Să stau în genunchi, în fața ei, în timp ce o aud gemând...

- Aaron Seducătorul

*

Își clătise mâinile într-un samovar, se stropise pe față cu apă rece, dar nu reușea încă să își răcorească trupul, chiar dacă un tremur își făcea simțit prezența. Evangeline se afla în Harolow de patru săptămâni deja, aproape cinci, cele mai nefericite săptămâni din viața ei, așa cum credea acum. Ce era mai rău urma de-abia acum să vină, deși Eva nu avea habar de acest lucru.

După ce îl invitase pe Aaron să ia un loc, amândoi rămăseseră în picioare. Perfect. Își începeau relația perfect. Se întoarse spre oglinda pe care o avea în cameră și privi spre produsele pe care le adusese cu ea din Londra. O perie de păr, o oglindă micuță și un ceas pe care îl primise cadou de la tata cu prilejul celei de-a zecea aniversări a sale. Nu avusese timp să ia mai mult, pentru că tata insistase să plece spre seară pentru a evita întrebările curioase ale celorlalți. În realitate, Eva știa mai bine: lui Bryght Cardinham îi era rușine cu ea. Nu găsi forța să zâmbească, ci strânse totul într-o eșarfă stacojie, o legă și o lăsă acolo. Trebuia să vadă ce haine putea îmbrăca pentru călătorie.

—Tocmai ce am pierdut un copil, îi spuse lui Albany îndreptându-se spre garderobiu acolo unde avea agățate patru rochii, atât cât putuse să ia cu sine în grabă.

—Un copil? Deși nu putea vedea chipul ducelui, era sigură că acesta era mai mult decât șocat de vestea pe care i-o dădea. Ai fost însărcinată? Eva ar fi zâmbit în alte circumstanțe, dar nu și acum. Nu putea să o facă. Scuză-mă!, spuse repede ducele. Normal că ai fost însărcinată. Vocea ducelui începu să se apropie de ea, iar curând Eva îl zări lângă umărul său, privind-o. Cum? Cu cine?

O deranja să își amintească, în ciuda faptului că fusese conșteintă că avea să se întâmple. Scoase dintre rochii una lila și se îndreptă spre paravan.

—Poți să îți dai seama, milord, că în drumul meu în Societate m-am pierdut. Am... am crezut că m-am îndrăgostit... Înghiți în sec și închise o clipă ochii. Chipul lui Thomas, viconte de Barbury îi reveni viu în minte, cu buclele lui maronii, cu ochii lui plini de viață. Își amintea clar ziua în care se pierduseră în sera gazdei balului, se sărutaseră, se atinseseră și își șoptiseră că urmau să rămână mereu împreună. Eva oftă. Cât de naivă fusese să creadă asta! Nu avea vlagă să își dea jos cămașa de noapte de pe ea, așa că hotărî să își lege fusta peste cămașa de noapte. Privi sceptică la corset. Pierduse o sarcină, dar nu își simțea încă sânii pregătiți pentru corset, așa că își trase peste ea cămașa lungă, lila, începând să lege nodurile.

—Ce îmi spui, Evangeline? Ea tresări când realiză că vocea lui venea din spatele paravanului, din același loc în care se afla și ea.

—Am rămas însărcinată cu acest bărbat, iar aceasta este pedeapsa mea. Înghiți în sec. Tata m-a adus aici, pentru că era inevitabil ca sarcina să înceapă să se vadă.

Eva închise ochii. Se simțea amețită și smițea că stomacul i se revoltă din nou. Era așa de dimineață, când începuse și durerea infernală de spate. Nu mâncase nimic de o zi, dar nu mâncarea era de vină. Trupul ei simțise nevoia să împingă cu șase ore înainte, iar de atunci, închisă în acest dormitor din care nu ieșise prea mult oricum, Eva simțise că născuse propriu-zis un copil, unul care arăta precum mormolocii cu care se juca atunci când era mică, dar care era căptușit cu sângele ei. Imaginea îi întoarse stomacul pe dos.

