În Regatul Italia aflat acum în mare parte sub Napoelon se află câmpurile Vaticane (1), în jurul reședinței papilor, lângă Roma. Ar trebui să aparțină de oraș, dar sunt atât de izolați de Tibru, încât par numai ei un stat, cu probabil cinci sute de locuitori. Ei bine, așa ar trebui Cardinhamii să-și facă un mic stat al lor, din moment ce este clar că o reuniune presupune câte doi părinți, zece frați, o mie de copii și, să nu uităm, bagajul, bagaj în care e probabil să descoperi specii vagabonde din fauna naturală londoneză. Da! Regatul Cardinhamilor.

- Din Aaron are o revelație

*

Summer Talbot, fostă Cardinham, înainta pe armăsarul soțului ei alături de frații acesteia cât timp Thaddeus se odihnea în trăsură. Cu toții citiseră ziarul și își dăduseră seama că trebuiau să ajungă la Evangeline înaintea veștilor odioase. Toți erau obosiți și se săturaseră să doarmă în hanuri.

Privind spre frații ei care îmbătrâniseră vizibil în ultimii ani, Summer se gândi că era cazul să discute cu ei. Situația lui Evangeline nu o surprindea. Ei toți își răsfățaseră copii, iar uneori oamenii nu alegeau tocmai corect. Își amintea chiar ea modul în care se căsătorise cu ducele ei, fuga și noaptea nunții dezastruoase. Thaddeus nu fusese pe placul lui Bryght, dar adevărul era că lui Bryght nu îi plăceau în general bărbații care îi semănau. Alături de faptul că voia să își protejeze copiii, această combinație era deseori conducătoarea situațiilor de genul.

—Noi nu prea am mai vorbit, spuse ea dintr-odată.

Noaptea se lăsase răcoroasă, iar pădurea nu era foarte densă. Poate că reușeau să iasă cu viață din aceasta și să înnopteze la unul dintre hanurile din Grays.

—Ai fost ocupată să faci copii, remarcă Bryght.

—Ca voi toți, îi răspunse ea cu același sarcasm. Dacă Evangeline moștenise pe cineva, atunci Bryght era acela, iar Summer știa prea bine că ea și fratele ei semănau ca două picături de apă. Dintre Cardinhami, ei moșteniseră ochii mamei lor, ochii cenușii, pe care amândoi îi dăduseră mai departe descendenților. Cred că trebuie să o șai pe Eva să înțeleagă faptul că îi ești alături când o vom găsi.

—Eva e totul pentru mine, Summer. Știi bine că voi fi mereu alături de ea.

—Știu, dar faptul că ai lăsat-o acolo... Știu bine că nu asta a fost intenția ta, dar abandonul... În fine, spuse când Bryght îi aruncă o privire rănită. Ca să o susții pe ea va trebui să îl susții pe Albany care mai mult ca sigur este deja soțul ei.

—Asta presupunând că a plecat cu el, spuse Wine.

—Sigur este cu el, zise și Summer. Și va trebui să îl accepți, cu bune, cu rele...

—Are desene păgâne pe el!, spuse Bryght Cardinham.

—A fost răpit de un trib apaș când avea șaisprezece ani!, îi luă Summer apărarea. Probabil că a făcut tot ce îi stătea în putință ca să supraviețuiască. Și nu sunt deloc păgâne, Bryght. Eu una le găsesc foarte... masculine.

—Ai face bine să nu audă Thaddeus asta, comentă amuzat Wine. Albany va avea cu un dușman în plus.

Summer chicoti.

—Ideea e, băieți, că Evangeline trebuie să-și trăiască singură povestea, așa cum noi toți am făcut-o. Iar noi trebuie să dăm sfaturi când ne sunt cerute. Iar aceste sfaturi nu trebuie să fie egoiste. Nu este viața noastră. Vreau ca voi toți să vă controlați.

