Numai proștii se tem de ceea ce simt; oamenii inteligenți își acceptă emoțiile și le controlează.

- Din Abaque îi dă o lecție lui Eskiminzin

*

Iulie, 1802
Banda Chiricahua, tribul Mimbreño

Abeque era moartă. Aaron văzuse asta cu ochii lui, după ce el și A Bedonkohe (1) îi găsise trupul mic, neînsuflețit, lângă râu. Era luna în care se doborau urșii, așa că pentru Chiricahua fusese sărbătoare timp de o săptămână. Și Aaron sărbătorise alături de familia care îi făcuse onoarea de a-l considera în ultimul an ca pe un fiu, așa încât după ce își dovedise vrednicia fusese adoptat, dat fiind că șeful tribului pierduse recent un fiu. Prin urmare, lui Aaron i se dăduse numele de Eskiminzin, luptătorul și liderul, așa cum reclama tradiția apașă de a oferi celor adoptați numele unui decedat din familie. La început i se păruse ciudată această cutumă; acum însă era plină de sens; acum însă devenise cu adevărat Eskiminzin, iar înfățișarea lui nu mai arăta nimic din aristocratul pompos care ajunsese în Statele Unite. Își tunsese părul, lăsând doar o fâșie din aceasta să curgă lungă până la umeri, prinsă cu o bucată din pielea unui bizon pe care îl doborâseră în primăvară. Deși nu avea părul la fel de negru și de lucios precum al apașilor, iar pielea îi era în continuare albă comparativ cu a lor, Chiricahua îl vedeau ca pe unul de-al lor, ca pe un viitor lider. Iar aici, în pustietatea aceasta, Eskiminzin știa că își dorea cu adevărat să îi conducă spre prosperitate.

Stând ghemuit pe o bucată de pământ în afara cortului său, Eskiminzin își privea brațele tatuate cu diverse simboluri câștigate în timpul petrecut alături de apași. Acum, în cele din urmă, după ce doborâse el singur un urs, câștigase și tatuajul cu ursul. Totuși, dorind să împărtășească acest lucru cu Abeque, sora lui, își dăduse seama că aceasta nu s-ar mai fi putut bucura niciodată pentru el, nu când era categoric moartă. Apașii erau de altă părere, considerând că sufletul unei persoane revine constant în viața celor dragi fie și sub formă animală, dar era pentru prima dată în cei doi ani de când se integrase în trib când convingerile creștine ale lui Aaron dădeau la o parte religia pe care o cunoscuse în inima acestor locuitori ai sălciilor. Abaque, fata cea drăguță, nu mai era. În locul ei rămăsese o dâră de sânge, o privire goală și sticloasă, o postură a trupului pe care nu avea să o uite niciodată. La nouăsprezece ani ai săi, Eskiminzin plângea pentru o soră pe care o descoperise abia când devenise Eskiminzin și pe care acum o pierdea atât de nedrept, în fața unui evident criminal.

—Eskiminzin!

Își ridică privirea spre A Bedonkohe, fiul copilului decedat al căpeteniei. Nasul acvilin, bărbia proeminentă și ochii mici erau capturate de un rictus. Se părea că băiatul în vârstă de nouă ani nu era deloc fericit, mai degrabă răzbunător. Oricine în făcuse asta mătușii lui, Abeque, urma să moară. Amândoi știau asta. Straiele apașilor erau neobișnuite pentru un englez, dar în pielea de bivol cafenie, în mocasinii bătuți în micuțele ferme și în penele care decorau adesea costumația, alături de simbolurile colorate pe care și le făceau pe trup de câte ori era sărbătoare sau plecau la vânătoare, Eskiminzin descoperise o pace pe care nu o avusese niciodată în familia lui din Londra, familie la care era convins că nu voia să se mai întoarcă. Din câte știa mama era bine, cheltuind averea ducelui de Albany. Iar el nu se mai vedea deloc purtând acel titlu ridicol și păsându-i de superficialitatea care îi încărcase venele cu otravă atâta timp. Apașii îl învățaseră mai bine, să asculte pârâul, să simtă glasul pădurii, să fie martorul discuțiilor pe care firele de iarbă le purtau între ele. Iar acum, chiar femeie care avusese răbdare cu el și îl învățase toate acestea nu mai era.

