Oamenii ar trebui să accepte că uneori lucrurile se întâmplă fără niciun motiv. Unele situații sunt lipsite de logică. Unele evenimente nu au un scop. Ar fi înțelept să înțelegem că plutim în haos, iar irațiunea în esența ei este inerentă existenței.

- Din Înțelepciunea lui Aaron

*

Maxine știa că trebuia să îi ofere Davinei spațiu. De câteva zile bune Davina încetase să o împungă sau să glumească pe seama ei, cam de când Julian plecase fără să-și ia măcar rămas-bun de la ei. Unchiul Colt le prinsese din urmă când veniseră spre casă cu plăcinta pe care un sătean fusese atât de bun să le-o ofere, iar atunci Maxine decisese că era momentul să îl lase pe tată să discute cu fiica. În casă însă îi descoperise pe Silas și pe Zy, așa că acum se retrăsese în bucătărie. Nu trăise niciodată atât de simplu, iar viața aceasta o făcea curioasă, deși nu era neapărat fericită cu ea. Era plăcută și atât.

Făcea lucruri pe care le adora, precum călăritul, dar îi lipseau distracțiile din oraș. Se așeză pe un scaun și începu să ciugulească din crusta în exces de pe plăcintă. Nu avea să observe nimeni, evident.

—Mai lasă-ne și nouă, hoțule!

Maxine gemu și își ridică privirea spre Owen Carter care mersese categoric să se scalde în râu. Avea cămașa desfăcută, pantalonii neglijen îmbrăcați și părul umed. Nu putea să nu recunoască faptul că era un bărbat frumos, dar acum era mult mai înclinată să își dorească și ea o bălăceală bună în Tamisa. Toate fuseseră învățate să înoate, la urma urmei.

—Nu am luat decât puțin din aluat, îi spuse. Owen se așeză în fața ei și rupse fericit o bucată. Spre deosebire de tine...

Îl observase cum se comporta în prezența surorilor ei și era complet diferit de cum se comporta cu ea. Mânca cu gura plină, cu mâna, zeama i se scurgea pe bărbie și râgâia. Se strâmbă în direcția lui.

—Ești un porc.

—Dacă stăm să ne gândim la ce animal ești tu, Maxine...

—De ce te comporți așa... așa grobian cu mine? El o ignoră și mai rupse o bucată, moment în care Maxine feri plăcinta din calea înghițiturilor lui hulpave. Înseamnă bădăran.

—Știu ce înseamnă, îi spuse și se întinse spre un pahar cu apă de lângă mâna ei. Îl dădu peste cap, își șterse buzele cu mâna, iar ochii lui verzi, strălucitori, o țintuiră. Tu cum te-ai comporta cu fata care te-a lovit și te-a legat fedeleș?

—Ne urmăreai! Îmi apăram familia. Owen pufni. Apoi se întinse, scoțându-și în evidență mușchii trupului, se aplecă și scoase un revolver dintr-un buzunar al pantalonilor. Ăla este un...?, întrebă ea interesată și se întinse spre armă.

—Ia mâna! Owen prinse rapid arma. Doar nu crezi că te las să ai așa ceva când o bucată de lemn face suficient rău în mâinile tale!

—Oh, te rog!, își dădu Maxine ochii peste cap. Este un revolver pentru duel, nu-i așa? Owen aprobă precaut. Belgian? Ochii ei se măriră instantaneu: Guillaume Berleur (1)?

—De unde știi tu asta?, întrebă el, fiind nevoit să recunoască faptul că era într-adevăr din Belgia.

—Ești nebun? Sunt pasionată de arme! Lasă-mă doar să mă uit la el un moment.

—De unde știu că nu mă vei omorî?

—Pentru ce te-aș omorî acum?, întrebă ea exasperată.

—Eu știu? Owen ridică din umeri. Am mâncat plăcinta aia, de exemplu.

—Nu-mi pasă de plăcintă!, spuse ea încruntată.

—Atunci, dă-o încoace!

—Dă-mi arma! E un schimb corect.

Owen ezită o clipă, dar apoi îi întinse pistolul, iar Maxine îi întinse plăcinta. În timp ce continua să mănânce, o observă cum privea atentă arma.

