Iulie 1810,
Harlow, moșia ducelui de Rothgar

Am observat că femeile trăiesc mult mai rău decât bărbații, osândite să aibă copii împotriva voinței lor.

- Din înțelepciunea lui Aaron

*

Aaron Barnswick, duce de Albany privi conacul care se profila întunecat pe o colină din Harlow. Nu îi luase mult ca să își dea seama unde își ascunsese Bryght Cardinham, ducele de Rothgar, odrasla. O întrebare pe aici, una pe acolo și imediat oamenii îl informaseră cu privire la o lady înaltă, slabă, cu părul și ochii negri care fusese văzută alături de un bărbat bine îmbrăcat și îngândurat. Aaron nu își putea închipui ce îl făcuse pe Bryght să fie atât de îngândurat, încât să își dorească să îl lovească tocmai pe el. Își duse mâna la maxilar și se crispă de durere. Trecuse o săptămână de când brutele Cardinham îl acostaseră pe o stradă întunecată.

—Albany.

Ducele se oprise și închisese ochii, apoi pe buze i se ivise un zâmbet. Numai o persoană pe acest Pământ îi putea rosti numele cu atâta ură, încât să îl facă răspunzător de tot păcatul din lume. Se întorsese spre trupul solid al ducelui de Rothgar și rânjise în direcția acestuia. Bryght Cardinham avea tâmple argintii care se potriveau ceva mai bine acum cu ochii lui de aceeași culoare. Ar fi părut mai puțin fioros dacă nu ar fi fost atât de înalt, dar adevărul era că nici Aaron nu era de lepădat. Nu avea un metru și nouăzeci de centimetri, dar era mai înalt decât majoritatea englezilor la un metru optzeci și cinci. Totuși, în seara aceasta Albany simțise necazul apropiindu-se. Și pentru că el unul nu avea măsură când venea vorba de necaz spusese:

—Rothgar, nu-mi spune că m-ai așteptat până acum. Dacă știam aș fi ajuns mai devreme pentru... Ce este asta? O întrevedere formală între tată-socru și ginere?

Aaron se chinuise constant să răpească o fată Cardinham și să se însoare cu ea, dat fiind că familia îl înțelesese greșit de copil și îl asimilase tatălui său, un bărbat care făcuse prea multe greșeli pentru a fi cu putință iertat. Îl izolaseră constant, îl priviseră cu ochi cinici, iar Societatea începuse să vuiască numele lui, cu atât mai mult cu cât într-o zi Aislinn, sora lui, venise pe lume fără ca mama lui să fi fost căsătorită în momentul nașterii fetei sau fără să dea un semn că ar fi avut un amant. Atunci, evident, lumea considerase că el era tatăl copilului, fiul Diavolului și un păcătos notoriu. Mai fusese și comportamentul lui aventuros, când ajunsese în Statele Unite și decisese, întâlnind triburile amerindienilor, că își dorește mai multe tatuaje. Fusese suficient ca soția unui lord să le vadă în momentele lor de intimiate și toată lumea se uitase la el ca la Satana însuși. Apoi, evident, era ocupația lui și implicarea constantă în lumea decadentă a Londrei prin casele de toleranță anormale pe care le sponsoriza. Și de toate acestea Aaron unul era mai mult decât mândru.

Dar în seara aceea un mușchi pulsase pe chipul lui Bryght, iar asta îi dăduse fiori lui Albany. Glumise, evident. Poate nu și cu căsătoria din moment ce intenționa cu adevărat să se însoare cu Evangeline Cardinham și să le facă acestora din urmă în ciudă. Dar Bryght părea că ia totul mult prea în serios.