—Ce este?, întrebă deznădăjduit.

—Abaque a fost luată cu forța înainte să moară, spuse repede băiatul. Se vor aduna ca să-l găsească pe făptuitor... Trebuie să vii!

Și bineînțeles că Eskiminzin se dusese, iar asta pentru că știa exact cine se făcea responsabil de o astfel de crimă, cuvintele lui A Bedonkohe făcând doar să-i confirme bănuielile.

***

Iulie, 1810,
Hellhounds, Oxfordshire

Silas se dăduse jos din căruță fericit că zăriseră în sfârșit hanul. Erau în Oxford, iar Oxford nu era așa de departe de Londra. Totuși, el unul intenționa să pornească imediat în căutarea Zylphiei, nepăsându-i prea mult de confortul bătrânilor Cardinhami. Thaddeus avea fața vânătă, ce-i drept, după ce Don îl lovise sănătos, dar toți arătau de parcă le-ar fi prins bine o noapte de somn. Lui însă nu îi trebuia somn, nu când soția și copilul lui erau așa departe de el. Avea să mănânce rapid, să ia un cal și să dea bir cu fugiții; nu îi păsa ce urma să spună Zylphia. Îi era prea dor de ea.

Când Wine coborî din căruță, ultimul, acesta se opri o clipă și se încruntă, simțind în stomac sentimentul pe care îl simțea constant când Marie a lui era în apropiere. Privi în jur și observă trăsura ducală care venea spre ei, odată cu vântul și cu norii de furtună. Marie a lui era acolo; știa asta, o putea simți.

—Soțiile noatre?, întrebă Rhys lângă el.

Toți cei care văzură trăsura, mai puțin Silas care era prea ocupat să ochească un cal pe care să îl împrumute doar până în Harlow, rămaseră nemișcați, așteptând ieșirea doamnelor lor. Aceasta se produse, iar când Marie dădu cu ochii de Wine, aceasta oftă și exclamă fericită:

—Wine!

Abia atunci își întoarse Silas capul, zărindu-și femeia care ieși ultima din compartimentul prea strâmt și plin de femei. Ajutată de Felix, Zy zâmbi și se apropie de el, luându-l în brațe. Silas nu își putea explica ce se întâmplase, dar o mângâie ușor, controlând-o pentru a-și da seama de existența oricărei răin.

—Ce se întâmplă? Ce faceți voi aici?

—Cred că ar fi mai bine să vorbim înăuntru, spuse ea și privi spre femeile cărora le vorbise deja despre Evangeline. Suntem cu toții obosiți.

—Ah, da!, spuse rapid Silas care acum nu mai avea niciun motiv să se grăbească. Hai să ne cazăm. Vine furtuna.

Și intrară cu toții în han, han care începea să se aglomereze din ce în ce mai tare. Abia când fu închisă ușa furtuna izbi din plin Oxfordshire.

***

—Vrei să îmi spui, Zy, că fiica mea m-a mințit în legătură cu bărbatul care este... a fost tatăl copilului ei?, întrebă Bryght Cardinham dintr-un fotoliu într-un salon pe care îl închiriaseră pentru a mânca departe de privirile curioșilor.

În timp ce mâncase, Zylphia le povestise amănunțit despre relația dintre Evangeline și Thomas, întâlnirea dintre ea și viconte, rugămintea către Silas și ceea ce îi făcuse în realitate soțul ei. Acum, ajunși în finalul cinei, Zy își dăduse seama că numai ea mâncare o porție și jumătate de mâncare, fiind la a doua prăjitură cu vișine și la jumătatea unui pahar cu vin. Înaintea privirilor șocate ale bărbaților, Zy înghiți cu dificultate ce îi mai rămăsese din prăjitură și se lăsă pe spate, în scaun. Lângă ea, Silas terminase friptura și privea nonșalant întreaga aventură care fierbea în trupul Cardinhamilor. Nu avea nicio problemă cu a spune adevărul; de fapt, crezuse de la început că era recomandat ca părinții să știe cu cine se încurcase cu adevărat Evangeline. Totuși, nu avusese cu cine să se certe; Zy devenise cu adevărat isterică.

