicând din umeri, Marlene continuă: Ce pot să spun? Sunt tânără și singură. Îmi lipsește adesea compania unui bărbat. Dar nu sunt îndrăgostită de Excelența Sa, deși mi-ar plăcea să fiu. Aș trăi ca o prințesă!

Evangeline aprobă. Probabil că așa era.

—Voiam să te mai întreb... Eu și Albany am găsit o casă care pare abandonată în pădure. Știi cumva dacă este cu adevărat abandonată?

—Am locuit cu John acolo după ce ne-am căsătorit. Eu m-am mutat înapoi în casa părintească după moartea lui. N-am mai folosit-o de ani buni, iar noul pădurar are propria locuință.

Ducesei îi trecu atunci prin minte o idee minunată. Până la sezonul de vânătoare și până când aveau să plece din Grays zilele se scurgeau tihnite și greu, iar ea simțea nevoai să facă ceva, orice, care să îi ofere liniște și timp generos de gândit. Avea la ce să se gândească, la urma urmei. Iar Marlene fusese mereu bună cu ea, chiar de la început; o hrănise, o spălase și o îmbrăcase. Merita la rândul ei ca cineva să facă ceva pentru ea.

Atunci veni cu o propunere.

***

—Să nu plângi! Să nu plângi! Să nu plângi!

Aaron începuse să intoneze mantra către Seraphine Cardinham care îl privea atentă cu ochii ei mari, de copil nou-născut, așezată acum pe brațele sale. Fusese naiv când își imaginase că odată ce își vor găsi o locuință Cardinhamii vor rămâne acolo pentru cele două săptămâni câte le rămăsese până la sezonul de vânătoare. În seara aceasta, de exemplu, când Marlene se întorsese din sat cu vită, legume și prăjituri, Cardinhamii răsăriseră de undeva din pământ cu ideea de a mânca din nou împreună. Ce observase Aaron stând pitit în camera lui și a lui Evangeline, cu Seraphine în brațele sale, copila fiind așezată acolo de Chastity care se plânsese că o durea brațul, era că fetele Cardinham erau, de fapt, băieții Cardinham. Se certau, alergau, se rostogoleau, se băteau și înjurau precum niște tineri de la Oxford. El unul știa asta pentru că fusese student la Oxford. În schimb, Quill se comporta aidoma unei femei. Aproba negativ când auzea înjurăturile, intervenea între fete când spiritele se încingeau și le atrăgea atenția cu privire la cât din picior nu trebuia să se vadă pentru a arăta decent. Fetele Cardinham – își dădu el seama – erau aidoma lui Aislinn, ceea ce îl făcea să se întrebe dacă el însuși nu semăna prea mult cu Bryght Cardinham și făcea aceleași greșeli în educația lor.

—Să nu plângi!, îi spuse din nou lui Seraphine. Dar copila cu gură trandafirie nu părea pregătită să plângă. Se uita la el ca la salvatorul ei, ceea ce îl făcu pe Albany să zâmbească. Tu vei ajunge departe. Tu vei ajunge bine. Poate te mărităm cu un prinț? Se aplecă spre urechea ei micuță: Îți spun un secret: sunt înrudit cu Regele.

—În sfârșit, pace!

Silas Davis intră în cameră cu propriul bebeluș în brațe, unul neobișnuit, într-adevăr: era un cățeluș, unul care fusese livrat chiar de dimineață alături de mai multe lucruri de-ale sale și o matahală care își zicea Titan. Aaron oftă și se uită la Silas care se așeză pe pat, cu cățelușa la brațul său.

—Femeile alea îmi scot peri albi, oftă Silas și își închise ochii. Apoi, ridicându-se pe coate, îl privi: De cât timp o ții?

—N-am idee, dar în poziția asta nu plânge.

Silas pufni și se ridică în fund:

—Dă-mi-o mie! O ții ca pe o sticlă cu bourbon franțuzesc!

