Cea mai mare prostie pe care aș fi putut-o face vreodată ar fi fost aceea de a nu mă îndrăgosti de ducele de Albany.

- Din Evangeline, ducesa îndrăgostită

*

—Cu mult timp în urmă, în Semiluna Fertilă (1) exista un zeu care era pe jumătate pește. Se numea Oannes. Aaron privi cu coada ochiului la Evangeline care își ținea propria undiță și își mișca agitată genunchiul. Se aflau pe o bărcuță ancorată de o oră, iar în timp ce el prinsese cinci calcani, Evangeline nu reușise să prindă nimic. Iar acest Oannes...

—Ssst!, o auzi spunându-i. Sperii peștii!

—Dar nu vrei să știi cine era Oannes?, întrebă Albany, prefăcându-se complet dezamăgit, cu buza inferioară bosumflată. Eva îl privi exasperată. Nu știu de ce te agiți atât, îi spuse el. Am prins suficient cât să mâncăm.

—Voiam să prind și eu ceva, îi explică și lăsă undița în jos, sprijinindu-și cotul de genunchi și privind apa clară de sub ei. Îmi vine greu să cred că e pește în apa asta... Drept dovadă, Aaron mai trase un pește în barcă. Evangeline pufni și își dădu ochii peste cap. Te dai mare, Albany... Își lăsă degetul să alunece în apă.

—Am spus că vreau să te impresionez cu abilitățile mele de a asigura existența familiei noastre. Stomacul lui Evangeline se strânse la gândul unei „familii". Nu știa dacă era pregătită pentru un alt copil, nu când cu primul avusese atât de mult succes. Trebuie să ai răbdare, îi explică. Peștii simt când ești agitată.

—Nu îmi dau seama cum poți fi atât de relaxat.

—Oh, dar nu sunt, zâmbi el. Nu când tu ești atât de aproape de mine. Îi zâmbi și își lăsă mâna să cotrobăie pe piciorul ei. Lui Evangeline îi plăcea să fie pipăită de Aaron mai mult decât dorea să recunoască. Dacă nu am fi atât de minuțios vegheați de spărgătorul de chef de acolo – Aaron îl indică pe Max care stătea sub umbra unui copac, cu o carte în mână, pe o pătură de picnic și îi privea constant ca un tată pe copiii lui poznași – ți-aș arăta cum putem face ca această încordare să dispară. Și am începe cu tine, cu toată lungimea aceasta superbă de picioare pe care le ascunzi sub fuste. Vocea lui continuă să șoptească în urechea ei, în timp ce mâna lui reuși să se insinueze sub rochia ei. Singura momeală care îmi trebuie mie, scumpo, ești tu, cu picioarele desfăcute și sânii goi.

—Aaron..., șopti ea, dându-și seama că obrajii i se încinseseră.

—Și nu m-aș înfige în tine, iubito, nu. Aș prefera să te gust încet, cu mișcări lente, până ce te-aș consuma; abia apoi, când mă voi simți satisfăcut, mă voi înfrupta din tine.

—Nu cred că așa funcționează pescuitul, de obieci, se trezi spunând în timp ce respira precipitat. Întorcându-și privirea spre el, îi zări pupilele dilatate și chipul dur. O dorea, în atât de puțin timp. O dorea pe ea. Buzele lui pline, roșiatice datorită vinului pe care îl luase cu sine pe mare, o îmbiau să păcătuiască. Vreau să te sărut, Aaron.

—Simte-te liberă să o faci, îi șopti el și îi sărută obrazul. Dacă vine Max peste noi acum, îl arunc în apă.

Evangeline se trezi zâmbind.

—Îl placi pe ducele de Rowland, iar el te place pe tine. Ceea ce mă face să mă întreb cum v-ați cunoscut.

—Dacă ți-aș spune, cred că aș speria peștii.

Și cumva ea știu că avea de-a face cu stabilimentele pe care le sponsoriza, dar nu dori să întrebe nimic acum, nu când totul era atât de bine, chiar perfect.

—Dacă te-aș săruta... ce ai crede despre mine?

—Întrebarea este una capcană?, întrebă încruntat Albany.