—Cât aveai?, întrebă vocea lui Albany din ce în ce mai aproape de a ei. Îi simți mâna aproape de nasturii din spatele rochiei. O ajuta. Iar acest ajutor i se părea divin după atâtea ore în care rămăsese singură în cameră.

Casa din Harlow avea un personal redus și, pentru a se baza pe discreția oamenilor, Rothgar redusese și mai mult personalul, la două slujnice și un majordom. Una dintre femei, mai în vârstă, îi adusese ligheanele și prosoapele, apoi plecase. Amândouă femeile se uitau la ea cu ură. O considerau o lady încrezută, înfumurată care își merita soarta. Le observa cum o priveau urât și le auzea bârfind-o. Dacă nu s-ar fi temut de tata, până în Londra s-ar fi auzit de copilul din flori al lui lady Evangeline Cardinham. Rămăsese singură în casa aceasta mare, neavând idee cum ar fi trebuit să își aline rănile.

—Patru luni, îi răspunse.

Albany terminase de închis rochia și îi privi obrazul exsanguu. Era de-a dreptul șocat de tot ce auzea în momentul de față, șocat și furios. Cineva, un individ al cărui nume avea să îl afle, o dezonorase, iar acum nu se afla alături de ea. Pentru cineva femeia aceasta fusese o simplă joacă și, dacă ar fi fost măcar atât, dar nu fusese nici măcar respectată. Individul care urma categoric să moară nu avusese bunul simț de a avea grijă ca ea să nu rămână însărcinată.

—Înțeleg. Și numele lui este?

—Neimportant, spuse ea. Oricum nu mai contează.

O prinse de mâna subțire și privi în ochii ei întunecați:

—Te înșeli, Evangeline. Numele lui este foarte important. Se gravează destul de greu numele pompos al unui bărbat într-o piatră de mormând.

Buzele Evei zvâcniră, de parcă făptura ei se bucura să audă asta, dar femeia negă sau cel puțin dădu din cap și se îndreptă spre zona în care avea scoase niște cizme care mai fuseseră purtate. Vedea noroiul pe talpa lor. Evangeline începu să se încalțe, iar grimasa de pe chipul ei, când se așeză pentru a reuși, îl înfurie și mai tare. Avea să îl vâneze pe nenorocit. Avea să se bucure când urma să îl străpungă.

—Așa că uite-mă aici, îi spuse. Nu m-am simțit bine întreaga zi, iar la un moment dat asta s-a întâmplat.

—Ai chemat o moașă, un medic, pe oricine? Eva dădu negativ din cap. Nu își putea îndoi mijlocul, așa că Albany sări să o ajute. Se așeză în genunchi în fața ei, îi prinse piciorul mic și i-l puse în cizmă, începând să strângă legăturile.

—Nu e nevoie să faci asta, îi spuse Eva, deși nu se putu concentra decât pe mișcările lui sigure, pe mâinile lui mari și grijulii care îi legau suficient fiecare cizmă.

—Dar vreau. Cum vreau să trecem pe la o moașă. De fapt, tu rămâi aici. O aduc eu.

Îl prinse rapid de mână, îngrozită de ceea ce însemna să mai fie adusă o persoană aici, o persoană care să fie martora rușinii sale.

—Nu! Trebuie să plecăm! Aaron se încruntă. Ascultă, Albany, din motive pe care nu le înțeleg îți dorești nespus să te căsătorești cu una dintre femeile din familia mea. Eu sunt Evangeline Cardinham. Poți foarte bine să mă iei pe mine.

Albany clipi în fața ei. Bineînțeles că venise aici cu aceeași intenție, dar, auzind totul atât de bine exprimat din gura plină, senzuală a Evei nu îi venea să își creadă urechilor. Eva cerea să fie răpită?

