— Crezi că o să funcţioneze ce vrea să facă Charles? întrebă Jullian, potrivindu-şi paşii în spatele lui Fabian.

    Se aflau în tunelele de sub fortăreaţă, o serie de culoare strâmte, neluminate şi urât mirositoare care aveau doar două ieşiri, dar mai multe intrări. Una dintre ieşiri era în munţii din spatele fortăreţei, chiar prin peretele unei peşteri bine ascunse. Totuşi, Xavier se asigurase că intrarea e sigilată pentru ca niciun vânător să nu pătrundă prin ea. De a doua ieşire nu ştiau decât câteva persoane, iar Xavier nu era una dintre ele. Ieşirea fusese făcută de Charles, Christopher şi Caleb cu vreo zece ani în urmă şi dădea într-un restaurant părăsit.

    — Normal că nu o să funcţioneze, se răţoi Senna. Ţi s-a părut vreodată că nebunul de Xavier e genul cu care poţi să negociezi? Îţi ia capul şi dacă i se pare că te uiţi urât la el. Charles ar trebui să ştie asta!

    Senna era nervoasă. Nu îi plăcea planul lui Charles. Nici măcar nu îl suporta pe Charles, dar îi plăcea de Fabian, era un prieten bun şi ar fi făcut orice ar fi zis el fără să întrebe ceva, însă situaţia de faţă i se părea dusă la extrem.

  — Charles ştie, răspunse Fabian, folosindu-şi simţurile pentru a se orienta prin tunel. Jullian puse o mână pe umărul lui pentru a nu se împiedica pe scările pline de ceva lipicios – cu siguranţă nu îşi dorea să ştie în ce călcase. Dar nu îi pasă, continuă Fabian, bucuros că nu mai era nevoit să respire împuţiciunea din tunele, acum că era mort. Uneori e mai important să te faci pe tine fericit, nu pe alţii.

    — Sunt total de acord cu asta, vorbi Leo pentru prima oară, ţinând-o pe Senna de mână, dar se cam joacă cu vieţile tuturor. Xavier e bătrân, la fel şi ceilalţi conducători. Ne trebuie unii noi, capabili. Cineva care să ne permită să folosim tehnologia, glumi el. Lumea evoluează, Xavier trăiește încă în epoca preistorică.

    — Nu sunt sigură că minunatul Charles mai e capabil să conducă după prostia asta. Îmi pun pielea la bătaie pentru el. Vampirul ăla nenorocit îmi e dator vândut!

    Fabian trase adânc aer în piept, încercând să ignore comentariile șatenei. Simţi mirosul de aer stătut şi cadavru inundându-i plămânii şi se abţinu să nu verse – nu mai era nevoie să respire, dar uneori o făcea doar din obişnuinţă. Fabian o plăcea pe Senna, îi fusese o prietenă bună în ultimele decade, poate cea mai bună. Dar avea totuşi modul ei de a privi lumea, nu îi plăcea să facă favoruri sau să lase pe alţii să îi spună ce să facă.

    În clipa în care Fabian opri pasul, Jullian îşi luă mâna de pe umărul lui. Toţi ştiau despre relaţia lor, dar nu mulţi o aprobau. Fabian era văzut foarte bine la Carpe Noctem, era în ultimul an – al nouălea – şi se pregătea de ultimele examene şi de anii de pregătire pe teren. Urma să fie trimis undeva în lume pentru trei ani pentru a-şi pune în practică toate abilităţile şi perioada de antrenament. Jullian pe de altă parte era cu un an mai mic şi nu era nici pe departe la fel de curajos ca iubitul său. Era el o Cioară, însă era una atipică rău, motiv pentru care meru fusese marginalizat. Cu alte cuvinte, Jullian era un tocilar, aşa cum i-ar spune cei din rândul oamenilor, iar Fabian era exact opusul, tipul marfă şi băiatul perfect la care aspirau toate fetele din Carpe Noctem – culmea ironiei era că fetele nu erau genul lui.

    — Deschizi odată trapa aia? Miroase a hoit aici, îl repezi Leo de la spate pe Fabian.