—Nici n-ai idee, nenorocitule. Aaron nu avusese timp să riposteze, iar asta pentru că o lovitură în cap îl făcuse să își piardă echilibrul instant. Căzuse într-un genunchi în timp ce simțise un picior lovindu-l în coastă, un altul apăsând periculos pe stomacul său. Ce Dumnezeu se întâmpla? Lovitura la cap îl dezorientase, așa că rămase jos, simțind cum sângera. Ceva nu era bine. Auzise pașii lui Bryght cum se apropiaseră. Mâna ducelui îi prinse părul pe care îl purta deliberat prea lung, așa încât să scandalizeze Înalta și fițoasa societate. Pentru ce i-ai făcut lui Evangeline a mea meriți să mori. Buzele lui Bryght se apropiaseră de urechea lui și îi șoptiră: Și vreau să știi că nu ți-o voi da. Nu ți-o voi da pe fiica mea, oricât de mult ți-ai fi dorit ca asta să rezulte din faptul că ai atins-o cu mâinile tale perverse. Nu voi permite ca nepotul meu să crească în casa ta.

Deși nu avusese habar despre ce era vorba sau cum ajunsese să vorbească despre nepoți în condițiile în care el nici măcar nu apucase să guste dintr-o fată Cardinham încă, Albany era constant provocator și dorise să îl înfurie pe duce așa cum nu o mai făcuse nimeni niciodată.

—Păcat atunci, pentru că eu o voi lua oricum pe micuța Eva, îi spusese și rânjise.

Rânjetul fu ultimul lucru pe care și-l amintea, pentru că ducele îl lovise puternic în nas.

După ce se ridicase și își găsise un mijloc de transport pentru picioarele lui nesigure, Aaron Brunswick, lord Albany, al cincilea din descendența lui controversată, știuse în acel moment că nu avea să mai treacă o secundă fără ca el să o vadă pe Evangeline și fără a afla ce se petrecuse. Căci, se pare, Cardinhamii îl nedreptățiseră din nou și, pentru asta, avea să își ia singur ceea ce, se pare, îi era interzis.

Coborî de pe armăsarul lui și îl priponi. Ar fi putut să își ia personal după el, un valet, un lacheu, dar l-ar fi încetinit. Iar el pierduse și așa o săptămână. Se strecură prin grădina pe care era sigur că lady Rothgar o aranjase, continuând să privească singura fereastră luminată în acea noapte de vară. Vântul adia însă, iar norii care căptușeau cerul anunțau furtuna. N-avea timp de pierdut într-o atare situație.

Pierduse și așa suficient timp când Paris – fiica nelegitimă a lui Wine Cardinham – fugise și se măritase cu fostul cel mai bun prieten al său, Felix. Și când se gândea că viitorul îi fusese asigurat de la nașterea micuței... Apoi, încercase să o răpească pe Zylphia. Femeia voluptuoasă și cu privirea blândă îl intrigase. Nu ar fi fost un chin să o atingă, nu că Aaron se plângea de orice femeie pe care o primea în brațele sale. Toate aveau până la urmă nevoie de alinare, numai el avea prea puțin mâini. Dar era creativ. Zâmbi și se strâmbă din nou din cauza durerii. La cincizeci de ani Bryght Cardniham avea un pumn prea viguros. Oare ce consuma în general ducele?

Privi copacul a cărui creangă se oprea chiar pe pervarsul deschis. Nu avea să-i fie deloc greu să intre în casă, iar de acolo să descopere care era camera lui Evangeline. Ce urma să se distreze, mai ales că întreaga familie era acum în Londra sărbătorind înnobilarea lui Silas Davis în calitatea lui actuală de conte de Foxborough. Cât noroc pe Cardinhami! Pufni și se prinse de copac, începând să urce cu dexteritate.

Tatăl lui fusese constant crud, atât cu el, cât și cu mama. Orice activitate care nu avea o finalitate practică era aspru apreciată de fostul duce. Totuși, Aaron se cățărase în copaci, se jucase cu mingii din lemn, spărsese geamuri și alergase liber pe moșia cea mare din Scoția a ducelui. Fusese mustrat constant pentru asta, dar fiecare moment meritase. Ajunsese la douăzeci și șapte de ani și putea spune că făcuse tot ce îi poftise inima, mai puțin să se însoare cu o fată Cardinham. Lucrurile aveau să se schimbe curând. Avea să se asigure el de asta. În buzunarul jachetei purta cu sine o dispensă specială pe care figura numele lui Evangeline. Evangeline Cardinham, 28 mai 1791, femeie perfectă și viitoare mamă excepțională. Închise ochii și se delectă cu titulatura care răsuna în mintea lui.