Vorbind despre control, Colt se opri brusc atunci când detectă mișcarea dinaintea lor. Era un foșnet, îl auziră cu toții. Un râset, unul pe care îl recunoscură. Inima lui Bryght porni într-un galop nebun. Evangeline! Iar lângă ea, în lumina difuză, observară chipul lui Albany. O ajuta să se ridice, îi aranja părul și... o săruta. Fiica lui, nepoata lor era sărutată.

—Aia e nepoata mea care se lasă mozolită de Albany?, întreabă Colt șocat de scena romantică pe care îi era dat să o vadă înaintea ochilor. Nesimțitul, o tăvălește prin păduri la nici o lună de la pierderea copilului!

—Colt, nu!, strigă Summer, dar fratele ei fu mult mai agil. Smulgând cuțitul de la brâul ei, cuțit pe care Thaddeus i-l făcuse cadou, dat fiind spiritul ei aventuros, îl aruncă și aproape că nimeri capul ducelui.

O secundă privirile celor patru și ale lui Albany și Evangeline se întâlniră șocate. Îl văzură pe duce mișcându-și buzele semn că spunea ceva, dar niciunul nu înțelese ce anume. Toți se concentrară pe Evangeline a cărei față se făcu palidă, zâmbetul de mai devreme pieri, iar mâinile ei strânseră îngrozite mâinile ducelui. Și atunci, Evangeline o luă la fugă.

—De ce fuge?, întrebă încruntat Bryght.

—De ce pare el îndrăgostit?, fu Wine cel care observă.

—De ce are frunze în păr?, mârâi furios Colt.

Summer oftă, îl auzi pe duce strigând-o pe Evangeline și luând-o la fugă după ea, așa că dădu bice calului și strigă în urma lui:

—De ce sunteți așa de băgăcioși, la naiba?

După ce se priviră câteva secunde, bărbații o luară la goană după sora lor. Felix, care conducea trăsura, nu înțelese de ce anume fugeau, dar pentru că se aflau într-o pădure în care umbla vorba că acum o săptămână o fată fusese rănită de hoți, dădu bice cailor și o luă și el la fugă. Somnul lui Thaddeus fu distrus, iar Silas își duse mâna la cuțit, așezat pe capra celeilalte trăsuri, pregătit să se lupte cu orice inamic ar fi ieșit din noapte.

***

Albany nu știa de ce Evangeline reacționase astfel când își văzuse familia, chiar dacă avea o vagă bănuială. Îi privi trupul mișcându-se sprinten pe drumul principal, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de zona în care petrecerea era în toi. Pădurea era periculoasă, știa asta, și nu voia sub niciun chip să o lase să se îndepărteze prea mult.

—Stai! Evangeline! Dumnezeule, ce femeie! Stai!

Strigă după ea înnebunit, dar nu reuși să o prindă decât atunci când Evangeline descoperi o cabană care părea abandonată într-o parte a pădurii, intră în aceasta și păru că dorea să se ascunde. Albany știa prea bine că ceata Cardinham era pe urmele lor, așa că închise ușa și trase zăvorul. Cu puțin noroc, asta avea să îi țină departe, nu că nu ar fi putut dărmâna pur și simplu construcția. Nu știa a cui era căsuța aceasta și nu credea că voia să afle, dar Evangeline, inconștientă de pericol, se aruncase direct în el.

—Evangeline!, strigă la ea pe un ton dur, făcând-o să se oprească în loc. Era cu spatele la el, spate pe care îl ținea drept, dar neputându-și masca tremurul. Îți dai seama în ce pericol te-ai băgat?, o întrebă și se apropie de ea încet, pas cu pas. Nu știai dacă această casă e sau nu locuită, dacă este sigură... La naiba, femei, să nu mai fugi niciodată așa! Îi prinse brațele cu mâinile lui și o întoarse cu fața la el. Niciodată, înțelegi?