    Acesta îşi ridică mâinile şi simţi bucata de lemn de deasupra lui. Îi trase un pumn într-o parte – căci trapa se bloca mai mereu – şi o ridică, invitându-l pe Leo să o ia înainte.

    Băiatul îşi dădu ochii peste cap, înaintă şi îşi luă avânt din picioare. Se prinse cu mâinile de tavan şi se săltă în sus, intrând în magazia din spate de la Romeo's, un vechi restaurant italienesc. O apucă pe Senna de mână, trăgând-o şi pe ea în sus. Jullian fu împins de la spate de iubitul lui, iar Fabian îşi luă avânt, sari elegant şi ateriză frumos, aproape fără sunet, pe podeaua prăfuită.

    — Întotdeauna te dai mare, zise Leo, dându-şi ochii peste cap.

    Fabian râse în sinea lui, ştiind că băiatul cu pielea ciocolatie avea dreptate. Îi plăcea să se dea mare.

    Ieşiră cu toţii din magazie şi se îndreptară spre partea din faţă a restaurantului, acolo unde erau scaune și mese vechi, dar şi canapele din piele decojită pe care să se aşeze. Aveau să stea acolo până venea Charles după pumnal, însă era ceva în sinea lor care le spunea că acesta nu avea să se întoarcă, iar atunci, să fie găsiţi în proprietatea pumnalului de către gărzile lui Xavier ar fi însemnat moartea lor – a doua lor moarte, dar şi ultima.

    Un zgomot puternic îl scoase pe Fabian din visare, făcându-l alert. Le făcu semn celorlalţi să se oprească, apoi se uită cu subînţeles spre Jullian, iar acesta ştia exact ce trebuia să facă. Era un lucru pe care îl învăţaseră în anii la academie. Cu puterile lor, Ciorile puteau atinge minţile oamenilor, puteau simţi gânduri de la mare depărtare şi puteau pătrunde în ele fără un contact vizual, asta doar dacă acele persoane nu erau protejate de astfel de farmece vampirești.

    Jullian se uită spre perete, încercând să vizualizeze ce ar fi dincolo de el – ajunseseră doar până la vechea şi prăfuita bucătărie când auziseră zgomotul. Şi într-adevăr, erau câteva persoane dincolo de acel zid, iar Jullian le putea atinge minţile. Erau ca nişte globuri de lumină electrizantă, dar de obicei minţile oamenilor erau uşor de atins, erau fine şi fragile, fără apărare. Dar când Jullian vru să pătrundă printr-una, simţi un şoc, o descărcare electrică uşoară care îl aduse înapoi la realitate. Mai încercă o dată, cu o altă minte, şi încă odată, şi încă odată şi de fiecare dată era respins de acea energie protectoare.

    Crețul îi făcu semn negativ din cap lui Fabian şi apoi îşi ridică şapte degete, arătându-le prietenilor săi câţi indivizi erau dincolo de perete.

    — Martiri! șopti Jullian.

    Mirii şi miresele se întorseseră deja cu spatele, încercând să o ia la sănătoasa. Charles o putea auzi pe Desdemona şi pe Deniez protestând vehement ordinele lui Xavier, însă Charles ştia că pe Xavier îl durea fix acolo unde nu răsărea soarele de părerea celor două femei.

    Una dintre gărzile care îi urmăreau o prinse pe Raven de mână, trăgând-o într-o parte. Fata îşi auzi fratele, pe Caleb, şi mai apoi iubitul, pe Christopher, strigându-i numele. Cei doi se opriseră din alergat şi erau gata să intervină, dar bruneta nu avea nevoie să îi poarte cineva de grijă. Strânse din dinţi în semn de nervi şi îl lovi pe gardian cu capul în faţă, spărgându-i nasul. Individul îmbrăcat într-o armură ciudată din piele tăbăcită şi metal la interior îşi slăbi strânsoarea, suficient ca Raven să poată să-şi tragă mâna, apoi îl lovi în plin cu piciorul în stomac, valurile rochiei ei începând să danseze în aer. Îşi aruncă repede tocurile din picioare, şi o rupse la fugă, urmată de Caleb şi Christopher.

    — Trădătorilor! îl auzi Charles pe Xavier, chiar în clipa în care uşile din capătul celălalt al holului se închiseseră.