—Aaron..., Evangeline oftă. Cu două luni în urmă îi spuneam lui Thomas că îl iubesc... Înghiți în sec înaintea acelei amintiri. Cu o săptămână în urmă pierdem un copil... Durerea îngrozitoarea din acele momente fu retrăită vivid în mintea tinerei ducese. Ce ar spune despre mine faptul că vreau să te sărut acum? Cum aș arăta în fața ta?

Mâna lui o prinse de încheietură și o făcu atentă:

—Evangeline, știu prea bine ce este în mintea ta; de aceea, îți recomand să încetezi. Pasiunea cu care vorbea, o făcură să își țină o clipă respirația. Nu era loc de Albany cel jovial, amuzant și seducător, ci de bărbatul despre care se spunea că este, ducele cel dur și crud. Nu îl am pe Barbury la inimă, bineînțeles, iar asta nu numai pentru că l-ai iubit, ci și pentru că a fost suficient de imbecil să te lase gravidă. Apoi, după ce a făcut asta, a ales să și moară...

—Nu a..., dădu ea să îl contrazică, dar Aaron ridică un deget pentru a o opri.

—Dacă aș fi știut că îmi porți copilul, ducesă, aș fi revenit din morți doar ca să fiu alături de voi. Se opri o clipă și o întrebă: Știa de copil, nu-i așa?

Evangeline apucase să îi spună în ziua în care Zylphia îi prinsese pe aceea alee lăturalnică. Thomas fusese fericit, de-a dreptul încântat, spunându-i că avea să-i ceară mâna curând. Zilele trecuseră, iar acest lucru nu se întâmplase.

—Viața e prea scurtă ca să iubim proștii, Evangeline, îi spuse simplu, iar degetul lui îi mângâie buza inferioară.

Mâna ei îi prinse încheietura și îi opri mișcarea degetului.

—Cred că viața e prea scurtă și ca să urâm suficient cât să ne dorim răzbunarea. Brusc Aaron se văzu prizonierul unor informații pe care nu dorise să le împărtășească în acest moment de tandrețe, de seducție pe care îl plănuise de când auziseră că vor pescui. De ce vrei să te răzbuni pe ai mei?

Aaron știa că mai devreme sau mai târziu urmau să aibă această conversație. Se îndepărtă de ea și își lăsă din nou undița în apă. Nu avea să se ascundă de ea, nu când minciuna ar fi fost cu adevărat o prostie.

—Un grup de bărbați înstăriți și nobili, categoric plictisiți și cu multiple probleme ale minții, obișnuiau să racoleze, de regulă, copii, dar se întâmpla să fie și femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, pentru a-și satisface poftele sexuale dintre cele mai bizare. Evangeline îl privea de parcă încerca să înțeleagă lecția la matematică spusă de un profesor grăbit. Orgiile se sfârșeau previzibil: oamenii... ăăă... pasivi... Am impresia că nu ai idee ce înseamnă asta, dar voi continua oricum... aceștia erau uciși.

După ce Eva se albi la față, adăugă:

—Ce treabă are asta cu familia mea?

—În anul 1790 Melody, mama ta, s-a măritat, conform dorinței tatălui său, cu contele de Lunden. Ei bine, atât contele de Lunden, cât și ducele de Shrewsbury făceau parte din această organizație depravată.

—Dar... dar mama nu mi-a spus niciodată că a mai fost căsătorită..., șopti Evangeline șocată de cele pe care le auzea.

—Cred că a preferat să uite. În orice caz, și fratele mătușii tale, contele de Denborough, făcea parte din organizație, la fel ca fratele decedat al contelui de Dunbar. Din câte am înțeles din registrele tatălui meu, lady Christina trebuia să fie una dintre aceste victime, dar cred că a fost mai puternică. Și lady Blue a fost capturată în același scop.

—Nu-mi vine să cred..., șopti Evangeline. Părinții mei nu au vorbit niciodată despre asta. Nu am înțeles niciodată de ce unii dintre lorzii pe care i-am cunoscut erau marginalizați, dar... De aceea țineai morțiș să te însori cu Paris?

—Voiam să mă asigur că mă însor, spuse simplu Albany. Și că le fac în ciudă Cardinhamilor. Trebuie să fii orb ca să nu vezi că Paris este fiica lui Wine Cardinham. Oftând, ducele mai trase în barcă încă un pește. Sunt suficienți, nu crezi?