—De ce aș face asta?, o întrebă.

—De ce nu?, întrebă ea. Buzele îi tremurară, iar ochii îi luciră din cauza lacrimilor nevărsate. Probabil vrei o fecioară. Înțeleg asta...

—Nu vreau nicio fecioară, i-o tăie rapid.

—Nu? Albany dădu negativ din cap. Propria curiozitate o lovi din plin. Dar nu asta își dorește orice bărbat cu numele și averea ta?

Ducele zâmbi, scoțând la iveală două gropițe simetrice în obrajii lui. Iar inima ei palpită, chiar dacă de data aceasta Eva o ignoră. Nu avea să mai asculte niciodată glasul inimii sale.

—Nu pot vorbi în numele altor bărbați, dar personal prefer o femeie. Îmi este indiferentă starea ei sexuală. Virgină sau nu, oricum nu va rămâne astfel odată ce ajunge soția mea.

Eva nu se îndoia de asta. În săptămânile care se scurseseră citise totul despre Aaron din ziarele de scandal. Un crai, un afacerist lugubru, un bărbat tatuat care îmbrățișa cultura apașă, potențialul tată al surorii lui, acuzat de fapte de preacurvie și privit cu invidie pentru luxul în care se scălda, acesta era, conform spuselor ziariștilor, ducele de Albany.

—Ei bine, atunci sunt numai bună.

Pe Albany îl deranjă un singur lucru, faptul că Eva părea că știe deja tot ce își dorea el. Da, își dorea femeia înaltă, cu părul brun și pielea albă, cu buzele pline, ochii plini de voluptate, dar care acum erau bântuiți de durere și dezamăgire. Încă de când o văzuse costumată în diavoliță știuse că pe ea nu avea să o cedeze vreunui prieten de familie, ambasador sau rege. Își promisese că avea să o ia. Dar Eva nu putea presupune atât de ușor că știa tot ce voia el. Nu avea să permită să fie atât de previzibil.

—Oare?

—Milord, te aflii aici pentru că te-ai rătăcit?

—Poate că voiam doar să văd ce faci, îi spuse Albany.

—Asta înseamnă că știai că sunt aici în primul rând, ceea ce dovedește că ai făcut cercetări temeinice pentru a mă găsi. Albany oftă. Nu fusese prea discret, ce-i drept. În plus, observă că sunt fertilă. Am pierdut un copil, dar asta nu se va mai întâmpla. Buzele ei tremurară din nou, iar Albany decise că se jucase suficient cu ea. Mergem?, o auzi întrebându-l înainte ca măcar să spună ceva frumos.

Prinzându-și bocceluța, Eva, cu părul încă în neorânduială, deschise ușa și porni înaintea lui. În fața acestei determinări de a fi răpite, Aaron nu putu decât să o urmărească.

—Stai!, strigă în urma ei, lăsând camera pustie și însângerată. Niciunul nu vru să privească în urmă la embrionul care zăcea pe prosopul care își pierduse culoarea palidă.

Iar de dimineață, când servitoarea ajunge, de-a dreptul înfuriată pentru că trebuia să strângă după ușuratica Evangeline Cardinham, lăsă să-i scape o informație cu privire la sarcina acesteia măcelarului care avea drum spre Londra într-o săptămână. Așa simți aceasta că se făcuse dreptate și, a doua zi, se duse la slujba de duminică cu inima împăcată. Făcuse o faptă bună.

***

Calul ducelui era un arab pursânge. Îl recunoscu, deși era priponit, pentru că unchiul ei, Thaddeus, creștea armăsari și participa la hipodrom cu aceștia. Pe mulți îi vindea pentru splendoarea lor. Cel mai bun cal al său, Hades, ajunsese în posesia verișoarei sale, Zylphia. Închise ochii, amintindu-și de Zy, fata cu care își făcuse debutul în acest sezon și care acum era măritată cu Silas Davis, Regele din St Giles.