Își amintea de momentul în care o întâlnise pe această copilă pentru prima dată. Privea din spatele tufiușurilor la femeia visurilor lui, Melody Cardinham, ducesă de Rothgar, cea care purta în brațele sale o fetiță mică, nu ultimul copil al lor așa cum dovedise anul acesta, când auzise cea mai autoritară voce din câte cunoscuse, fiind pus față în față cu micuța Bryght.

— De ce ne spionezi? Copila era slabă, cu părul negru și ochii cenușii la acea vreme, privindu-l. Înfățișarea ei nu se distingea de cea a lupilor periculoși din Highlands. Ești mut?, insistase micuța paznică. Sau poate că ești surd? Probabil că avusese în jur de treisprezecea ani din moment ce era mai înaltă decât celelalte fete din grup.

— Nu ai voie să vorbești cu străinii, îi replicase Aaron în timp ce se ghemuise înaintea ei. Părul des și negru îi ieșise de mult din cosițe și îi cădea acum în șuvițe peste pieptul plat.

— Nu ești tata ca să îmi spui asta.

— Nu, nu sunt, fu el de acord, iar privirea îi picase din nou pe Melody. Ar fi fost mult mai ușor așa, rosti aparte. Tu ești?, întrebă pentru a fi sigur cu care pacoste Cardinham vorbea.

— Evangeline, spuse ea previzibil. Și tu nu pari deloc un simplu cerșetor.

Ducele zâmbise și aprobă tăcut.

— De fapt sunt ducele de Albany. De ce nu îi spui tăticului tău că v-am făcut o vizită?, o îndemnase. Numai neliniștea de pe chipul lui Bryght îi făcea o deosebită plăcere.

— Ești un om rău, nu-i așa?, întrebase încruntată Evangeline. De-aia ne și spionezi.

— Depinde din ce unghi privești asta, Evangeline. Ție nu ți-am făcut niciun rău, nu-i așa?

— Nu acum, fusese de acord fata. Ești cam tânăr să fii duce.

Și ea era prea tânără pentru a fi atât de inteligentă. Se mulțumise însă să zâmbească și să se îndepărteze.

Apoi o mai întâlnise când crescuse, la un bal, chiar în acest an al debutului ei și al Zylphiei. Tocmai ieșise zâmbind din clădire, când, venind din direcția opusă, o diavoliță se lovise de el. Era cu adevărat o diavoliță. Își prinsese părul sus, conform modei trecute, își atașase două coarne roșii, improvizate, purtase o rochie de aceeași culoare sângerie și o mască ce îi acoperea doar ochii, o mască neagră. În spatele ei, în proximitate, îl zărea pe Cupidon, Thomas Cutberg, vicontele de Barbury, care nici nu se ostenise să își ascundă prea mult identitate. Îl disprețuia pe viconte din tot sufletul său. Era un filfizon afemeiat. Măcar aveau un lucru în comun: le plăceau femeile. Băutura din mâna fetei se vărsase pe decolteul evident al acesteia, ea icnise, iar acel zgomot făcuse ceva extraordinar pentru Albany: îl excitase. Niciodată un zgomot nu îl excitase astfel.

—Scuzați-mă, domnișoară..., îi spusese. Își scoase batista din buzunar și i-o oferise. Se opri o secundă, realizând cât de asemănătoare erau costumele lor. Mi-am găsit perechea la bal, nu-i așa?

Ochii ei negri – erau categoric negri, nu căprui-închis și nu mai erau nici măcar gri – îl priviră, iar inteligența sclipi în aceștia. Modul în care își atinsese batista de sânii mici, dar fermi, aproape că îl făcuse să geamă. În timp ce nu își dezlipi o secundă privirea de la el, femeia replică:

—Mă îndoiesc, milord. Vocea ei era ușor răgușită, iar limba, roz, se agățase tentantă de dinții ei. Voia să o sugă! Am deja o pereche în seara aceasta.