Eva privi spre grămada de pește și își dădu seama că era așa, mai ales că în fața acestor informații apetitul ei pierise, nu că acesta ar fi fost extraordinar în zilele care trecuseră.

—Eu nu am prins nimic, îi reaminti. Aaron... Ochii lui o priviră. Te-ai ales cu mine...

—Se poate spune că eu am prins ceva, zâmbi el, se aplecă și o sărută cast pe buze. Până și acest gen de sărut îi făcea pielea să se înfioare. Tatăl meu era implicat în această afacere cu păcate, continuă să îi spună. Fusese mâna dreaptă a coordonatorului care era, apropo, ducele de Shrewsbury, iar atunci își dorea să conducă singur și total afacerea. Familia ta a dezlegat misterul înainte ca acești indivizi să violeze din nou. Încă ai încredere în mine, Evangeline?

O spusese pe uun ton nepăsător, de Eva simțea nesiguranța în el. Tatăl lui fusese un bărbat care abuza femei, bărbați și copii, iar stigma se propagase asupra sa, chiar dacă nimeni nu avusese vreodată o dovadă cum că ar fi ca Diavolul. Acest Prinț al Infernului suferise aproape treizeci de ani degeaba, iar familia ei contribuise la această suferință fiind irațional de preocupată de sângele unui individ, de ereditatea acestuia.

—Nu cred că ești ca el.

—De unde știi asta? Bryght Cardinham pare convins că va avea nepoți cu copite, coarne și limba despicată.

Evangeline zâmbi.

—Pur și simplu știu. Te comporți prea bine cu mine...

—Poate că am un interes, o îmboldi.

—N-aș avea de unde să știu dacă ai sau nu. Am dovedit că sunt foarte proastă când vine vorba despre intențiile celor din jurul meu.

Albany lăsă undița și îi dădu o șuviță de păr deoparte când îi zări lacrimile care i se adunaseră în ochi.

—Te judeci prea aspru, Evangeline.

—Dar nu înțelegi... Încă sufăr după un copil care mi-ar fi adus practic decăderea! Înălțându-și capul spre cer, Eva continuă: Îl visez. Am impresia că îl țin în brațe. Nici măcar nu am apucat să simt cum mișca în mine. Am văzut asta la mama, când Seraphine mișca în pântecul ei. Mi-am dorit asta. Mi-am dorit să fiu o mamă fericită. Uneori mă gândesc la faptul că nu mi-am dorit suficient acest copil, de aceea el...

—Nici să nu te gândești la asta, Eva!, o întrerupse Aaron. Este normal să suferi; era parte din tine. O sărută pe obrazul acum umed. Plângi, ducesă! Dar când ne ridicăm de aici, când ajungem la mal, nu vreau să mai văd o lacrimă în ochii tăi, nu pentru ceea ce a fost.

Iar cât rămaseră în barcă, Evangeline continuă să plângă destinul crud pe care în cele din urmă nu îl mai avusese, iar asta pentru că viața îi rezervase ceva mult mai bun, ceva care se uita acum la ea cu inima strânsă, îndurerat de durerea ei și număra peștii pentru masa lor de diseară.

***

Ducele de Rowland privea de pe mal scena în care Evangeline continua să plângă, iar Albany continua să joace pe cel căruia nu îi păsa deloc de asta, pe marinarul indiferent. Max văzuse multe femei care își pierduseră copiii; își amintea chiar de mama lui când îi dăduse viață lui Owen, de modul în care aproape că își pierduse fratele și unul dintre părinți. Acela fusese momentul în care se hotărâse că avea să ajute viața, să se lupte chiar el cu Moartea și, adesea, să învingă.

Lăsă deoparte tratatul pe care îl citea și privi în depărtare, în zare. Nu se înșela când se gândea că existau constant oameni care aveau nevoie de ajutor, care se lăsau seduși de glasul Morții și uitau cât de promițătoare putea fi viața.

