Cât de inferior e gândul că suntem superiori și că noi nu putem greși vreodată...

- Din Înțelepciunea lui Aaron

*

Zâmbetul de pe chipul ei în dimineața aceea, roșeața din obraji, buzele pline, delicate care îl sărutaseră... toate astea îi făcuseră inima lui Aaron să tresare de bucurie. Se trezise foarte devreme, înotase în râu, îl verificase pe Cherry și o întâlnise pe Marlene la bucătărie. Mâncase câteva mere cât timp Marlene termina de copt pâinea. Adusese cu ea niște miere din sat, iar în cămară se afla multă dulceață. Pentru cei care doreau ceva mai consistent, ouăle erau proaspete, iar cârnații sfârâiau într-o tigaie. Se anunța o masă foarte bună pentru Albany, iar când se îndreptase spre camera ducesei lui se așteptase să o vadă binedispusă. Apoi însă strălucirea din ochii ei se topise când Silas făcuse acea remarcă, iar Aaron nu putea să nu simtă norii negri care se apropiau prea curând de ziua lui care începuse minunat.

—Care e problema ta?, îl întrebă furios pe Silas, strângându-și pumnii. Voia să îi dea două în mutra înfumurată, dar, în același timp, nu voia să tulbure femeile din această casă, mai ales pe lady Zy care era însărcinată.

—A mea? Silas își ridică șocat sprâncenele. I-am spus lui Evangeline adevărul.

Și care era în fond adevărul? Nu-și amintea ca Silas să o fi curtat pe Zylphia o perioadă respectabilă, apoi să anunțe o logodnă într-un timp rezonabil și să fie și o nuntă fastuoasă. Adevărul era clar pentru Aaron și nu avea nevoie ca altcineva să îi amintească cine era ducesa lui. Nu avea nevoie să o supere sau să o streseze mai mult decât fusese deja. Evangeline era încă vulnerabilă.

—Nu vreau să creez o scenă, iar asta datorită lui Evangeline, dar dacă i te mai adresezi așa soției mele, vreodată în viața ta, domnule Davis, nu voi ezita să îți arăt unde e locul tău.

—Și unde e locul meu, Excelență?, întrebă Silas, pregătit categoric de o luptă.

—Silas, rânji Albany, uiți că acum șapte ani aveai nevoie de ajutorul meu. Îți mai amintești povestea cu Bell? Atunci nu erai decât un Prinț debusolat care încerca să își protejeze așa-zisa soră.

Silas clipi, amintindu-și ce se întâmplase atunci, în 1803. Când Blue fusese de acord să îl ajute pe Albany să salveze copiii de sub autoritatea lui Bell, șeful bandei din care și ea, și Silas făcuseră parte, viața tinerei contese fusese amenințată constant. Numai cunoștințele lui Albany despre unde erau cu adevărat ținuți copiii lui Bell îi ajutase pe el și pe Rhys să o găsească pe Blue înainte ca ceva îngrozitor să se întâmple, înainte de a o pierde. Pentru asta Silas avea să îi fie veșnic recunoscător.

Oftând, bărbatul se uită la chipul lui Albany. Era scârbos de îndrăgostit, dar apoi... O observase pe Evangeline ieri și ceva din ea se schimbase. O cunoscuse de mică și o observase în momentul debutului său, alături de Zy, așa că putea spune că fiica cea mare și răsfățată a lui Bryght se schimbase. Râsul ei era mai natural, ochii îi sclipeau nefiresc de fericiți când îl întâlneau pe Albany, era mai liniștită și cu siguranță mult mai rezervată. Poate că fusese, într-adevăr, un comentariu neadecvat.

—Albany, nu am vrut să o jignesc pe Evangeline...

—Ți-a ieșit de minune, comentă ducele. Stai departe de soția mea!

Dar ducele simțea că răul fusese deja produs. În rochia ei obișnuită gri, Evangeline mâncă puțin din pâinea prospătă cu miere și bău niște ceai, apoi o ajută pe Marlene să strângă masa. Încercarea lui Aaron de a face conversație fu curmată de răspunsurile ei monosilabice și de zâmbetele palide. Arăta din nou ca atunci când avea febră și stătea să moară. Bryght, care nu își terminase încă ceaiul, fu uluit de rapiditatea și precizia cu care Eva strângea lucrurile.

—Fiica mea e servitoarea ta, Albany?, mârâi el furios spre ginerele său.