—Ai pus mâna pe câine. Nu ți-o dau.

—Câine? Pe cine faci tu câine? Silas se încruntă și mângâie capul din ce în ce mai mare al lui Daisy. Daisy este fiica mea și a lui Zy.

Aaron clipi rapid în direcția mărețului Rege din mahala ale cărui inflexiuni vocale dădeau de înțeles că râzgâia câinele, un câine care promitea să devină ditamai ursul. Dacă o mâna pe micuța Seraphine?

—Nici nu mă gândesc.

—Ascultă, Albany, am crescut lângă un tomberon și nu am murit.

—Asta pentru că ești o satană, domnule Davis. Seraphine aici de față e un înger.

Și atunci se produse o minune. Seraphine își curbă buzele și izbucni într-un râs he-he-he care îi făcu pe amândoi să se uite uluiți unul la celălalt.

—Cred că ăsta e primul ei râs!, izbucni Silas și se ridică, venind mai aproape de Seraphine. Și e adresat unui ticălos. Previzibil pentru femeile din familia asta. Aaron îl ignoră, se aplecă și sărută obrazul dolofan al fetiței. Categoric un înger! Ești bun cu copiii, Albany, remarcă Silas și îl privi șiret cu coada ochiului. Îi vei crește frumos pe ai tăi.

—Să fii sigur de asta. După o clipă, Aaron își ridică privirea spre Silas care continua să îl privească. Și tu nu îmi faci complimente din senin. Ce e?

—Rowland ne-a spus că Evangeline nu va avea copii. Nu pare că ești de aceași părere.

—Asta pentru că sunt de părere că zeii decid lucrurile acestea, nu doctorii. Impsoibilul devine posibil în mâna unei divinități.

—Tocmai ai zis „zei"?

—Da, de ce?

Sila ridică din umeri. Aaron se potrivea perfect în familie.

—Și unde îți este mireasa?, schimbă Silas subiectul.

—Vă referiți la Evangeline? Bărbații își ridicară privirea spre Marlene. Mă scuzați, n-am vrut să trag cu urechea...

—De parcă ai cum să nu o faci în casa asta, bombăni Silas.

—Da, Marlene, intereveni Aaron. Unde e Evangeline?

—Se ducea spre căsuța pădurarului acum două ore.

—Singură?, își ridică Aaron o sprânceană, devenind brusc tensionat. Marlene aprobă. Poți să o ții pe Seraphine? Îi lăsă copilul lui Marlene, se ridică și anunță: Nu mă așteptați la cină! De fapt, spuneți-i socrului meu că mă duc să îi aplic lui Evangeline corecția de seară. Ca să o țin disciplinată trebuie să o bat de trei ori pe zi, înțelegeți?

—Nici n-aveam de gând să te așteptăm!, îi strigă Silas. Mai multă mâncare pentru noi!

Dar Silas nu dădu atenție ultimei părți din vorbele lui Aaron. Toată lumea se prinsese deja că ducele nu își bătea soția, până și Marlene care fusese prima ce asistase la dragostea pe care acesta i-o purta.

Albany își dădu ochii peste cap și ieși din casă. Soția lui departe de nebunia de aici, singură, într-un loc izolat. Numai gândul anticipării îi dădea fiori în viscere.

***

Thomas ajunsese în în Londra și se prezentase la casa Rothgar, căutând-o, evident, ep Evangeline Cardinham. Majordomul îi oferise un răspuns evident: Cardinhamii nu erau acasă. Luase pe rând locuințele celorlalți frați și își dăduse seama că nici aceștia nu erau acasă. Apoi, când poposise la un un club, după o zi toridă în care mersese în sus și în jos în Mayfair, auzise zvonurile împrăștiate de lumea bună: Albany și Evangeline se căsătorise.