***

În St Albans familia Cardinham ajunse la concluzia că ducele nu o adusese pe fiica lor aici, ceea ce era categoric o mișcare inteligentă. Totuși, dat fiind că erau deja pe drum de foarte mult timp, își pierdeau încet și sigur răbdarea, mai ales că li se alăturaseră Alexander, Cyrus și Aphrodita Talbot, cea din urmă susținând încontinuu că fusese răpită de un prinț cu ochii verzi și înalt precum un munte.

În seara în care rămaseră la un han din zonă, după ce deciseseră să încerce și alte proprietăți ale ducelui de Albany, precum Canvey, Melody ieșise pentru a lua o gură de aer. Îi lipseau Seraphine și fetele. Îi lipsea Evangeline. Privi în spate la umbra care se materializă, la soțul ei. În săptămânile care trecuseră, Bryght îmbătrânise vizibil. Părul lui argintiu cândva la tâmple începea să devină complet alb.

—Nu poți dormi?, o întrebă acesta și îi întinse un pahar cu coniac. Hanul la care se opriseră era cu adevărat bine întreținut, ceea ce îl șocase categoric pe soțul ei care considera probabil că ducele de Albany își neglija proprietățile.

Melody luă paharul de la șoțul ei și replică:

—Nu vreau să te iert pentru ce i-ai făcut fiicei noastre.

—Știu, Melody, și nici nu trebuie. Am greșit. Se pare că m-am înșelat și în privința lui Albany. Eram convins că el este tatăl copilului.

—De ce insiști să vezi tot ce e rău în el?, întrebă ea supărată. Era un copil când s-a întâmplat totul, un copil care, dacă îți amintești, mi-a luat apărarea. Tatăl lui m-ar fi plesnit dacă nu ar fi intervenit și avea doar șapte ani, Bryght! Șapte ani!

Bryght își amintea. Îl provocase la duel pe Albany, dar duelul nu mai venise niciodată, cum acesta o răpise pe Summer și fusese la rândul său ucis.

—Nu am vrut ca fiicele mele să aibă de-a face cu un bărbat care crede că i-am distrus familia. M-am temut că s-ar răzbuna pe miine fiind crud cu ele.

—Albany nu poate fi atât de irațional, deși involuntar i-ai oferit rețeta perfectă pentru a te enerva. Luând o gură sănătoasă din băutură, Melody se sprijini de unul dintre copaci și privi spre duce. Îmi vreau fiica înapoi! Nu mi-am dat seama că devenise posacă, gânditoare, răutăcioasă... O vreau așa cum era ea înainte să rămână însărcinată cu vicontele.

—Sper că o vom găsi, Melody, spuse sincer Bryght, totuși, asta nu mă face să nu îmi pară în continuare rău pentru că am găsit o altă soluție și pentru că te-am mințit.

Tristețea reală de pe chipul lui o făcu pe ducesă să ofteze și să vadă situația altfel. Bryght fusese un tată disperat, unul care continuase să-și iubească fiica, deși în alte circumstanțe aceasta ar fi fost categoric izgonită. Nu știuse nici el adevărul, cum Evangeline îl ascunsese atât de bine de amândoi. Și pentru că se aveau numai unul pe celălalt, pentru că știa că acest bărbat nu era deloc nemilos, nu când venea vorba despre familia lui, Melody se apropie și îl îmbrățișă. Nu trebuia să îl ierte, dar categoric aveau nevoie unul de celălalt.

—Mâine o găsim pe Evangeline, îi spuse.

—Mâine, șopti el și o îmbrățișă, inspirându-i mirosul delicat, acel miros care îl liniștea constant, care îi amintea că erau o familie.

Într-unul dintre dormitoarele din han, Thaddeus Talbot, ducele de Shrewsbury, își examina ochiul vânăt și ofta. Nenorocitul de Don îl lovise strașnic. Ducesa lui se afla deja în pat, cu ochii leneși datorită alcoolului și purtând absolut nimic. Avea un genunchi îndoit și îl privea ca o felină masivă pe cel care urma să devină pradă.