—Da, spuse Zylphia. Cred că Evangeline a mințit.

—De ce ar face asta?, întrebă Colt.

—Cred că știu eu, se auzi glasul lui Summer. Eu aș minți dacă aș ști că nu există nicio posibilitate să fiu căsătorită cu sila cu acel bărbat. Adică, nu aveai nici acum de gând să o dai lui Albany, nu-i așa? Sau măcar să îl constrângi să facă ce era corect față de ea.

—Nu, dar...

—De aceea a făcut-o, oftă Summer. Și probabil că Albany a fost doar curios să vadă de ce ai încuiat-o la Harlow. Și probabil că așa a aflat... Nu avem oricum nicio certitudine că el a luat-o pe Eva sau că a plecat după ea.

—De ce ar fi părăsit Londra atunci?, întrebă Thaddeus. Sunt convins că a luat-o, dar nu mai sunt așa convins că a dus-o la Gretna Green. Ascultați, spuse el, Albany are prieteni sus-puși, inclusiv preoți. Nu i-ar fi fost greu să facă rost de o dispensă specială și să se însoare cu Evangeline oriunde. Nu ar avea nevoie să ajungă în Scoția pentru asta.

—Și abia acum spui asta?, întrebă furios Silas. După ce am fost prădați? După ce mai aveam puțin și treceam granița?

Christina își duse mâinile la buze și spuse:

—Încă nu-mi vine să cred că v-ați întâlnit cu Don, cu legenda însăși.

—Mie da, spuse Felix. Fără supărare, dar am observat că această familie are un dar înnăscut de a atrage necazurile.

Rhys râse, moment în care Colt îl privi urât.

—Da, spuse simplu Colt, doar uită-te la ginerii din această familie și îți vei da seama că suntem blestemați.

—Oh, încetează, Colt!, îi spuse Rhys. În sinea ta știu că mă adori.

Colt pufni și își ridică rapid nasul.

—Nu asta e important, spuse Paris. Important e să ne dăm seama în ce direcție au apucat-o dacă nu în nord.

—Știu sigur că Albany are o moșie în apropiere, St Albans, interveni Blue. El nu știe încă faptul că am aflat că este binefăcătorul orfelinatului de care mă ocup.

—Albany?!, întrebă șocat Bryght. Incredibil!

—Oh, da!, spuse Blue. Constant redirecționează fonduri pentru modernizarea orfelinatului și pentru alte nevoi ale copiilor. Și mă îndoiesc de faptul că este singura lui operă de binefacere.

—În cazul acesta, spuse Paris, ar trebui să ne canalizăm forțele spre St Albans. Și dacă nu sunt acolo, s-ar putea să am o bănuială că eu preferat să iasă la mare, foarte departe de locul în care am putea bănui că s-au dus.

Toți aprobară, mai puțin Melody care rămăsese gânditoare, privind licoarea din pahar. Bryght își așeză mâna peste a ei și o întrebă:

—Ești de acord, draga mea?

Melody era pregătită să ofere un răspuns, mai mult ca sigur unul sarcastic, plin de venin, când ușa se deschise brusc, iar în interior apărură Cyrus și Alexander, cel din urmă spunându-i fratelui său:

—Este singurul loc în care nu am căutat și... Privirle băieților picară pe familia lor, strânsă în jurul mesei. Oh, mamă, tată! Alexander privi spre Cyrus și înghiți în sec. Nu știam... Ăăă... ce căutați, de fapt, voi aici?

—Alexander? Cyrus?, întrebă brusc Summer și se ridică uluită în picioare. Băieți! Ce faceți aici?

Numai că atunci când Thaddeus privi spre cei doi pungași, sfredelindu-l cu privirea pe fiul lui mai mare, Cy înghiți în sec și știu că lucrurile urmau să devină urâte. La urma urmei, o pierduseră, din nou, pe prințesa tatei.