—Prietenul meu, contele de Hampton alături de marchizul de Davenport treceau pe lângă Grays și i-au auzit pe localnici cum se lăudau cu oaspeții lor de vază. Cardinhamii sunt în Grays pentru că ducele de Albany și lady Evangeline s-au căsători. Apoi, după ce bărbatul strâmbase din nas, adăugase: Urât din partea lor că nu ne-au invitat la nuntă!

—Și crezi că zvonurile despre starea ei au fost reale?, întrebase interlocutorul bărbatului cu chelie și pântecos care făcea asemenea remarci scandaloase.

—Cum altfel dacă s-au căsătorit atât de repede?

Oftând, bărbatul dinaintea lui adăugase:

—Încă două familii bogate și influente care se unesc în egoismul lor... Avea o fată de măritat anul ăsta și doi băieți care ar trebui să se așeze la casa lor. Nu pot ducii ăștia să ne lase și nouă câte ceva?

—Data viitoare mai bine îți trimiți un fiu să o lase grea pe una dintre fetele Cardinham. Așa poate pui și tu mâna pe avere!

Râsetele care izbucniră îl făcură pe Thomas să se încrunte înciudat. Nu Albany o lăsase gravidă pe Evangeline, ci el! Era meritul lui! Și la naiba dacă avea să întoarcă spatele acelei căruțe cu bani care reprezenta zestrea lui Evangeline. O voia pe ea și, inevitabil, și pe copil. Nu putea fi atât de rău. Aveau să trăiască precum un cuplu obișnuit, ea acasă cu copiii, el distrându-se. Se ridică brusc – acum știa unde trebuia să se ducă – și se ciocni din greșeală de contele de Stratford.

—Mă scuzați, milord!, îi spuse el.

—Barbury! Stratford, cu ochii lui de vulpoi bătrân, privi spre Thomas. Nu te-am mai văzut de câteva luni, băiete!

De când copiii contelui – lady Bethany și lord Ian – muriseră, Stratford se transformase într-un bătrân ursuz și prea direct pentru gusturile oricui.

—Am avut treabă în provincie.

—Nu avem cu toții?

Și cu replica asta Stratford plecă. Thomas nu îi mai dădu atenție, ci ieși grăbit din club. Îi venea să moară când se gândea că urma să cheltuiască bani pe care nu îi avea pe drumul de țară din Grays. Lui nici măcar nu îi plăcea la țară. Numai luxul, opulența și deloc modestia Cardinhamilor îi producea rău de la stomac. Căldura îl bătuse în cap toată ziua, hainele îl strângeau, transpirase și era îngrozitor de obosit. Zestrea aia era zestrea lui și nu îi păsa nicio clipă ce credea Albany că făcea cu premiul său. Ducele avea suficienți bani ca să se descurce în viață, dar Thomas avea nevoie de un mic imbold. Thomas avea nevoie de Evangeline.

—Hei, uită-te pe unde mergi!

Cuvintele copilei și vocea ei răutăcioasă îl făcură să tresară. Își coborî privirea spre fetița cu păr de foc și pistrui, având impresia că mai văzuse acea figură o dată. Se scărpină în cap, având impresia că aiurea, iar căutătura ei nu îl slăbi nicio clipă.

—Haide, lady Aislinn..., o îndemnă femeia de lângă ea, probabil o doică.

Mai că așa-numita lady mârâi la el și îl mușcă, dar, spre binele lui, acest lucru nu se întâmplă. Thomas încălecă pe calul obosit și o porni cu stomacul gol spre Grays. A naibii să fie cu copilul ei cu tot! Gândi pe drum. Iar în timp ce ațipea pe cal se făcea că fața contelui de Stratford era fața diavoliței care îl apostrofase pe stradă, Aislinn sau cum o chema, care era fața lordului Ian cel ucis cu ani în urmă în apele periculoase din America. Când se trezi își dădu seama că, într-adevăr, sărăcia nu îi priia.

(1) Regiune din India, termenul de „Assam" denumește și ceaiul negru de calitate superioară produs și comercializat în Imperiu în secolul al XIX-lea.