Evangeline aprobă. Nu îl mai văzuse niciodată atât de serios, așa că nu era de glumă acum. Nu își putea stăpâni trupul care îi tremura. Să îl vadă pe tatăl ei, să își lase privirea să colinde în ochii lui obosiți fusese mai greu decât își închipuise la început. Toate amintirile – minciuna din bibliotecă, faptul că își recunoscuse păcatul, Harlow – reveniseră vii în mintea ei și aduseseră odată cu ele rușinea de care începuse ușor să uite săptămânile astea. Nu îi văzuse bine pe ceilalți, pentru că privirea ei se oprise numai asupra bărbatului care o crescuse – și care o crescuse mai bine decât dovedise ea –, bărbat care probabil că acum era dezmăgit și își blestema zilele când ea îi devenise fiică. Încercă să înghită nodul din gât, dar nu reuși, iar curând ochii i se umplură de lacrimi.

—Îmi pare rău!, îi spuse lui Aaron și îl îmbrățișă. Nu voia să îi arate cât de sensibilă era din nou, cum plângea. Îmi pare rău, Aaron, dar...

—Evangeline, îi șopti el și îi ridică privirea spre el, simțindu-și sufletul sângerând numai când zărea lacrimile mari care se formaseră în ochii ei. Ce este, iubito?

—Tata..., reuși să îngâime în timp ce el îi ștergea lacrimile, imediat izvorând unele noi.

—Am observat. Gâtul meu a observat asta, încercă să glumească, pentru că adevărul era că nu îi era deloc teamă de Bryght Cardinham. Dar gluma nu îi reuși, căci Evangeline începu să plângă și mai tare. Sumpa mea, nu trebuie să îți faci griji.

—Nu pot să dau ochii cu el, îi explică ea. Îmi e rușine.

—Evangeline... Și acum înțelegea perfect ce era în inima ei. Luă o gură de aer și îi spuse. Mama a avut un copil cu un alt bărbat, evident, unul cu care nu era căsătorită, deși acesta nu mai era... nu mai este căsătorit ce ceva timp. E văduv. Aparent, a acuzat-o că a fost cu mulți bărbați și că nu se poate încrede în cuvântul ei când îi spunea că era copilul lui. Când am ajuns acasă, mama își făcea griji. Rușinea o măcina. Zâmbi amar, pentru că întotdeauna își dorise o mamă, una care să țină la el mai mult decât la propriul orgoliu sau la lux. Uneori am impresia că nu Aislinn a omorât-o la naștere, ci chiar rușinea. Se aplecă și îi sărută buzele roșii. Nu-ți lăsa sufletul cuprins de genul acesta de ură, Evangeline, ură la adresa ta, din cauza lucrurilor pe care le-ai făcut în trecut. Acele lucruri nu spun cine ești acum, cine vrei să fii. Iar eu spun că ești soția mea, ești ducesa mea. Asta vei fi mereu.

Ea își trase nasul și oftă. Amândoi tresăriră când auziră bătaia în ușă.

—Deschide!

Vocea era categoric cea a unui tată supărat, a lui Bryght Cardinham.

—Imediat!, strigă Albany. Nu am terminat sesiunea de bătaie de seară.

—La naiba, Albany, deschide!, urlă de data aceasta Summer.

Evangeline oftă. Nu avea să se simtă mai bine până ce nu avea să se confrunte cu situația propriu-zis.

—Dacă plângi în continuare, chiar te bat, îi șopti el. O sărută rapid, o strânse de mână și strigă. Ieșim acum! La o parte toată lumea!

Ea îl strânse de mână când el începu să îndepărteze zăvorul.

—Nu știu dacă pot face asta...

—Eva pe care eu am cunoscut-o era curajoasă, îi spuse.

—Nu mai sunt acea Eva, mărturisi.

—Ai dreptate. O sărută pe tâmplă și îi mângâie chipul. Ești mai puternică acum.