Ochii lui străluciseră:

—Sunt convins că pot face mai mult decât Barbury.

Fu orbit de zâmbetul ei imaculat, cu atât mai mult cu cât aceasta se apropie de el. Îi înmână batista, trupul ei cald îl împrejmui. Ce făcea? Înghiți în sec și își dăduse seama că diavolița își lipea mâna de pieptul lui, chiar în dreptul inimii.

—Dar cred că ai făcut destule, nu? Mai întâi ai vrut-o pe Paris, apoi pe Zylphia. Care dintre noi va fi următoarea, Albany?

Privirea lui se mijise când își dădu seama că trebuia să fie o Cardinham, iar numai una dintre fete își făcuse debutul alături de Zylphia Cardinham, o copilă brunetă, întunecată, o zeiță a lui Hades. Într-adevăr. Înainte de a-i rosti numele, îl auzise pe Thomas spunând:

—Evangeline, nu se cade să stai atât de aproape de unul ca el. Este un desfrânat!

Ducele izbucnise în râs și își coborî mâna pe cotul ei, singura bucățică de pe piele pe care o putea atinge fără să îl oripileze pe tânărul viconte.

—Da, Eva, îi șopti și el. Sunt un desfrânat. Și, cum tu vei fi următoarea mea pradă, sper că vei afla asta cât mai curând. Se aplecase și îi detectase prafumul condimentat. Își umpluse nările cu mirosul ei și continuase: Pe propria piele. Evangeline Cardinham își mijise la rândul ei ochii și se smulse din mâna lui Albany. Bărbatul acesta era cu adevărat impertinent. Dacă nu ar fi avut deja inima promisă, probabil că această impertinență ar fi... Se îndepărtă. Du-te, tinere Barbury! Nu vrei să fii martor la cum mi-am răpit ducesa!

Evangeline nu se putuse abține atunci. Își strânsese mâinile, zâmbise și se întorsese spre el:

—Știi, milord, mama l-a răpit pe tata și așa au ajuns să se căsătorească. Mie mi-ar plăcea să îmi răpesc singură ducele.

—Atunci ia-mă, Eva! Voi fi aici până în finalul verii!

Dar Evangeline nu venise să îl ia, iar asta îl făcuse pe el să vină acum la ea. Era curios, ce-i drept, pentru că se întâmplase ceva îngrozitor. O putea simți. Bryght nu ar fi reacționat astfel la adresa lui dacă situația s-ar fi rezumat la conversații sporadice. Ardea de curiozitate să afle ce se petrecuse cu adevărat.

Oftă și se aruncă în cameră. Expiră, inspiră până ce îi reveni suflul. Apoi privi în cameră. Decorată în culori calde, maro și galben, dormitorul avea un pat cu baldachin care nu era deloc făcut acum. Trei lumânări erau aprinse în cameră, iar acestea fură suficiente pentru ca el să observe că pe cearcefurile albe se zărea o pată roșie evidentă. Înghiți în sec, rugându-se să fie vorba despre orice altceva, mai puțin sânge. Suc de cireșe, vin, orice. Începu să se apropie în timp ce părul i se ridică ușor pe el. Ochii negri îi străluciră când, ajuns lângă pat, observă mai mult decât pata de sânge de pe acesta. Într-o parte se găsea un vas în care apa fusese deja impregnată cu sânge și mai multe prosoape pătate. Inima începu să îi palpite când pe unul dintre prosoape zări cheaguri de sânge, fâșii de țesut și ceea ce aducea cu o ființă de pe altă lume. Era ceva ce încăpea în palmă, într-adevăr, dar arăta extrem de ciudat. Părea că avea mâini și picioare, ba chiar un nas și un trunchi vinețiu. Nu avea ochi. Cel puțin Aaron nu putea vedea ochii. Puncte vineții se aflau acolo unde ar fi trebuit să fie organe vitale. Își dădu seama că îi tremura mâna când se întinse pentru a atinge cea mai ciudată păpușă în miniatură a ceea ce era o mică persoană care stătea într-o poziție ghemuită.

—Oh, ai ajuns!