—Mi-a spus „Asta pentru că ești un nenorocit." Mă cunoștea, Summer. Ochii lui o priviră atenți când ea dădu să propună existența unui bastard. Să nu aud asta! N-am lăsat niciodată o femei gravidă. Până la tine, evident. Iar Summer îl crezu. Și mi-a luat și inelul cu sigiliu... Privindu-și degetele, Thaddeus se simțea la fel de gol precum soția lui fără blazonul familiei. Își trecu mâna prin păr și mai luă o gură din băutură. Era să o pierdem pe Aphrodita, iar ție îți arde de sex, ducesă.

Summer râse.

—Fiecare face față durerii în felul lui. În plus, am băut prea mult. Sunt beată. Dita insistă că a fost răpită, Silas insistă că este nebună. Alex și Cy se simt prea vinovați că și-au pierdut sora de două ori. Dumnezeule, Thaddeus... Suntem cumva prea mulți?

Ducele zâmbi și se ridică din fața oglinzii, venind spre ea, trecându-și o mână peste piciorul ei gol, urcând spre trunchiul ei dezgolit și atingând cuibul de bucle blondinii dintre picioarele ei, acolo unde o descoperea roz și zemoasă.

—Și eu care credeam că ai zis de șase luni că îți mai dorești un copil.

—Corect, spuse ea, dar asta pentru că sunt femeie și pentru că sunt nebună. Închizând ochii, Summer se delectă cu atingerea expertă a soțului său. Îmi place cum se simte să fiu însărcinată. Mă simt frumoasă.

—Ești mereu frumoasă, Summer, îi șopti acesta și se lăsă în jos pentru a-i săruta buzele. Hai să îți arăt cât de frumoasă ești!

Summer zâmbi și icni când, urcându-se peste ea, Thaddeus făcu întocmai asta.

De partea cealaltă a peretului, Silas pufni când auzi zdrăngănitul constant al patului.

—Indivizii ăștia se împerechează ca iepurii, spuse el din pat, unde stătea gol pușcă în speranța că avea să trezească în Zylphia o excitație nebună.

—Exact asta voiai să faci și tu cu treizeci de minute mai devreme, spuse Zy care purta o cămașă de noapte simplă, din bumbac, având trupul învelit până sub sâni.

—Încă vreau, spuse nefericit și își privi erecția. Se întoarse într-o parte și o îmbrățișă. Dar Zy oamenii ăștia sunt bătrâni! În lumea ta e rușinos ca o femeie să aibă copii la treizeci de ani!

Zylphia râse și se întoarse pe spate, cu fața la el.

—Spui cele mai bizare lucruri, Silas. Îl sărută. Și e și lumea ta, Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward. Silas pufni când își auzi numele de lord, nume pe care spera din tot sufletul că nu era obligat să îl preia.

—Vreau să fac dragoste cu soția mea, îi spuse el când o prinse cu fața la el.

—Evangeline e undeva acolo, suferind, totul a devenit o mare încurcătură din cauza deciziilor mele, iar tu vrei să îmi intri pe sub fuste? Silas aprobă vesel. Ești incredibil!

—I-ai făcut un serviciu lui Evangeline. Am mai vorbit despre asta, contesă. O sărută ușor. Știi că și tu vrei, iubito. Își lăsă mâna să se odihnească pe abdomenul ei. Știi că vrei...

—Dacă o spui de două ori nu mă faci să o vreau mai mult, îl avertiză.

—Bine! Silas cedă și își lăsă capul să se odihnească pe pieptul ei, auzind bătăile ritmate ale inimii. Mâna lui rămase pe abdomenul ei care nu îi arăta încă sarcina. Poți să-ți pui măcar mâna pe mine și să mă freci puțin? Zylphia oftă și se întoarse cu fața la el. Nu mă voi comporta urât cu tribul tău dacă faci asta, îi spuse. Jur!

—Serios? Zy era amuzată de el, așa că își lăsă buzele să le atingă pe ale sale. Atunci cred că meriți un premiu... Și își coborî mâna peste lungimea erecției lui, înghițindu-i la propriu gemetele de plăcere.

Blue și Rhys adormiseră de mult, cu el inspirând mirosul părului său, iar Wine îi masa ușor picioarele lui Marie, sărutând fiecare deget în parte și privind-o plin de interes în ochi. Colt Cardinham își făcea planul de bătaie, încercând să găsească drumul cel mai scurt spre Canvey pentru a-și readuce nepoata preferată în sânul familiei, în timp ce Christina își atingea compulsiv palmele pentru a liniști imaginile din mintea ei, imagini care nu dispărură decât atunci când Colt i se alătură în pat, iar mirosul lui o învălui.