—Albany ieși de acolo imediat cu tot cu fiica mea!, strigă furios Bryght Cardinham.

—Imediat, Rothgar! Stai să îmi pun la loc cravașa.

Eva îl privi urât, aproape amuzată, ceea ce îl bucură teribil. Și într-o secundă ieșiră. Evangeline era la propriu agățată de el, iar atmosfera pe care o descoperi era extrem de tensionată. Descălecaseră, iar din depărtare se auzeau două trăsuri care înaintau pe drumul din pădure. Imediat din acestea începu să iasă banda Cardinham, ceea ce îl făcu pe Albany să spună după o privire atentă:

—Dar nu sunteți mulți deloc, nu-i așa? Se uită mai întâi la Paris, apoi la Zylphia: Fosta mea logodnică. Altă potențială fostă logodnică.

—Aaron, șopti Eva. El ridică mâna liberă în aer, semn că se preda. Bună, tată..., șopti Evangeline și își mută privirea spre Bryght care până atunci spumegase de furie. Acum, Bryght Cardinham se înmuie, lăsând în urmă numai umbra bărbatului nemilos pe care Melody îl întâlnise cândva. Părul argintiu, numeroasele cute din jurul ochilor spuneau că bărbatul acesta trăise mult și că acum era unul dintre momentele în care merita să trăiască.

Bryght dădu să îi răspundă, să îi șoptească numele, să spună orice, dar își dădu seama că nu putea decât să se uite la ea. Se așteptase să găsească o copilă sfrijită, malnutrită și maltratată. În schimb descoperea o femeie a cărei roșeață revenea treptat în obrajii, cu buzele pline și ochii vii, cu părul tuns până la umeri și o coroniță cu maci care îi scotea în evidență negrul podoabei capilare. Rochia îi venea bine, nu părea deloc slabă, din contră întremată. Iar pe această femeie o descoperea lipită de bărbatul pe care îl disprețuise irațional de mult întreaga lui viață. Așa că nu putu spune nimic și citi dezamăgirea din ochii fetei lui.

—Eva! Melody fu cea care salvă situația când răsări de după el, se apropie de ea și o îmbrățișă strâns. Copilul meu!

—Mamă!, șopti și Evangeline și nu se putu abține să nu izbucnească din nou în lacrimi.

—Dumnezeule!, gemu Aaron lângă ele. Plânge din nou!

Aceste cuvinte atraseră atenția tuturor asupra lui, mai puțin a lui Melody care era mult prea ocupată să icnească, geamă, ofteze și să plângă în timp ce își pipăia copila, o verifica, o strângea la pieptul ei și o săruta.

—Albany, mârâi Colt în direcția lui. Cuțitul ăla nu ți-a nimerit capul văd.

—Chiar dacă ar fi făcut-o, cred că ar fi ricoșat, spuse Aaron. Tare ca piatra! Și își indică fruntea. Mă potrivesc în familia aceasta, nu-i așa?

—Nenorocitule!, spuse Colt.

—Gata, gata, șopti Christina Cardinham ai cărei ochi strălucea în întunericul nopții. Noi toți suntem obosiți, Colt. De ce nu ne retragem și...?

—Nu putem merge la un han, spuse lady Anne. E probabil să atragem atenția din moment ce Evangeline a stat aici ceva timp.

—Eh, norocoșilor!, spuse Albany. Cunosc un loc retras în care am stat cu soția mea cât timp și-a revenit. Am trăit clipe de vis, numai noi doi, dar acum vă primim și pe voi, câteva ore, până vă odihniți oasele bătrâne. La urma urmei, eu sunt un domn și respect dorințele doamnelor.

Melody care avea acum chipul înroșit din cauza lacrimilor și care își strângea fiica mult mai înaltă decât ea la piept, îi spuse:

—Ești așa o figură, Albany!