Aaron tresări și își ridică privirea spre Evangeline Cardinham al cărei păr desfăcut cădea în neorândurală pe chipul ei transpirat. Avea pe ea o cămașă de noapte care probabil cunoscuse zile mai bune, o cămașă de noapte care era însângerată în zona trunchiului. Trasă la față, cu cearcăne în jurul ochilor și mai degrabă albă precum pereții biroului său, Eva își ștergea mâinile de un prosop când continuă să îi vorbească:

—Gata? Plecăm?

***

Avea dureri peste care nu știa cum trecea acum, stând în picioare în fața ducelui de Albany. Îl recunoscuse. Trebuia să fie el. Cu părul lui puțin mai lung decât moda, brun închis, cu maxilarul puternic în formă de U și o barbă care îi acoperea parțial fața, înalt, totuși zvelt, ducele de Albany purta cămașă albă și mănuși, pantaloni din piele de căprioară și cizme până la genunchi. Arăta la fel de bine precum în ziua în care îl văzuse. Atunci, se apropiase ușor de urechea lui și îi șoptise:

—Dar cred că ai făcut destule, nu? Mai întâi ai vrut-o pe Paris, apoi pe Zylphia. Care dintre noi va fi următoarea, Albany?

Nu avusese nicio idee că urmaseră numai cuvinte pline de adevăr:

—Da, Eva, îi șoptise. Sunt un desfrânat. Și, cum tu vei fi următoarea mea pradă, sper că vei afla asta cât mai curând. Pe propria piele. Evangeline Cardinham își mijise la rândul ei ochii și se smulsese din mâna lui Albany. Bărbatul acesta era cu adevărat impertinent. Dacă nu ar fi avut deja inima promisă, probabil că această impertinență ar fi... Se îndepărtă. Du-te, tinere Barbury!, i se adresase ducele partenerului ei. Nu vrei să fii martor la cum mi-am răpit ducesa!

Evangeline nu se putuse abține atunci. Își strânsese mâinile, zâmbise și se întorsese spre el:

—Știi, milord, mama l-a răpit pe tata și așa au ajuns să se căsătorească. Mie mi-ar plăcea să îmi răpesc singură ducele.

Zâmbetul lui îi făcuse stomacul să se strângă nervos, iar corpul îi radiase de căldură, de dorință. O recunoscuse imediat, plăcere neconsumată. Clipi de câteva ori, îngrozită de firea ei ușuratică. La urma urmei, Barbury era bărbatul visurilor ei, perechea ei, viitorul ei soț. Nu ar fi trebuit să dorească pe nimeni altcineva, cu atât mai puțin când intimitatea dintre ea și viconte o consacrase ca fiind a lui.

—Atunci ia-mă, Eva! Voi fi aici până în finalul verii!

Lăsă vocea lui în urmă.

—Haide, Evangeline!, îi spusese Barbury în acea seară. Nu-ți pune mintea cu un neisprăvit ca el. Se zvonește că are niște simboluri barbare pe trup. Tatuaje! Îți vine să crezi? Tatuaje!

De-abia putea să își imagineze așa ceva, dar voia să vadă totul în timp real. Și atunci își dăduse seama că între ea și Barbury nu existase niciodată un fior atât de puternic precum cel provocat de duce ptrin-o simplă invitație ostentativă.

În ziua aceea, Eva nu încercase să fie seducătoare, provocatoare, dezirabilă. Își dorise să îi dea o lecție ducelui care promitea să le distrugă familia prin copilăriile lui. Dar se trezise prinsă în capcana propriului joc, pentru că se trezise că atunci când se plimba cu Thomas mintea îi fugea involuntar la Aaron. Abia când problemele începuseră să se ivească nu mai reușise să se gândească la duce; pe atunci, Thomas plecase deja, iar scrisoarea pe care i-o trimisese acesta în cele din urmă o găsise disperată. De-abia în clipa în care își făcuse curaj să discute cu tatăl ei găsise o portiță de scăpare pentru situația în care se afla.

—Ce este, Evangeline?, o întrebase Bryght în seara în care venise la el. Ești bine? Tatăl ei abandonase cartea și se apropiase de ea. Te doare ceva?