***

Aphrodita Talbot vorbea extraordinar de mult când puse șaua pe cal și, în ciuda faptului că vedea norii vineții apropiindu-se direct de ei, Adonis o urcase pe cal, în fața lui, o învelise în mantaua lui și dăduse bice calului. Spre deosebire de ea, care era preocupată numai de vorbă și care nu avea deloc un simț al observației, Adonis observase grupul pestriț pe care îl jefuise mai devreme apropiindu-se, așa că îi propusese Aphroditei să facă o mică excursie până la palatul lui, mai sus de colină. Iar Aphrodita, care era categoric îndrăgostită de el, acceptase imediat. Femeile din această familie trebuiau ținute mai strâns, cu siguranță, iar asta pentru că erau extraordinar de credule în așa-zisa lor rebeliune.

—Mai spune-mi o dată unde este acest castel al tău?, întrebă Aphrodita când se afundară în codru, acolo unde vântul se zbătea și mai tare.

—Mai avem de mers, îi răspunse ambiguu.

Așadar, Dita se uită la el, la străinul cu ochi verzi care îi cumpărase lapte și prăjituri și care o ascultase plin de interes, și își dădu seama că ceva nu era bine. Străinul nu putea fi mai în vârstă decât fratele ei, Cyrus, dar era categoric mai chipeș, mai șarmant. O făcuse să își dorească să fugă de frații ei, să își ațâțe părinții și să primească atenția pe care o meritase dintotdeauna. Totuși, acum i se părea clar că era un șarlatan, așa că, înghițind în sec, îl întrebă:

—Nu ai niciun castel, nu-i așa?

—Uite cine este acum isteață, se auzi vocea lui groasă.

—Mă răpești cumva? În spatele ei îl simți cum dă afirmativ din cap. Și ai de gând... adică... ai de gând să mă violezi?

—Sunt foarte curios de unde ai auzit tu acest cuvânt, domnișoară, replică în schimb amuzat.

—În Alton Castle, moșia principală a ducatului tatălui meu, doica mea a fost violată. S-a sinucis. Dar toți au crezut că era un accident. Dita își lăsă privirea să cutreiere amintirile din urmă cu un an când își găgise doica cu gâtul sucit, căzută de la fereastra camerei sale. Nu arătase nici atunci când de mult o afectase evenimentul, pentru că mama și-ar fi făcut griji inutile, dar Dita știa mai bine; Dita știa că doica cea tânără se vedea regulat cu grăjdarul-șef și o văzuse răvășită și plângând în urmă cu două luni înainte de moartea ei.

Adonis înghiți în sec și îi privi chipul micuț. Se părea că și această fetiță ascundea în sine demoni pe care nu dorea să îi pronunțe.

—Nu am de gând să îți fac rău, îi spuse sincer. Doar te răpesc pentru a-i face în ciudă tatălui tău.

Chipul fetei lumină din nou când spuse:

—Ce palpitant! Tati te va omorî, dar e palpitant! Apoi, lăsându-și trupul subțire să se odihnească pe el, continuă să vobrească: Ți-am zis vreodată...?

În fața noii povestiri, Adonis mârâi frustrat.

***

Silas Davis spumega. După ce Cy și Alexander își mărturisiseră incompetența de a ține o fetiță departe de probleme, Thaddeus izbucnise furios, iar Summer se albise îngrozită. Era clar că Aphrodita fugise din nou, iar Bryght decretase: trebuiau să o caute acum pe aceasta. Prin urmare, se împrăștiaseră, cu furtuna bătându-le în ceafă, în timp ce el unul își dorea să rămână la căldură, în han, să facă dragoste cu soția lui, să discute cu ea, să se plângă de nenorocitele ei de rude.

—Când voi avea o fiică o voi ține încuiată în camera ei. Fără fereastră!, își spuse în timp ce înainta spre pădure. Calul era la fel de nefericit ca el, dar, în curând, amândoi auziră ceva, o voce constantă, calmă, de copilă. Pătrunseră mai mult în pădure, iar vocea se auzi și mai puternic. La naiba! Pe lângă vocea fetei auzi și glasul unui băiat. O Cardinham cu un băiat însemna probleme. Aprhodita!, o strigă atunci când zări strălucirea părului ei roșu.