—Este nouă, își dădu ea seama. Are stilul acesta... Empire. Începi să îl vezi din ce în ce mai des în orice zilele astea. Uită-te la declansatorul ăsta rabatabil, spuse veselă. Și e gravat! Icni, făcându-l să se înece o clip cu plăcinta. E o armă de duel! Are o pereche! Owen aprobă. Maxine își strânse veselă buzele. Butoiaș scurt de oprire, poate fi blocată cutia și... sunt aici niște cuie minuscule pe părțile laterale. Ce model subtil... Oțel, atât de fin...

Owen înghiți încă o bucată, își șterse mâna de cămașă și luă încet arma din mâna ei.

—E fițoasă pentru o armă, da. Ignoră icnetul ei care arunca plin de dispreț în el. Știi să tragi?

—Învăț, îi spuse ea. Sunt încă la început.

—Toate femeile Cardinham eu ocupații atât de neobișnuite pentru niște lady?

Maxine se încruntă, revenind brusc din reveria de a vedea un Berleur original.

—Dacă nu l-aș fi cunoscut pe fratele tău, aș fi crezut că toți băbații Carter sunt niște porci.

—Mda, scumpete, spuse Owen și se lăsă pe spate, în scaun. Nu l-ai întâlnit încă pe tata. Pe el l-am moștenit cel mai mult.

Și pentru prima dată, Maxine și Owen rămaseră unul în compania celuilalt în tăcere, fiecare râvnind la ce avea celălalt; Owen la plăcintă, Maxine la o armă lucrată cu migală.

***

Colt știa că era ceva în neregulă cu fiica lui. Deși îi iubea pe Quill și pe Davina în mod egal, fiica lui era feblețea sa, cea care îi semăna foarte bine. O observase de câteva zile și își dăduse seama că era supărată după modul în care se comporta sau, mai degrabă, după cum nu se comporta. Asta și informația care îi scăpase lui Chastity cum că Julian fusese alături de ele în această călătorie nebunească îi confirmase bănuielile: nenorocitul ăla îi frânsese inima fiicei lui.

—Voiai să vorbești cu mine?, îl întrebă Davina care ținea într-o mână margarete pe care le culeseseră de pe câmp pentru a împodobi masa pentru cină. Nu avea să fie ultima cină în Grays, cum Bryght găsise deja, cu ajutorul vicarului Winters, o locuință în care frații să stea alături de familiile lor. Căsuța în care stătuseră nu era potrivită pentru atât de multe cupluri, iar ducele nu voia să plece până ce fiica lui nu o făcea. Îl înțelegea: nu voia să o mai scape din priviri, chiar dacă, toți trebuia să recunoască asta, Albany era mai mult decât potrivit pentru ea.

—O curiozitate, mai mult. Am auzit că a fost și Julian cu voi. Cum anticipase, Davina nu spuse nimic, oferindu-i aceeași privire pe care el obișnuia să o aibă când tăinuia aspecte. Ați stat împreună?, insistă.

—Nu.

Dar răspunsul era pripit, iar asta îl speria. Faptul că Evangeline rămăsese grea inopinat cu un individ pe care îl considerase nepotrivit îi atrăsese atenția cu privire la iubirea fiicei lui pentru un individ mai mare și categoric potent. Julian, vicontele de Quincy și viitorul conte de Dunbar, fiul în vârstă de nouăsprezece ani al lui Nate și al Helenei, îi fusese drag atunci când se născuse. Căsnicia nu îi binecuvântase pe Nate și pe Helen cu mai mult de un copil, iar dacă Julian nu s-ar fi născut Colt știa că Nate nu ar mai fi încercat să aducă un moștenitor titlului pe care îl căpătase brusc după moartea fratelui său, moarte mai mult sau mai puțin provocată de Christina. Totuși, faptul că îi adusese constant pe cei doi împreună crease pentru Davina iluzia unei idile de basm. Greșise, evident. Julian era cu patru ani mai mare decât ea, ceea ce înseamna patru ani de experiență. Iar în ciuda aparanțelor, Colt știa că Julian nu simțea la fel pentru fiica lui.