Privind-o cu ochi blajini pe ducesă, dar cu inima golită de orice emoție pentru ea, Aaron spuse:

—Așa se pare, Excelență!

***

Înapoi în casa pe care ducele de Rowland, Max, o închiriase pentru câteva săptămâni, Bryght și Melody Cardinham erau așezați pe două scaune din lemn în fața fiicei lor, în jurul mesei din bucătărie, singurul loc în care puteau discuta. Aaron refuzase să o lase singură, deși Bryght insistase că era o discuție privată, în familie.

—Ei bine, Rothgar, sunt familie acum. Vrei să îți arăt certificatul de căsătorie?

Dar Bryght nu își dorise asta; în schimb, strânsese din maxilar și acceptase ca Albany să închidă ușa în urma lor. Aaron putea simți categoric tensiunea în aer, în ciuda lucrurilor pe care i le spusese soției sale. Aceasta era așezată cu mâinile în poală, privind lemnul gros al mesei, oriunde mai puțin în ochii părinților ei. Încă se simțea rușinată, iar el nu se putea înfuria prea tare pe ea din cauza asta, chiar dacă o parte mică din duce se întreba dacă nu cumva îi era rușine cu el, cu faptul că se măritase cu el. Alungă imediat gândul și porni spre cărbunii închinși pentru a pregăti niște ceai. Avea gâtul uscat, iar Eva părea că avea nevoie de o băutură care să o energizeze.

—Ce faci, Albany?, întrebă Rothgar în timp ce îl urmărea cum se învârtea prin cameră, deranjându-le contemplația.

—Ceai. Și înainte să pari șocat de faptul că un ticălos ca mine poate pune mâna pe un ceainic fără să moară, să știi că am stat printre apași o perioadă, iar aceștia nu aveau servitori.

Imediat ce băutura fu gata, Albany o așeză în cești și turnă pentru fiecare. Apoi, pentru sine, scoase o sticlă de coniac și adăugă într-un pahar.

—Acum, văd că ați discutat pe îndelete... Era sarcastic, pentru că niciunul nu scosese vreun cuvânt în minutele care trecuseră.

—Doamne, oftă Bryght, se întinse peste masă și prinse degetele fiicei sale într-ale sale. Evangeline, îmi cer iertare...

—Nu e nevoie..., spuse repede Evangeline, dar ochii lui Bryght nu o slăbiră niciun moment.

—Ți-am promis că revin și nu am mai făcut-o. Faptul că s-au întâmplat câteva lucruri în oraș nu justifică modul în care te-am lăsat singură în Harlow. Vreau să știi..., ducele înghiți lacrimile care i se formaseră printr-un nod dureros în gât, că nu te-aș abandona niciodată, indiferent de greșelile pe care le faci, indiferent de ce ți s-a întâmplat. Am... am auzit de moartea bebelușului și... draga mea, nici nu-mi pot imagina durerea prin care treci...

Evangeline era mișcată de cuvintele lui Bryght. Ducele de Rothgar fusese întotdeauna un tată minunat pentru ea, iar tocmai această bunătate constantă o făcea să se simtă și mai vinovată acum, și mai prost. Își trase nasul, moment în care Albany îi întinse o batistă. Ea o luă și își tamponă ochii.

—Nu am vrut să vă dezamăgesc. Pur și simplu s-a întâmplat.

—Trebuia să îmi spui, Eva!, îi spuse Melody ai cărei ochi erau la fel de umezi precum ai fetei sale. Rezolvam, scumpo. Rezolvam împreună totul.

Dar în viață erau unele lucruri pe care terții nu ar fi putut niciodată să le rezolve, pentru că nu erau direct implicați în situație.

—Nu am putut, recunoscu Evangeline. De-abia mi-am făcut curaj să vorbesc cu tata. Știu prea bine ce înseamnă să fii necăsătorită și însărcinată în societatea în care trăim. Dacă s-ar fi aflat... surorile mele...