    — La dracu'! înjură Charles.

    — Credeţi că puteţi să scăpaţi cu viaţă de aici? tună Xavier. Predaţi-vă!

    — Aia s-o crezi tu, zise Charles doar pentru el, păşind în faţa grupului, apărându-şi prietenii. Deschideţi uşile!

    Câteva gărzi se avântară spre el, unul dintre indivizi izbindu-l puternic pe Charles în coaste. Acesta icni, dar nu se clinti. Îl văzu pe Caleb cu coada ochiului venind ameninţător spre vampirul care tocmai îl lovise şi se decise să-şi întoarcă atenţia în altă parte, acolo unde sora lui, Janne-Anne, ajunsese cumva pe umerii uneia dintre gărzi. Janne îl prinse puternic de frunte şi de bărbie şi trase. Charles putu auzi un pârâit slab şi îşi dădu seama că Janne îi rupsese gâtul vampirului. Îşi văzu sora cum mai trase odată şi rămase în mână cu capul gărzii. Sânge negru se prelingea pe podea, stropindu-i rochia albastră, ochii din capul fără corp deveniseră brusc albicioşi, iar colţii și limba începură să se înnegrească – căci asta li se întâmplă vampirilor care mureau.

    Auzul fin al lui Charles îl făcu alert. Doi indivizi se apropiau de el. Unul ţinea în mână o suliţă cu vârful foarte ascuţit, iar un altul îşi scosese de la brâu o sabie cu lama scurtă. El nu avea nicio armă, dar nu se dădea înapoi de la o luptă. Imediat, în dreapta lui, apăru Raven care se avântă spre vampirul înarmat cu suliţa.

    Charles o pierdu din vedere când sabia celuilalt vampir îi vâjâi pe lângă ureche. Îşi scoase colţii şi ghearele la iveală, dându-i de înţeles inamicului că nu avea să se joace.

    — Trădătorule! urlă purtătorul sabiei, apoi o îndreptă cu repeziciune spre gâtul fiului lui Xavier. Dar Charles fu mai rapid. Fentă lovitura, aplecându-se într-o parte, după care reveni în poziţia de drepţi. Profită de acele câteva secunde în care garda încercă să atace din nou cu sabia şi-l prinse de gât, ridicându-l puţin deasupra solului. Sânge negru începu să-i curgă printre buze, căci ghearele lui Charles pătrunseseră adânc în gâtul lui. Folosindu-şi şi cealaltă mână, Charles îi rupse gâtul şi trase tare, simţind cum îi desprinde vertebrele una de alta şi cât de uşor îi era să-i rupă carnea, de parcă era o bucată de hârtie.

    Aruncă un ochi spre Raven. Îl văzu pe vampirul brunet cu care se lupta întins pe jos, cu suliţa ruptă pe jumătate înfiptă în gât. Acum îl decapita, asigurându-se că nu se va mai ridică de jos niciodată.

    Pentru câteva clipe, Charles îşi adusese aminte de prima dată când ucisese un vampir. Fusese plecat într-o misiune diplomatică în Egipt, la cererea unui sabat de vrăjitoare ce locuiau lângă Marele Templu Alexander, prin mijlocul Deşertului Alb. Întrucât nu voiau să atragă atenţia asupra lor, căci se ascundeau din pricina unor motive care nu îi fuseseră dezvăluite lui, vrăjitoarele trimiseseră un mesaj către Xavier, implorându-l să trimită ajutoare.

    Fiind viclean şi profitor de fel, Xavier ceruse în schimb pe una dintre membrele sabatului, o Vrăjitoare a Umbrelor, pe Rayina El Sayed, aceeaşi vrăjitoare pe care o omorâse cu sânge rece în urmă cu o zi.

    Câţiva dintre membri Umbrelor lui Lucifer, clanul vampirilor din Africa de Sud, părăsiseră junglele şi migraseră spre nordul continentului, împrăştiind teroare în urma lor. Vrăjitoarele de pe continent curăţau în urma lor, încercând să nu atragă atenţia Martirilor, căci Africa nu era doar continentul celor mai nebuni, nemiloşi şi sălbăticiţi vampiri, era şi continentul unde se refugiau alte fiinţe supranaturale – vârcolaci, vrăjitoare şi chiar demoni, zâne sau spirite.