—Unchiule Silas!, strigă Dita când îl văzu la rândul ei. Aici! Aici!, strigă din nou. Bărbatul care se dăduse jos de pe cal să își verifice calul privi spre Silas și dădu să-și scoată arma de la brâu.

—Nici să nu te gândești, băiete!, îi spuse Silas care i-o luase înainte.

—Unchiule Silas, spuse Aphrodita rămasă încă pe cal, sunt răpită! Vezi?

Și nu înțelgea nicio clipă de ce se bucura atât de mult de asta.

—Pot să văd asta, Aphrodita. De ce nu te dai tu jos de pe cal până ce eu și domnul acesta avem o discuție?

—Îl vei împușca?, întrebă Aphrodita în timp ce se dădea jos de pe cal cu dificultate. Bărbatul sări să o ajute, dar Silas strigă la el:

—Nici să nu te gândești să o atingi!

—Nu voiam să își rupă gâtul, îi spuse pur și simplu și își ridică mâinile, oftând. E numai a ta, amice. Voiam chiar eu să o aduc înapoi. Aphrodita rămase puțin prea mult lângă străin, așa că acesta o prinse de gât cu mâna lui mare, o făcu să icnească și aținti arma spre capule ei. Dacă uiți că m-ai văzut.

Silas rânji și privi atent postura trupului individului. Masiv, cu ochii verzi sclipitori îl făcu să se întrebe unde altundeva îl mai văzuse. Putea jura că îl știa de undeval.

—Se poate aranja, băiete, îi spuse simplu. Te omor oricum. Bărbatul rânji, iar Dita oftă. Fata nu era sugrumată, ci doar ținută în loc. Ce aveai de gând cu ea, pedofilule?, îl întrebă furios, propriile amintiri din copilărie trezind repulsia pentru individul care furase un copil. Dita nu era nici măcar adolescentă.

—Nimic din ce-ți imaginezi tu, replică bărbatul. Doamne, nu mai tace! Doar ia-o!

—Treci aici, Dita!, strigă Silas spre ea și imediat ce fu împinsă spre el Dita se grăbi să i se alăture. Silas o ridică fără prea mult ceremonial pe propriul cal. Nu te-am văzut, îi spuse bărbatului, dar dacă descopăr o zgârietură pe trupul ei sau chiar lipsa a știi tu ce, te voi vâna până când îmi voi decora salonul cu capul tău.

Bărbatul zâmbi amuzat și aprobă.

Aphrodita se uită cu ochii ei mari la individ și strigă spre acesta, în timp ce ploaia începuse să șiroiască pe trupul celor trei.

—Ne mai vedem, A...

—Să nu-mi rostești numele!, strigă individul care se urcase pe cal.

—Adică Adonis?, strigă fata în urma lui, observându-l cum se îndepărta. Ochii ei mari se întoarseră spre Silas. Îl cheamă Adonis și voia să îi facă tatei în ciudă răpindu-mă. Îl urăște, cred.

—Nu-l pot învinovăți pentru asta, oftă Silas și își băgă arma la spate, pornind. Trebuiau să ajungă la han până ce furtuna se intensifica. De ce îmi sună numele cunoscut?, gândi Silas cu vocea tare. Spune-mi, copilă, te-a rănit?

—Acum că a plecat, da, răspunse fata cu buza de jos bosumflată, vizibil nefericită. Cum voi putea trece peste el, unchiule Silas?

—Ce e în neregulă cu femeile din familia asta?, se întrebă Silas.

În cele din urmă, ajunși în Hellhounds, Silas o lăsă pe copilă în brațele mamei care o aștepta cu sufletul la gură în holul hanului.

—Ai găsit-o!, strigă Summer. Unde?

—Am fost răpită, spuse fericită Dita care aparent trecuse peste inima frântă.