Se apropie de armăsar și întinse mâna spre botul mic al acestuia, negricios. Avea ochii și nările mari, un cap conic. Era un cal frumos, totuși rar datorită culorii sale negre. Animalul dădu ușor din coadă și îi mirosi mâna cu botul său. Măcar cineva se bucura să o vadă în seara aceasta.

—Are patru ani și îl cheamă Cherry.

—E un nume neobișnuit pentru un armăsar atât de frumos, îi spuse Evangeline. Brusc vederea i se încețoșă și se sprijini de copacul de care era priponit Cherry. Mâna lui Albany o prinse, nelăsând-o să cadă. Sunt bine, îi spuse. Am nevoie doar de un moment. Aaron se îndreptă spre plosca prinsă de Cherry și i-o întinse. Eva o luă și luă o gură din băutură, după care tuși. Ăsta e coniac?

Ducele ridică din umeri:

—Pare că ai nevoie de puțin. Eva îi înapoia plosca, iar el se hotărî să ia o gură sănătoasă. Totul se întâmpla atât de rapid, încât nu știa dacă e capabil de o schimbare atât de bruscă. Știi, Eva, cu o săptămână în urmă Bryght Cardinham a binevoit să îmi aranjeze puțin fața. Ai vreo idee de ce?

Eva îl privi. I se păruse avariat, dar nu dorise să comenteze nimic. Viața lui nu era treaba ei. Roșii puternic atunci și oftă. Aprobă ușor. Evident că avea idee de ce și nu își dorea sub nicio formă să înceapă această relație cu o minciună.

—I-am spus că e copilul tău.

—Poftim?!, izbucni Albany. Nici măcar nu te-am atins!

—Știu, spuse Evangeline. Îmi pare rău... M-am panicat și... Nu aveam de gând să mă mărit cu tine sau să te tragă la răspundere!, mărturisi. Mi-a zis că nu m-ar da niciodată ție, așa că am sperat...

—Că vei fi pur și simplu uitată? Aaron pufni. Un copil nu se uită așa ușor, Eva. Își mângâie falca. Tatăl tău sigur nu m-a uitat.

Evangeline închise ochii. Nu se simțea mai bine. Din contră, cu fiecare minut care se scurgea i se părea că se simte mai rău.

—Asta înseamnă că încă mă accepți?

—Am de ales?, întrebă furios. Următoarea fiică a lui Bryght își va face debutul în trei ani. La naiba, la treizeci de ani nu voi mai avea răbdare cu o zgâtie de optsprezece ani, nu când prin vene îi curge sânge Cardinham. Ochii lui sclipiră în direcția ei, iar Eva se înfioră; se părea că exista o parte din duce pe care nu o descoperise încă și pe care nu era sigură că voia să o descopere. Treci!

Eva aprobă și îl lăsă să o ajute să urce în șa. Armăsarul nu era înalt, dar fiecare pas i se părea o corvoadă. Se prinse de căpăstru și își mușcă buzele când fu zgâlțâită de animal. Lăcrimă în clipa în care Albany se urcă în spatele ei și putu să observe de aici picăturile de transpirație de pe fruntea sa, grimasa de durere. El însuși tresări.

—Hei, îi spuse, cred că ar trebui să ne îndreptăm spre primul medic și să...

Auzindu-l Eva se întoarse spre el, conștientă de buzele pline care îi vorbiseră în ureche.

—Ca să fie chemați soldații și să fii arestat pentru că mă răpești? Aaron dădu să protesteze, apoi oftă. Voiai să mă răpești, nu? De aceea ai intrat pe geam și nu ai bătut la ușă, am dreptate? Sprânceana ei întunecată se ridică, iar Albany își simți inima zbătându-i-se neregulat în piept. Era frumoasă. Foarte frumoasă. Clipi și încercă să își revină. Înnebunea. Asta era clar. Ești cel mai aiurit răpitor, milord, continuă Eva. Dă-mi mie hățurile!