Ciugulind din prăjitura cu lămâie și bându-și laptele, Paris își sprijinea picioarele de coapele soțului ei care mânca la rândul lui.

—Vreau să te comporți frumos cu Albany când îl vom întâlni.

—Îhm, spuse Felix și își linse furculița.

—Vorbesc serios, Felix! Fără împușcături, fără dueluri!

—Nu am nimic cu Albany, Paris, îi spuse Felix. Atâta timp cât nu te-a atins, evident. Oh, stai! A făcut-o, nenorocitul!

Paris pufni, amintindu-și momentul din urmă cu cinci ani când decisese să îl părăsească pe Felix din cauza unor neînțelegeri evidente legate de sarcina ei.

Călărea amețită spre Boston, o secundă se sprijinise de un copac, închisese ochii și își aranjase și mai bine pălăria pe cap. Totul o durea în acea zi, inclusiv inima. Atunci auzise brusc sunetul copitelor, iar încet apărură chipurile cunoscute ale marinarilor ei dragi, echipajul lui Felix, ceea ce o relaxase.

— Băieți, ce faceți aici? E și Felix cu voi?

— Nu, milady. Am auzit că plecați și am vrut să venim cu dumneavoastră. Locul nostru e alături de dumneavoastră.

— Locul vostru e alături de stăpânul vostru, îi contrazise, chiar dacă loialitatea lor o emoționa. Duceți-vă înapoi...

— Am încercat să îi conving de asta, spusese atunci glasul cunoscut al lui Albany, dar nu prea am reușit. Paris îl privise pe duce cum descalecă în urma bărbaților. Dacă eram eu soțul tău, Paris, nu te-aș fi rănit niciodată cu prostiile pe care le-a zis Felix. Paris se încruntase, iar ducele, parcă cititndu-i mintea, zâmbi în direcția ei și îi spuse: Bineînțeles că am auzit conversația, milady. Acum, ia-ți gardele de corp credincioase. Sper că drumurile noastre să nu se mai intersecteze niciodată. Se aplecase și îi șoptise, în timp ce ea se dăduse ușor înapoi, temătoare: Să-i spui contelui că problema Ian este ca și rezolvată. Mă voi ocupa personal de asta.

— Stai! Ce vrei să spui prin... Privirea ironică a ducelui o făcuse să înghită în sec. Pleci, Albany, nu-i așa? Și-mi vei lăsa familia în pace?

— Plec, milady, dar nu îți voi lăsa niciodată familia în pace. Se aplecase spre ea, o prinsese de mijloc și o ridicase brusc, sărutând-o. Mmm, da, să îi transmiți și asta lui Felix. Atât de dulce...

Oftă înaintea amintirilor.

—Albany este cel care ne-a ajutat să scăpăm de Ian, adevăratul tată al lui Lilibeth, îi aminti ea. Dacă nu ar fi fost ducele...

—Știu bine ce s-ar fi întâmplat, o întrerupse Felix, cum Ian își dorise atunci să terfelească imaginea copilei de dragul unui împrumut din partea lui Felix, împrumut cu care contele nu acceptase să fie șantajat. Îl urăsc atât de mult pentru amenințările lui, pentru faptul că și-a pus buzele pe tine, dar uneori îmi dau seama că ne-a făcut tuturor viața mai bună, inclusiv pe a lui Evangeline.

—Ce vrei să spui?, se încruntă ea.

—Cât va dura până ce se va afla despre sarcina pierdută? În lipsa unui soț ar fi fost compromisă. Dar alături de Albany s-ar putea ca această compromitere să nu fie catastrofală. O va ajuta. E un ticălos cu inima mare. Nu mă mir dacă s-a îndrăgostit deja de Eva. La urma urmei, se merită unul pe celălalt!

Iar cu asta Paris nu putu să nu fie de acord.

(1) Denumire dată regiunii Mesopotamia unde s-au dezvoltat antecesorii iranienilor și ai irakienilor, anume babilonienii, sumerienii și akkadienii.