—Era prin pădure, alese să spună Silas care era ud leoarcă. Se juca de-a domnița răpită. Uitându-se urât la Summer, întrebă: Doamne, ce vă învățați voi copiii?

Și se îndepărtă. Sigur avea să caute mai multe despre acest Adonis.

***

Iulie, 1802
Banda Chiricahua, tribul Mimbreño

În mod normal, onoarea de a-l ucide pe agresorul lui Abaque îi revenea soțului acestuia, dar cum toată lumea cunoștea conexiunea care se crease între Eskiminzin și Abaque, când se dovedise că siluitorul era nimeni altul decât cumnatul lui Abaque, Eskiminzin nu mai rezistase și sărise pentru a-l ucide. Oricum în triburile indienilor agresorul sexual era ucis după ce era găsit vinovat. Iar Eskiminzin restabilise dreptate când îl înjunghiase în piept, rupând carnea cu arma pe care tatăl lui Abaque i-o oferise când îl adoptaseră. Acum, în cortul din piele de bivol a șefului de trib, încă murdar în sângele inamicului, Eskiminzin se așeză cu picioarele încrucișate în locul în care fusese invitat. În vene îi fugea încă dorința de a ucide, de a răzbuna soarta lui Abaque.

—Ți-ai făcut datoria de fiu și de frate, spuse bătrânul al cărui chip îi amintea atât de pregnant de al lui Abaque.

Eskiminzin aprobă tăcut, apoi, pentru că se gândise la asta de mii de ori după ce o descoperise pe Abaque moartă, spuse simplu:

—Nu mai pot sta aici... Nu fără Abaque...

Bărbatul care îi devenise tată, un tată pe care Aaron nu îl avusese niciodată, dădu din cap, aprobator.

—Poți pleca oricând, Eskiminzin. Odată ce ai devenit fiul meu nu ai mai fost niciodată captiv. Eskiminzin aprobă. De când te-am luat știam că va veni momentul în care vei zbura înapoi din locul în care ai venit. Anglia, am dreptate?

—Da. Apoi, după câteva secunde, îl întrebă: Știați că sunt lord, când m-ați luat? Sunt duce. Adică... e un titlu important în țara din care vine eu.

Bărbatul zâmbi, iar Aaron își dori să cunoască și el această pace interioară pe care o cunoșteau toți, mulțumiți în sinea lor că sufletel urmau un circuit în natură, că ajungeau din nou într-un trup.

—De-aia te-am și luat, Eskiminzin. Într-o noapte te-am văzut îmbătându-te la o tavernă și lăudându-te cu titlul tău. Eu și oamenii mei am văzut însă cât de turmentat era sufletul tău, cât de mult aveai nevoie să găsești pacea, iar asta numai în umilință. Te-am luat ca să îți dăm o lecție.

Eskiminzin râse. Până la urmă exista un Dumnezeu care orchestrase ultimii doi ani din viața lui.

—Mulțumesc!, îi spuse simplu.

—Eskiminzin, cred că nu pleci până ce nu îți primești în sfârșit simbolul curajului. Inima lui Aaron se opri o clipă la gândul tatuajului cu șoim la care jinduise de când se găsise atras inexplicabil de cultura indienilor. După ce ai răzbunat-o pe Abaque îl meriți.

O săptămână mai târziu, cu pielea încă nevindecată, Eskiminzin părăsea tribul, iar Aaron se îmbarca pe prima corabie spre Anglia. Era timpul să se gândească și la responsabilitățile pe care le lăsase acasă.

(1) A Bedonkohe este numele nativ al celui care va fi cunoscut sub denumirea de Mangas Colorades, un luptător apaș în războiul care va veni, între spanioli și locuitorii zonei care astăzi este Mexic. Această dorință de a scăpa de spanioli de pe teritoiul apaș va fi dublată de dorința de a scăpa și de americani din această regiune în deceniile care vor urma.

Și uitați cum am ajuns noi la capitolul 10 deja. Palpitant, nu?

De altfel, deși folosesc informații reale din istorie, nume și evenimente care au existat, manipulez faptele în favoarea personajelor mele, inserând suflete acolo unde, de fapt, nu au existat.