Crezuse că sentimentele Davinei se vor estompa cu timpul, nu că se vor suprima atât de brusc așa cum vedea acum întâmplându-se. Așeză o mână pe umărul ei și o întrebă blând:

—Davina, ce este?

Davina păru o clipă că se gândește, apoi izbucni frustrată:

—Eu și Julian... nu se va întâmpla, tată.

—Înțeleg asta, dar de ce? Când ți-a venit brusc această idee? Davina ezită să răspundă, moment în care Colt izbucni: Ce a făcut, nenorocitul?

Cuvintele lui Julian îi răsunară în minte: Am încercat, dar nu asculți niciodată. Iar prietenia dintre tata și tatăl tău... Bineînțeles că aceasta urma să fie afectată dacă îi spunea de mica lor conversație. Davina știa că era o versiune în miniatură și feminină a tatălui ei și era conștientă de modul în care chiar ea ar fi reacționat. Nu putea să îi facă asta lui Julian de dragul emoțiilor pe care le simțea încă pentru el. Trebuia să încerce să îl uite în mod pașnic, fără scandal. Putea să facă asta. Putea să se comporte matur. Avea cincisprezece ani, în trei ani urma să își facă debutul și să se mărite. Poate nu chiar în trei ani, strâmbă ea din nas, cum, acum, ideea căsătoriei îi repugna. Dacă nu era Julian atunci nu voia pe nimeni. Alungă ideea, pentru că era un gând vehement, deloc caracteristic unei tinere femei. Femeie care și era!

—Eu am fost cea care a încheiat situația între noi, îl minți pe tatăl ei. Începe să mă enerveze atitudinea lui... Nu cred... nu cred că ne potrivim, tată. Întreaga ei ființă striga altceva, dar o ignoră. Sper că înțelegi și că nu îi vei scoate pe conții de Dunbar din viața noastră. Îmi place mult mătușa Helen.

—Bineînțeles că nu!, spuse repede Colt. Înțeleg. O strânse de umeri și se grăbiră spre casă. Va ploua curând. Înțeleg bine, Davina. Nu te îngrijora în legătură cu lucrurile astea. Vei găsi bărbatul potrivit când vei mai crește.

Dar Colt nu crezu în ziua aceea niciun cuvânt din cele zise de fiica lui.

***

Seraphine Cardinham ocupa un loc special la masă. În vârstă de trei luni, bebelușa era așezată într-un pătuț tip balansoar care fusese adus odată cu ea în apropierea mesei. Vântul bătea ușor, iar în jurul pătuțului se afla un baldachin. În seara aceea, Cardinhamii și rudele lor aleseseră să cineze afară, iar mâncarea, cumpărată sau pregătită, se întindea pe întreaga masă lungă, creată din alte două mese scoase din casă.

—A adormit, spuse Melody când reveni de la masă. Seraphine este un copil atât de cuminte spre deosebire de ceilalți copii pe care i-am avut, adăugă aceasta și se așeză lângă soțul ei.

—Adică eu nu am fost cuminte, mamă?, întrebă Pandora care își afundase furculița în plăcintă, o porție generoasă din aceasta.

Melody pufni și se întinse spre fiica ei, mângâindu-i ușor chipul.

—Toate ați fost incredibil de energice.

—De parcă acum nu sunt, pufni Silas, ceea ce o făcu pe Zy să îi arunce o privire urâtă. Îmi amintesc cum era casa când nu existau copii în ea, oftă Silas. Cred că și tu, Albany, din moment ce Melody era însărcinată cu Evangeline la serbarea de Crăciun a lui Rothgar. Îți aduci aminte?

Albany aprobă.

—Eu tot eram în peisaj, spuse Paris.

—Și eu tot te ignoram, îi zâmbi Silas.

Paris se strâmbă la el și continuă să mănânce. Ea și Felix urmau să se întoarcă mâine în oraș pentru a se revedea cu copiii lor, alături de ducii de Shrewsbury. Pentru ei se apropia momentul în care se întorceau în Statele Unite, acolo unde aveau o reședință și pe care o vizitau constant.