Albany făcu un efort pentru a nu îi ceva hățurile, dar se temea că avea să cadă de pe cal, așa că o lăsă să preia hățurile.

—Oricum dacă intram pe ușa din față nu dădeam de nimeni. Ai fost singură acolo?, o întrebă încurcat.

—Două servitoare și un majordom, îi spuse. Tata a încercat să ascundă sarcina mea. Vocea îi tremură puțin, iar Albany alese să tacă; Evangeline se ținea foarte tare, dar era acum incredibil de vulnerabilă. Ar trebui să mergem spre Gretna Green, dar ar fi previzibil dacă ne ducem direct acolo. Respiră greoi chiar lângă el, așa că ducele o prinse în brațele sale, nelăsând-o să cadă. Dar nu avem unde să mergem... Nu avem timp...

—Am o dispensă chiar aici, îi șopti pentru a o calma, pentru că Eva arăta de parcă stătea să leșine. Ne poate căsători orice preot în următoarele zece zile.

Evangeline oftă și îi dădu bice lui Cherry.

—Bine. Atunci ar trebui să o luăm spre est.

—De ce?, întrebă Albany.

—Tata se așteaptă să mă duci la moșia ta unde să... ei bine... să mă chinui, să mă schinguiești, să mă bați, poate chiar să mă ucizi. Albany râse în spatele ei. Sigur că la asta se aștepta Bryght Caridnham. Se așteaptă să mă duci în St. Albans. Nu putem merge acolo, continuă Evangeline, iar eu... eu nu am nicio proprietate. Și nu cred că voi avea vreodată.

Privirea ei se opri reticentă asupra sa. Micuța moștenitoare își făcea griji să nu fie aruncată de pe cal pentru că urma să nu aducă nimic în căsnicia lor. Ar fi fost frumos să îl tortureze astfel pe Bryght Cardinham.

—Am câteva proprietăți și în Est. Sunt vecin cu marchizul de Huntly, de exemplu.. Am cumpărat recent o proprietate modestă în Canvey Island lângă Southend-on-Sea. Este o cabană pe malul apei, mai degrabă, dar este extrem de...

—Sună perfect!, spuse repede Evangeline.

—Nici măcar nu știi cât facem până acolo. Albany îi prinse încheieturile și îi șopti. Sunt patru ore de mers continuu. Eva aprobă, transmițându-i că este pregătite. Evengeline, nu cred că ești bine și...

—Dă-i bice!, mârâi la el și îl îndrumă pe Cherry să pornească într-un galop susținut, unul care mai mult ca sigur o zguduia teribil și îi crea un disconfort evident.

—De ce naiba fugi, femeie?, urlă la ea. Dar Evangeline refuză să îi răspundă. Se concentră pe vânt, pe norii cenușii, pe pădurea care foșnea, pe orice mai puțin pe durerea care pulsa între coapsele ei și pe cea care îi văduvea, încet, inima de orice emoție autentică.

***

Aaron auzise despre o femeie din casa de toleranță pe care o sponsoriza și care, după ce născuse la șase luni un copil mort, căzuse bolnavă, cu febră mare și, în mai puțin de o săptămână, murise. În timp ce călăreau spre drumul lor spre Canvey, ducele o privea constant pe Eva care își ținea cu greu ochii deschiși și care se ținea cu greu în șa. Nu putea continua drumul așa; nu găsise în sfârșit o fată Cardinham care să se mărite cu el pentru ca la o săptămână să o piardă. Cel puțin nu pe Evangeline Cardinham.

În iarna în care fuseseră invitați în casa ducelui de Rothgar, Melody, ducesa, era însărcinată cu această făptură care acum se chinuia în brațele lui. Își amintea clar momentul în care tatăl lui izbucnise și își dorise să o lovească pe ducesă. Atunci nu înțelesese motivul pentru care reacționase așa, dar chiar și așa se pusese în fața ei și o apărase. Odată cu femeia, apărase și fetița care creștea în pântecele ei. O apărase atunci pe Evangeline Cardinham și, se părea, nouăsprezece ani mai târziu Eva avea nevoie de un nou apărător.