—Trebuie să recunoști că face oalele să fiarbă numai prin prezența ei.

Chiar dacă Bryght îl privi urât, Evangeline rămase absentă, când, altcândva, ar fi roși și poate că ar fi râs. Albany hotărî atunci că îl detesta pe Silas Davis pentru răutatea de care dădea dovadă.

***

Ținea într-o mână un coș cu pâinea pe care Marlene voia să o împartă după slujbă, în timp ce asculta cuvintele noului vicar. Bărbatul avea în jurul a cincizeci de ani, era zâmbitor și rumen la chip. Cuvintele lui erau blânde, așa încât Evangeline încercă să se concentreze pe acestea. Simțea frenezia din sufletul lui Aaron lângă ea. Câțiva oameni începuseră să vorbească, întrebându-se cine era grupul ce-i drept destul de numeros care li se alăturase la slujba din acea duminică. Auzi o dată sau de două ori numele de Cardinham și tresări. Probabil că fuseseră recunoscuți. Dar nu-i păsa. Melancolia care o încercase zilele acestea revenea în sufletul ei cu o intensitatea violentă.

Era normal ca lumea să gândească precum o făcuse Silas. Fusese naivă să creadă altceva. Și fusese egoistă să îl târască pe Albany în toată această poveste alături de ea. Bărbatul nu vedea cât de mult rău își făcea stând lângă ea. Și, chiar dacă într-o clipă deschise ochii și toți se concentrau pe predică, pentru o secundă avu impresia că oamenii o arată cu degetul, că strigă și aruncă în ea cu mâncare. Rușine.

—Și aveți de gând să vă întoarceți curând în oraș?

Evangeline tresări când auzi glasul vicarului. Slujba se încheiase de câteva minute, iar Cardinhamii fuseseră previzibil abordați de liderul spiritual al satului. Marlene îi introdusese. Le era imposibil să nu atragă atenția.

—Eu și soția mea am decis să stăm până în septembrie, spuse Silas Davis.

Max, ducele de Rowland, rămase nemișcat o clipă, apoi izbucni șocat:

—Poftim?!

—Am vorbit cu doamna Marlene, spuse Silas și o indică pe femeie. Am fost dispuși să îi plătim o sumă generoasă pentru faptul că ne pune la dispoziție minunata căsuță. Este un loc într-adevăr frumos, aerul este curat, iar eu îmi doresc tot ce este mai bine pentru doamna mea.

Brațul lui Silas se așeză pe abdomenul Zylphiei care zâmbi, categoric de acord cu acest plan.

—Mă bucur să aud asta, spuse vicarul. Vă aștept mai des la slujbă, atunci.

—Oh, nu va fi nevoie, rânji Silas.

—Vom fi aici, domnule Winters, i se adresă Zylphia dându-și ochii peste cap. Soțul meu este doar sarcastic. Mă tem că așa este el.

—Totuși, iubirea vă face să îl acceptați exact așa cum este, milady, am dreptate? Domnul Winters râse și își trase lângă sine soția. Știu exact cum este. Și dumneavoastră? Privirea bărbatului se întoarse asupra lui Evangeline. Cred că am auzit despre căsătoria dumneavoastră de la predecesorul meu. Lady Evangeline Cardinham și lordul Albany. Am dreptate?

—Noi suntem, spuse Aaron, mâna lui odihnindu-se discret pe spatele ei. Mă tem că intenționăm să plecăm curând, poate chiar mâine. Eva tresări, pentru că nu auzise despre aceste planuri. Avem treburi importante în oraș.

—Înțeleg, spuse domnul Winters. Poate Excelența Sa va trece zilele acestea, înainte să plecați, pe la casa noastră. Am înțeles că a fost bolnavă. Doamna Winters este foarte bună cu plantele de leac. Poate reușește să vă îndrume.

—Sigur, spuse Evangeline. Vă mulțumesc!

Cu asta, familia începu să se îndepărteze, când domnul Winterss îl opri pe Bryght:

—Există o căsuță lângă locuința închiriată în care stați recent care ar putea să vă fie de folos. Plănuiți să stați mult?

—Oh, păi... Bryght privi spre fiica lui. Ne vom întoarce în Londra curând, pentru fiica noastră nou-născută. Apoi, plănuim să ne retragem oricum pentru sezonul de vânătoare.

—Și în Grays începe sezonul de vânătoare!, spsue Marlene fericită. În ultima săptămână din august, am dreptate?