—Albany obișnuia să stea numai cu mătușa Mel, spuse brusc Paris.

—N-aș spune numai cu ducesa, aprecie Aaron care aruncă o privire femeii.

—Nu te jucai cu noi, îl acuză Paris. Citeai și o puneai pe mătușă să-ți citească. Te plimbai cu ea... Dumnezeule, Albany, acționai de parcă erai îndrăgostit de ducesă!

Zâmbetul de pe chipul tuturor, inclusiv al lui Paris, se topi atunci când își dădură seama că așa și fusese. Ducele fusese cu adevărat îndrăgostit de femeia care acum îi era soacră. Numai Evangeline, care nu bănuia nimic, continuă să mănânce, descoperindu-și apetitul generos. Uitându-se la toți cei pe care își propusese să îi chinuie la un moment dat, Albany oftă; poate că era momentul unei discuții prin care să clarifice situația odată pentru totdeauna, așa cum și-o clarificase chiar el.

—Era îndrăgostit de ducesă. Evangeline se înecă, făcându-l să se întoarcă spre ea și să îi lovească ușor omoplații. Chiar eram. Când ne-am întâlnit prima dată, când erai mai micuță, Eva, venisem să mă uit la mama ta. M-a atras, atunci, blândețea ei și faptul că nu m-a judecat. Mai am încă eșarfa pe care mi-ați dat-o, i se adresă lui Melody.

—O... O iubești pe... pe mama?, întrebă Evangeline stupefiată.

—Nu. Apoi, privind-o pe Melody i se adresă: V-am plăcut mult, dar ce simțeam, îmi dau seama acum, nu era decât o pasiune trecătoare pentru o femeie care nu era nici o figură maternă, nici o potențială iubită. Eram confuz.

—Înțeleg, Albany, îi spuse Melody. Și soțul meu înțelege.

Bryght mormăi, semn că înțelegea mai puțin decât îi plăccea lui Melody să lase de înțeles.

—Și când ai avut această revelație, Albany?, întrebă bănuitor Rothgar.

—E simplu: m-am îndrăgostit de Evangeline.

Tăcerea permise zgomotului râului să se infiltreze în conversația lor. Toată lumea clipea șocată, realizând cât de puțin timp trecuse de când Aaron și Evangeline se cunoscuseră cu adevărat.

—Frate, dar tu chiar știi să faci conversație la masă, comentă Maxine.

—De unde știi că o iubești?, întrebă curioasă Pandora.

—Pandora..., o apostrofă blând Melody.

—E în regulă. Albany își tamponă buzele și îi zâmbi cumnatei lui: Nu am nicio idee, lady Pandora. Pur și simplu știu că eu unul nu aș putea trăi o zi fără ea. La urma urmei, de asta rămânem până în septembrie.

Evangeline își coborî mâna peste a lui Aaron, iar privirile li se întâlniră. Ducele îi ridică degetele și i le sărută ușor, zâmbindu-i. Nu era cert când se întâmplase asta, dar inima lui Aaron prinsese ritmul iubirii, iar de atunci nu mai făcuse niciun pas înapoi.

—Și unde ai de gând să-mi duci fiica în septembrie?, întrebă Bryght.

—Londra. Știi bine, Rothgar, că am o casă acolo.

—Am auzit eu ce ai acolo, pufni ducele.

—Te referi la bordel?, zâmbi Albany. Oh, da, mi-ar plăcea să o duc într-o zi și acolo.

În timp ce Owen izbucni în râs, Max dădu negativ din cap și oftă. Furia protectivă cuprinse sufletele Cardinhamilor, iar glasul lui Anne se auzi rugător:

—Nu în fața fetelor, vă rog!

—Ce e ăla un bordel?, întrebă curioasă Pandora.

—Nimic! Un bordel e un nimic, adăugă rapid Colt înainte ca Wine să se lanseze într-o explicație nonconformistă. Albany, nenorocitule! Uite ce ai făcut!