—Cum v-ați întâlnit?, o întrebă și, încet, preluă hățurile din mâinile ei.

—La balul meu de debut, spuse Eva și oftă, iar apoi, încet, trupul ei se lăsă în spate, sprijinit de al său. M-a invitat la dans, m-a făcut să râd... Trebuie să fie iubire dacă te face să râzi, nu-i așa?

—Poate, îi spuse Aaron. N-aș avea de unde să știu, Eva. Nu am fost îndrăgostit niciodată. Și asta era o minciună, dar nu voia sub nicio formă să o tulbure pe Evangeline chiar acum, nu când fata era și așa destul de tulburată. Unde este el acum?

—Am primit o scrisoare cu câteva săptămâni în urmă. S-a înrolat în Armată și... și a murit. Aaron se încruntă. Mi se spunea că a murit făcându-și datoria.

—Ciudat, spuse Aaron. Nu am auzit de moartea vreunui nobil în ziar. Ar fi trebuit să fie acolo, nu crezi?

Evangeline se încruntă.

—Vrei să spui că m-a mințit? Ce motiv ar avea?

—Un copil nu e neapărat lucrul pe care ți-l dorești când vine vorba despre distracție.

—Ce știi tu?, îl întrebă furioasă Eva, dar era prea slăbită să îl lovească sau să se înroșească la față.

—Cred că știu mai multe decât tine, îi zâmbi acesta. La urma urmei, eu m-am distrat de tânăr. De foarte tânăr.

Eva înghiți în sec. Nu voia să pornească o ceartă acum, nu cu el. Nu se simțea capabilă să îi facă față.

—Thomas mă iubea, șopti. Ne-am început aventura mai devreme, dar suntem tineri și nu ne-am putut abține, continuă. Mâna ei rămase peste a lui, în timp ce simțea cum ochii i se închideau ușor. Thomas mă iubește...

—Vicontele de Barbury?, întrebă confuz Albany. Copilul era al vicontelui?

Dar Evangeline nu mai răspunse, iar asta pentru că adormise. Aaron spera că dormea, pentru că nu suporta ideea de a-i purta trupul neînsuflețit pe brațe. În timp ce îi monitoriza respirația, se uită la buzele ei pline, buze care cunoscuseră probabil deja o sărutare, poate două sau trei, totuși care păreau categoric inocente. Nu că pe duce îl atrăgea inocența. Tot ce îl atrăgea pe el era senzualitatea ei. Poate că era palidă acum, dar imaginea ei din ziua balului și modul în care îl făcuse instant să se simtă, excitat, dornic să o revadă, să se holbeze din nou și din nou la ea și să îi provoace limba ascuțită... Aaron știuse de atunci că Eva va fi a lui. Știa și acum asta. Nu îi păsa de copil. Nu îi păsa nici măcar de minciuna ei. Societatea în care trrăiau era prea nedreaptă cu femeile pentru a le merita. Nu era corect ca ea să îndure toată batjocura în timp ce Barbury se mulțumise să moară pentru patrie într-un război despre care Albany nu știa nimic. Situația merita investigată, bineînțeles, iar Thomas ar face bine să fie morit cu adevărat, pentru că, altfel, ducele avea să se asigure că nu va mai rezista mult, nu când ofilise o astfel de floare.

Îi dădu bice lui Cherry. Trebuia să facă o oprire urgent, indiferent de timpul care îi lua pentru a se însura cu ea. Nu putea să o lase să moară. Era timpul să viziteze un anume medic renumit care probabil că acum își petrecea vacanța aproape de mare. Trebuia să îl vadă pe Maximilian Carter, duce de Rowland.