—Da. Ar trebui să vă alăturați nouă, Excelență, spuse Winters.

Iar Bryght, privind-o pe Melody, aprobă tăcut. Niciunul nu voia să o scape din priviri pe Evangeline. Nu încă. Și în timp ce aceștia se opriseră pentru a discuta despre casă, Albany și Evangeline se îndepărtau. Fiecare voia să vorbească, evident, cu celălalt. Iar când ajunseră la o distanță considerabilă, Eva îi spuse:

—Nu plecăm curând.

—Ai hotărât asta de una singură?, o întrebă iritat ducele. Silas îi distrusese întreaga dispoziție, iar familia aceasta îl sufoca. Acum bănuia că și Bryght urma să își mute reședința aici ca să stea cu ochii lui neobișnuiți asupra-i.

—Aaron... Nu... nu m-am făcut încă bine.

—Se fac trei săptămâni, îi spuse. Cred că vei putea să reziști călătoriei spre oraș.

—Aaron... Evangeline oftă și alese să fie sinceră cu el, cunocând în parte motivul pentru care își dorea să revină în oraș. Nu trebuie să te lauzi cu mine. Nu ai cu ce să te lauzi, nu vezi?

—Evangeline...

Dar în mintea ei înflorise deja o idee:

—Eu nu mă întorc. De fapt... de fapt cred că voi sta aici. Poți să te duci fără mine și...

—Nu, îi spuse simplu. Nu vei fugi din nou, Evangeline. O prinse de brațe și, deși știa că se răstea la ea, continuă: Nu-mi pasă cine ce spune. Nu-mi pasă de opinia lui Silas Davis sau a nu știu ce matroană puritană. Nu îmi pasă de ei, nu înțelegi? Vreau să vii cu minte, să te prezint ca soție a mea. Vreau să îți începi domnia, ducesă. Meriți asta. Iar eu am cu ce să mă laud. Cu tine.

Ochii lui Evangeline se umplură cu lacrimi:

—Nu merit asta... Nu... nu te merit...

Se smulse din mâinile lui și o luă la fugă. Aaron ar fi vrut să se țină după ea, dar știa că ducesa lui avea nevoie de un moment de singurătate. Iar el trebuia să se calmeze. Nu se putea enerva pe ea, nu când adevărul era că soția lui era categoric traumatizată. Trebuia să își revină și să o urmeze. Avea nevoie să discute cu ea și să îi explice că nu era despre Cardinhami. În acest moment nu mai era nici măcar despre răzbunare. Era numai despre ea și despre nefericirea femeii la care ținea nebunește.

***

Oricât de mult avea să se schimbe, oamenii aveau să o vadă mereu pe fata din trecut. Își șterse lacrimile și înaintă spre casa de lângă lac, știind că toată lumea se afla încă la biserică. Dar să se izoleze nu fusese probabil cea mai înțeleaptă decizie din moment ce în singurătatea din zonă își auzea perfect gândurile hulind-o, iar mintea îi confirma cuvintele pe care chiar ea i le aruncase ducelui: nu îl merita. Toată lumea crezuse că Albany era prea rău pentru ea, când adevărul era evident: Evangeline era prea rea pentru Albany.

Avea să îl distrugă, știa asta. De Thomas se îndrăgostise, iar acum acesta era mort. Chiar dacă o problemă, iubise copilul care creștea în pântecele ei, dar îl pierduse și pe acesta. Inima ei începuse să tresară pentru Albany, așa că... Alungă imediat gândul, se așeză pe patul din camera pe care o împărțise cu Zy și cu mama seara-trecută și își prinse capul în mâini. Părul frumos împletit începu să se desprindă din legături când își înfipse degetele în acesta și trase. Era în ea o dorință pregnantă de a-și produce durere fizică, una care să rezoneze cu tornada din inima ei.

Era prea lașă să se întoarcă în Londra, în ciuda faptului că orașul îi plăcuse dintotdeauna. Până să vină restul familiei Cardinham crezuse că anonimatul avea să o protejeze; acum însă era clar că nu se mai putea bucura de asta. Oare toată lumea știa prin ce trecuse? Doamna Winters, soția vicarului, știa, dar numise delicat totul drept „boală". I se păruse că îi vedea râzând de ea sau se întâmplase cu adevărat asta? Urma ca trecutul ei să aibă repercusiuni asupra viitorului surorilor sale? O reputație pătată afecta reputația tuturor, amenințând chiar siguranța educației drepte a tinerei. Dacă s-ar fi aflat că fusese grea cu un copil din flori, atunci posibilitatea ca vina să pice pe umerii părinților ei era evidentă. La urma urmei, ei o crescuseră.