Era vorba despre reputație, iar Melody, Bryght și Aaron care cunoșteau conținutul ziarului scandalos înghițiră în sec. Aaron duse paharul la buze și luă o gură sănătoasă înainte să adauge:

—Am amenințta-o că dacă spune despre copil, o omor. Melody își ridică privirea spre el. De aceea nu v-a spus.

—Aaron..., șopti Evangeline, rugându-l parcă să nu îi ia apărarea și, mai mult, să nu se prezinte într-o lumină proastă, lumină care nu i se potrivea.

Melody și Bryght nu părură însă scandalizați de ceea ce auzea, apect care îl făcu să se gândească serios dacă nu cumva avea un ton prea jovial când discuta despre tortură și bătaie. Trebuia să pară mai dur? Oare dacă își dădea cămașa jos și își arăta tatuajele acestea urmau să îl facă să pară amenințător?

—Să înțeleg, Albany, că acel copil era al tău?, întrebă ducesa.

Privind-o, Aaron înghiți în sec. Își amintea de ea, în 1790, singura persoană care îi fusese prieten, care îi citise povești, care îi dăduse atenție, și își dădea seama că emoțiile pentru această femeie veniseră din dorința de a fi îndrăgostit de o mamă, de a iubi una. Aaron nu avusese niciodată o mamă așa cum își imaginase el că trebuia să fie, iar când o găsise pe Melody, chiar dacă diferența de vârstă între ei era de doar doisprezece ani, hotărâse că avea să fie mama lui. Acum își dădea seama, având-o pe mamă și pe fiică în aceeași cameră, că nu putuse fi vorba despre o dragoste romantică, așa cum simțea pentru... Privi spre mireasa lui al cărei chip se înroșise vizibil. Și făcu ceea ce orice copil obraznic ar fi făcut cu mama lui: minți.

—Era al meu.

—Al tău, nu?, întrebă parcă sâcâit Bryght, ceea ce îl făcu pe Albany să se întrebe dacă nu cumva ar fi trebuit să îi toarne coniac în pahar ducelui. Al tău! De data aceasta el pufni. Nenorocit mic ce... Melody îl prinse de mână pentru a-l opri. Byrght își trecu mâna prin păr și apoi și-o duse la buze. Te-am bătut pentru că mi-ai lăsat fata însărcinată. De ce nu ai negat atunci?

—Nu prea știam la ce te referi, Rothgar. Nu mi-ai lăsat mult timp de acțiune.

—Oh, sigur!, spuse Bryght. Și apoi ai decis să îmi iei copilul pur și simplu, nu? Ce căutai pe proprietatea mea, la fiica mea?

Aaron mai luă o gură din băutură și îi spuse, privindu-l neînfricat în ochi:

—Speram că voi avea gemeni dacă mai încerc o dată.

Iar dacă Bryght cunoștea adevărul de la Zylphia, nu se putu abține să nu se enerveze. Se ridică furios de pe scaun, își încordă pumnul și dădu să îl lovească. Iar Evangeline, observând asta, nu putu lăsa ca așa ceva să se întâmple din nou.

Eva pe care eu am cunoscut-o era curajoasă.

Nu mai sunt acea Eva.

Ai dreptate. Ești mai puternică acum.

Numai adevărul putea să facă mai puternică, să o dezbrace de haina fățărniciei în care se deghizase de când rămăsese însărcinată.

—Stați!, strigă, oprind bătălia care promitea să se dea între tatăl și soțul ei. Stați! Bărbații se opriră și priviră spre ea. Acum era momentul. Se uită atent la Aaron, la tot ce însemna el pentru ea, involuntar, și apoi se uită direct în ochii tatălui ei, lucru pe care nu îl mai făcuse de ceva timp. Am mințit, mărturisi. Am mințit în legătură cu tatăl copilului. Nu era copilul lui Albany. În seara aceea am mințit, tată.