În fața circului care se iscă înaintea lui, ducele se lăsă pe spate, ducând la buze un pahar cu vin, apoi se ridică în picioare, își drese glasul și adăugă:

—Nu sunt patronul bordelului, sunt doar sponsorul său. Patron este o doamnă, iar specificul bordelului este... mai bine vă acoperiți urechile sensibile, domnișoarelor – se adresă el cumnatelor lui care continuară însă să-l privească uluite –, specificul este femeia. Este un bordel cu și pentru femei. Mă îndoiesc vreodată că veți călca voi acolo, domnilor.

—Este locul în care lady Bethany își sătura poftele... diverse, adăugă Silas la fel de relaxat precum Albany. Și am auzit că își alese personalul din rândul femeilor de peste tot. Mi se pare mie sau bătăușii tăi au intervenit pentru a salva o... doamnă... din mâinile... angajatorului... său? Silas își cenzură cuvintele, dat fiind că niște Cardinhami curioși și minori îl priveau.

—Nu bătăuși. Sunt paznici. Și da, facem și asta.

—Pe lângă altele, își dădu Silas seama.

—Cum ar fi?, întrebă curioasă Evangeline.

—Ei bine, soțul dumitale oferă locuri de muncă pentru copiii străzii suficient de mari pentru a munci peste Ocean. Pe restul, după ce îi ia de pe stradă, îi duce în orfelinate. Revenind asupra farfuriei sale, Silas oftă. Blue mi-a spus totul despre donațiile tale anonime.

—Nu ar trebui să rămână anonime?, ridică Albany o sprânceană în direcția lui.

—Nimic nu rămâne secret în familia asta, rânji Silas în direcția lui.

—Este adevărat?, întrebă Bryght șocat. Salvezi copii?

—Credeai că îi sechestrez în pivnițele casei mele pentru un ritual păgân? Pentru că Bryght nu răspunse, Albany aprobă. Merită mai mult decât să fie exploatați de șefii bandelor din suburbii. Am dreptate, domnule Davis?

Silas aprobă. Așa se și întâlniseră de fapt, când Blue acceptase să lucreze cu Albany pentru a salva copiii din banda lui Bell.

—Ai cunoscut-o pe lady Bethany?, întrebă Colt curios. Pe fosta soție a lui Rhys.

—Da, îi spuse Aaron. Am cunoscut-o și pe mama lui Blue. Pe ele nu am putut să le salvez. Se afundaseră prea tare în mocirla din mahala, iar la vremea aceea eu nu eram atât de vigilent.

Colt aprobă. Între mama lui Blue și fosta soție a contelui său existase o scânteie de iubire care se consumase prea devreme: ucisă de Bell, tatăl lui Blue, contesa Bethany nu fusese capabilă să își salveze iubita, pe mama lui Blue, care rămăsese în captivitate până ce fiica ei o reîntâlnise, răpită fiind la rândul ei de tatăl malefic. Fusese prea târziu pentru Femeie – numele pe care îl cunoștea ca fiind al ei –, pentru că aceasta se stinsese în brațele fiicei sale, grav bolnavă. Blue nu o putuse salva. Ceva bun se întâmplase în toată povestea: Aaron fusese capabil să desființeze banda lui Bell prin transportul copiilor peste Ocean, în timp ce Silas Davis preluase frâiele unei mahalale care părea scăpată de sub control.

—În cazul acesta, Albany, cred că e posibil să fii o alegere bună pentru fiica mea, șopti Bryght uluit chiar el de cuvintele pe care le spunea.

Evangeline nu putu să nu fie de acord, chiar dacă tot ce auzise în seara aceasta îi confirma bănuielile că ea nu era o alegere bună pentru Albany.

—Eu tot nu înțeleg despre ce pofte este vorba!, se plânse Pandora și privi dezamăgită în farfuria ei.

Bryght și Melody se priviră cu același gând: data viitoare aveau să organizeze, ca orice altă familie din înalta societate, o masă a copiilor separată de cea a părinților acestora.

(1) Guillaume Berleur a fost un creator de arme (de regulă revolvere) celebru care a activat în Liege, Belgia, între 1780 și 1840. Pentru talentul său a fost ridicat la rangul de maestru al artileriei imperiale franceze în 1792 după ce a lucrat cu Boutet (1761-1833) o perioadă.