A fost foarte curajos ce ai făcut. Mă faci să mă îndrăgostesc de tine, ducesă.

Asta îi spusese când fuseseră la râu în noaptea în care familia ei o găsise.

Nu vei fugi din nou, Evangeline.

Iar fuga era un simbol al lașității. Și acum simțea nevoia disperată de a se evapora din acest loc, de a se retrage în munții Scoției sau chiar pe continent, pentru ca lumea să uite pur și simplu de existența sa. Se uită la așternuturile pe care le împărțise cândva și cu Aaron. Dar mai putea fugi ea acum? Firea lui avea să îi lipsească

Nu-ți lăsa sufletul cuprins de genul acesta de ură, Evangeline, ură la adresa ta, din cauza lucrurilor pe care le-ai făcut în trecut. Acele lucruri nu spun cine ești acum, cine vrei să fii. Iar eu spun că ești soția mea, ești ducesa mea. Asta vei fi mereu.

Își trase nasul degeaba, pentru că ochii i se umplură din nou de lacrimi. Nu îl putea părăsi, nu pe el. Pentru ea era prea târziu: Evangeline se îndrăgostise de Aaron, oricât de repede se întâmplase asta. Iubirea pentru el apăruse instantaneu, complet ilogic și neprogramat.

Rămase o clipă fără să se gândească la nimic, ștergându-și chipul care cu siguranță urma să se înroșească și să se umfle, prinzându-și din nou părul în codițele ei scurte. Îl acoperi cu un șal și se privi în oglindă. Cu luni în urmă se crezuse îndrăgostită de Thomas, dar reflexia ei nu arătase ca acum. La dragostea aceasta care îi izvora din piept asemăna un sentiment pârguit, pe deplin maturizat. Îndoiala se strecură din nou în mintea ei, făcând-o să se întrebe dacă fusese ceva autentic pentru bietul Thomas, dacă nu cumva ea se jucase teribil cu sufletul lui și, găsind-o nevrednică, Dumnezeu se îndurase de bărbat și îl luase la El, acolo unde cu siguranță avea să îl iubească mai mult decât îl iubise ea.

Abandonă oglinda, întrebându-se dacă avea vreodată să nu se mia simtă vinovată. Probabil că nu.

Ochii îi picară pe pat, acolo unde își amintea că Aaron ascunsese ziarul de ea. Brusc mintea îi zbură la acest gând. Se repezi spre pat, ridică salteaua și descoperi acolo bucata de hârtie. O scoase ușor și își trecu ochii peste știri până ce ajunse la pasajul pe care toți îl cunoșteau, mai puțin ea.

Evangeline oftă și lăsă ziarul într-o parte. Ar fi putut să plângă din nou, dar nu reuși decât să pufnească amar. Așa cum își dăduse singură seama, trecutul o urmărea și distrugea totul chiar și aici.

***

—Eva?

Ducesa își ridică privirea spre ducele ei. Aaron era vizibil îngrijorat când intră în cameră. Privirea lui căzu peste ziarul pe care ea îl lăsase într-o parte a patului, iar ea îl observă cum se strâmbă vizibil.

—Asta ascundeai de mine?, îl întrebă.

—Eva..., spuse Aaron și se apropie, lăsându-se în genunchi în fața ei. Iubito...

—Cum te-a făcut să te simți asta?, îl întrebă. Aaron o privi încruntat, neînțelegând exact ce îl întreba. Deși credea că nu mai avea lacrimi de vărsat, când el nu răspunse imediat, îl întrebă cu glasul chinuit de plânsul care avea să vină: Îți e rușine cu mine?

Albany rămase perplex privind-o.

—Bineînțeles că nu!, spuse rapid. Cum ai putea crede asta?

Degetele lui se întinseră spre obrazul ei și o mângâie ușor.

—Trebuie să îți fie, Aaron, îi spuse ea. Nici măcar nu sunt capabilă să îți fiu ducesă, nu când se zvonește asta. Tu înțelegi măcar ce înseamnă titlul de Albany? Probabil că ai sânge regal în tine, Aaron!