Lui Albany nu îi venea să-și creadă urechilor. Vedea în mărturisirea ei multă putere, într-adevăr, curajul redobândit, o confirmare a acestuia din urmă, o vedea pe diavolița de care se îndrăgostise chiar din acea clipă, la balul mascat, iar inima îi creștea în el de fericire. Totuși, aceasta îl luase prin surprindere, iar când Bryght însuși nu reacționă, ideea că tatăl ei urma să urle la ea, mai rău, să o lovească, să îi arunce vorbe grele, să o renege, să o rănească iremediabil îl făcu să își apere progenitura increată:

—Delirează.

—Ba nu, Aaron. Știi bine asta. Eva se ridică odată cu mama ei care o privea îngrijorată, dar mândră. Nu îmi lua apărarea. Când am debutat în societate am avut mulți pretendenți, dar unul dintre ei mi-a captat atenția. Thomas, vicontele de Barbury. Mi-a promis că ne vom căsători și... ei bine... am descoperit în mai că sunt însărcinată. I-am spus, iar el m-a asigurat că va vorbi cu tine, tată.

—Nenorocitul nu a vorbit cu mine, spuse Bryght pe care mărturisirea nu îl făcea mai puțin furios.

—Poate că nu a avut timp, din moment ce m-a anunțat că se înrolează. Voia să lupte pentru patrie precum tatăl lui. Voia să lupte pe continent. Și apoi... am aflat că a murit. Am primit vestea. Thomas e mort.

Bryght se încruntă, cu siguranță ceva părându-i-se la fel de ciudat precum i se părea și lui Albany.

—M-am speriat. Știam că nu mă vei obliga să fiu cu ducele de Albany, pentru că îl urăști, așa că am spus că este copilul lui. Apoi, când timpul a trecut, m-am așteptat ca Albany să vină după una dintre noi, pentru că se pare că îți împărtășește ura, iar cum noi doi chiar am discutat o dată la un bal mascat... Știam că avea să mă găsească. A fost chiar în seara în care am... am pierdut...

Dar subiectul era însă unul sensibil pentru ea, așa că nu putu termina propoziția. Ridicându-și privirea spre Bryght, apoi spre Melody care plângea vizibil, Eva își șterse propriile lacrimi și spuse:

—Ăsta e adevărul. Îmi e rușine pentru că v-am făcut de rușine, dar... l-am iubit pe Thomas. Ochii ei se abătură asupra lui Albany. Cel puțin eu cred că a fost iubire.

Se îndoia, își dădu Albany seama, probabil pentru că începuse să simtă pentru el... Dar nu își permise să spere, nu acum când ea era încă vulnerabilă.

—Știai asta și te-ai însurat cu ea?, întrebă în cele din urmă Bryght, adresându-i-se ducelui dinaintea lui. Atât de disperat erai, Albany?

Bineînțeles că Rothgar credea tot ce era mai rău despre el, așa că alese să răspundă:

—Mă mânca palma prea tare. Trebuia să fac ceva pentru asta, nu?

Evangeline oftă, Melody își dădu ochii peste cap, Bryght își strânse furios maxilarul. Probabil că ar fi continuat conversația, dacă Wine nu ar fi dat buzna în cameră, privi o clipă scena, apoi spuse rapid:

—Avem o mică problemă!

—Ce mai e acum?, întrebă obosită Melody.

—Ei bine, fiicele voastre și Davina sunt aici, îi informă fără vreo altă scuză. Se pare că au căutat-o pe Evangeline și...

—Am uitat de asta, oftă Eva și se sprijini obosită de masa din bucătărie.

(1) Statul Vatican nu a fost dintotdeauna un stat. El a devenit unul în data de 11 februarie 1929 prin încheietarea Tratatului de la Lateran (alături de ale documente). Până atunci, Mons Vaticanus era teren arabil pentru Roma.