—Nu, îi spusese Eva. Știuse încă de atunci că avea să îl dezamăgească, dar timpul se scurgea în defavoarea ei, iar în curând... Voiam să vorbesc cu tine dacă ai timp.

—Mereu am timp pentru voi, Evangeline, zâmbise Bryght.Te ascult, draga mea. Mă îngrijorezi, Eva, îi spusese Bryght când continuase să tacă. E totul în regulă, copilă?

—Da, numai că... Știi, tată, am... am întâlnit un... ei bine...

—Un bărbat?, întrebase Bryght ușor amuzat. Eva aprobase. Speram să se întâmple asta, deși mi-ar plăcea să te măriți după unu sau două sezoane. Vreau să te distrezi cât mai mult până devii soție, mamă. Bryght nu observase imediat ușoara tresărire a trupului său. Bine, acum, dacă acest bărbat ți-a furat cu adevărat inima, nu cred că ar trebui să aștepți atât. Eva zâmbise palid. Îl cunosc?

—Da, îi spuse. Nu e însă... eligibil.

Chipul lui Bryght se înnegurase.

—Ce vrei să spui?

—El... nu cred că vei fi de acord cu...

—Eva, spune-mi, te rog, că nu te referi la cine cred eu că te referi.

Evangeline înghiți în sec în timp ce numele lui Thomas îi răsuna în minte.

—Tată...

—Ducele de Albany nu poate fi alegerea ta, îi spusese rapid Bryght și îi prinsese mâinile într-ale sale. Eva clipise uluită, încercând să își amintească cine era acest duce. Aaron de Albany este un bărbat îngrozitor care nu își dorește decât răzbunare și care va încerca să profite... Ochii lui Bryght se măriseră îngroziți: A profitat de tine, derbedeul?

—Nu!, exclamase șocată, imaginea clară a râvnitului duce revenindu-i în memorie.

—Oh, Doamne, bine!, Bryght o îmbrățișase. Nu aș putea îndura gândul de a te da monstrului aceluia... Dar, Eva, nimic din ce s-a întâmplat nu m-ar face să te las pe mâna lui. Nimic, înțelegi?

Și atunci în mintea ei înflorise o idee, pentru că nici ea nu își dorea să fie dată pe mâna nimănui. Și nu dorea ca cineva să se aleagă cu povara păcatului său.

—Tată, ce am spus mai devreme... mi-a fost teamă și... Albany și cu mine...

În prezent Eva își închise o clipă ochii, simțind cum o ia amețela. Mințise. Spusese lucruri îngrozitoare despre un bărbat care nu o atinsese niciodată cu mai mult decât o vorbă. Luă o gură mare de aer și se întinse spre paharul cu apă de pe dulap. Nimic nu oprea însă greața care îi pângărea stomacul. Nimic nu oprea rușinea pe care o simțea acum când îl vedea pe acest bărbat înaintea ei, scăparea ei. Numai ideea că trebuia să discute cu el, să vorbească despre totul... Își opri lacrimile. Era sensibilă. De când începuse sângerarea era sensibilă. Evită dinadins priveliștea pe care o oferea bucata de țesut care fusese cândva în trupul ei.

—Ce se întâmplă?, întrebă ducele și o privi circumspect. Ce sunt toate astea?

—Ah, păi, în cazul acesta, cred că ar trebui să iei un loc. Este o poveste lungă.

Pentru a înțelege cât mai bine această lucrare recomand lectura cărților din aceeași serie Arșița din decembrie și Când soarele a tăcut.

De altfel, sunt curioasă să aflu care este părerea voastră despre Evangeline și Aaron acum, până în acest moment, pentru că e probabil ca aceasta să se schimbe în final. Să aveți în vedere că lucrarea întregește poveștile Cardinhamilor, descoperind detalii importante din viața fiecărui cuplu (aproape fiecare) îndrăgit de voi până acum.

Cât despre update, cred că se va întâmpla destul de des, deși nu îmi propun un program regulat chiar acum.

Călătorie plăcută, dragii mei!