Aaron zâmbi în fața pasiunii cu care rostea aceste cuvinte.

—Cu siguranță am. Ducii de Albany sunt rude ale Regilor Angliei, iubito. Iar tu spui numai prostii.

Evangeline își trase nasul și își lăsă fruntea să se odihnească peste a lui.

—Nu pot rămâne cu tine dacă asta înseamnă că îți distrug și ție reputația. Când am fost cu Thomas nu m-am gândit că lucrurile vor ajunge atât de departe. Și nu e corect că mi-a promis că va face din mine o femeie respectabilă necinstindu-mă. Mă simt ca un monstru pentru că mi-e ciudă că el e mort acum, incapabil să vadă ce mi-a făcut când mi-a jurat iubire. Sunt un monstru, nu-i așa?

Aaron nu știu ce să răspundă, dar, de altfel, nu el fu cel care răspunse; Silas Davis care auzise conversația consideră că auzise suficient. Era cazul ca Evangeline să nu mai fie tratată ca un copil, pentru că evident nu mai era unul, și era cazul să cunoască adevărul despre prețiosul ei Thomas care îi chinuia și acum sufletul.

—Thomas te-a abandonat, Evangeline, îi spuse el.

Imediat, ducele de Albany îl privi furios.

—Ți-am spus să stai departe de soția mea, Davis!

—Trebuie să audă asta, Albany, strânse Silas din maxilar și din pumni. Trebuie să audă ce s-a întâmplat cu adevărat. Și la fel și tu.

—Ce vrei să spui?, întrebă încruntată Evangeline.

Silas oftă și intră, adresându-i-se direct.

—Când te-a prins cu Thomas pe o alee din mahala, Zylphia s-a îngrijorat. Așa că m-a pus să rezolv situația. Chipul lui Evangeline se înroși, dar nu de rușine, ci de furie.

—Zylphia este vinovată pentru...?!

—Înainte să spui ceva ce vei regreta, milady, mai bine taci și mă asculți, i-o tăie Silas. Nu știu dacă ești conștientă de ce făcea scumpul Thomas cu alte debutante, inclusiv cu soția mea. Mă simțeam obligat să îi smulg limba pentru că a îndrăznit să își pună gura pe Zy a mea.

—Minți..., dar vocea lui Evangeline tremura. Universul ei se cutremura. Aaron putea simți asta.

—Niciodată, chiar, o contrazise. E nedrept să te chinui însă când e clar că el nu se chinuie deloc.

—Thomas e mort!, strigă cu lacrimi în ochi. Voi l-ați omorât!

—Nu, îi spuse el. El singur a făcut-o. Silas oftă și continuă: I-am dat de ales: se ducea la Bryght și își dovedea adevăratele intenții față de tine, arătându-i astfel lui Zy că era serios în ce te privea, sau pur și simplu primea banii pe care i-am dat și stătea pentru totdeauna departe de voi toți. Știi ce a ales Thomas?

—Nu!, icni Evangeline șocată. Minți!

—Thomas, vicontele de Barbury, a ales o mie de lire și a fugit.

Ducesa înghiți în sec și privi imaginea lui Silas. Nu putea să-și creadă urechilor.

—Dar... dar scrisoarea... Am primit o scrisoare prin care îmi spunea că se ducea să lupte cu Napoleon. Voia să își apere patria.

—Din câte știu eu, ducesă, Thomas apără economia țării, jucând faraon în Bath.

—Dar moartea lui... am primit vești de la un general...

—Ah, serios? Silas se minună de naivitatea acestei copile. Și de unde știa acel general de existența ta? Cum se face că tu ai primit vești despre moartea lui, dar tatăl lui sau vreo altă rudă îndreptățită să îi succeadă nu știe despre această moarte?

Așa că, atunci când totul deveni mai clar pentru Evangeline, ducesa simți că i se face rău. Brusc era prea cald în cameră, iar ea nu mai putea suporta nimic din ce auzea sau simțea acum. Se scuză, trecu precum o furtună pe lângă toți, inclusiv pe lângă Zylphia pe care o săgetă cu privirea, ieși în lumina blândă a după-amiezii și luă o gură mare de aer. Dar se părea că nici asta nu o ajuta, nu când într-o parte surorile ei urlau, unchii ei doreau să organizeze un picnic în apropiere, iar mama ei tocmai ce o striga. Nu putea gândi în toată această aglomerație.

Așa că fugi.