    Când ajunsese acolo, Charles se aşteptase să dea de un grup de vampiri sălbatici puşi pe ucis, dar dăduse în schimb de Oropsiţi, acei vampiri care fuseseră lipsiţi de conştiinţă – singura trăsătură care îi mai asemăna cu vechile lor vieţi umane. Inimile le fuseseră smulse din piept, lăsându-i astfel să se transforme complet în nişte monştri ai nopţii, fără a putea să se controleze.

    Charles fusese informat de vrăjitoare ca Oropsiţii erau capodopera lui Cain Brooks, conducătorul Umbrelor lui Lucifer, ca pedeapsă pentru nesupunerea lor. Ce făcuseră mai exact, nimeni nu ştia. Dar dacă în ochii lui Charles tatăl său era un nebun, Cain părea diavolul în persoană.

    După măcelul pe care îl făcuseră la Marele Templu al lui Alexander, Oropsiţii o luaseră spre nord-est, prin inima Deşertului Vestic. Echipei lui Charles îi luase câteva zile să le dea de urmă, dar îi găsiseră cu câţiva kilometri înainte de marginea oraşului El Fayoum, care se afla pe malul stâng al Nilului.

    Reuşiseră cu greu să-i doboare. Fusese prima dată când Charles văzuse un Oropsit. Citise despre ei, învăţase despre ei la Carpe Noctem, dar realitatea l-a lovit puternic peste faţă în acea zi. Oropsiţii erau mult mai rapizi decât vampirii normali şi mult mai puternici, dar ştia că puteau fi omorâţi la fel ca orice alt vampiri: prin decapitare sau prin incendiere.

    Obişnuit însă să omoare doar oameni sau alte fiinţe supranaturale în afară de vampiri, Charles a reuşit atunci să rupă gâtul unui oropsit, dar fără să-l decapiteze. Fusese ziua în care făcuse una dintre cele mai mari greşeli din toată existenţa lui, căci oropsitul cu gâtul rupt s-a ridicat la loc în luptă, omorându-l pe Edmund Sterling, un proaspăt absolvent al academiei şi un prieten apropiat al fiului lui Xavier.

    Charles şi restul echipei primiseră onoruri pentru misiunea periculoasă, iar Edmund fusese înmormântat în cimitirul din curtea Fortăreţei Morţilor, acolo unde se odihneau doar cei mai curajoşi dintre vampiri sau membrii puternici ai Colţilor de la Amurg.

    Chiar şi Desdemona îl felicitase, spunându-i fiului ei că oprirea oropsiţilor fusese mult mai importantă decât putea realiza el la acel moment. Şi într-adevăr, fusese. Dacă vampirii fără conştiinţă ar fi atacat oraşul El Fayoum, următorul pe listă ar fi fost Memphis, apoi Giza şi Cairo, oraşe de o importanţă colosală – din pricina turismului – pentru Egipt. Mulţi oameni ar fi murit, iar incidentele ar fi apărut cu siguranţă la ştiri şi în presă, atrăgând astfel atenţia Martirilor.

    — Nu-i lăsaţi să iasă! tună Xavier, trezindu-l pe Charles din reverie.

Acesta aruncă un ochi peste umăr şi observă cum cei doi Spini Însângeraţi, Louise şi Christopher, îşi foloseau puterile telekinetice pentru a deschide uşile mari şi grele.

— Nu-i lăsaţi să se apropie până nu se deschid uşile, zise Charles.

    Şi lupta începu iar; gărzile se avântară spre ei, iar Caleb, Raven, Janne şi Charles împărţeau pumni şi picioare în stânga şi în dreapta. Raven avea acum două jumătăţi de suliţa cu care înjunghia pe unde apuca, Caleb şi Janne îşi foloseau cunoştinţele de arte marţiale şi Charles începuse să decapiteze câteva gărzi folosind o sabie pe care o luase de pe jos.

    Christopher şi Marie-Louise stăteau în fata uşilor cu mâinile întinse şi ochii sclipitori. Încercau să facă uşile să se deschidă, dar nu îşi puteau da seama ce anume le ţinea închise pe exterior, aşa că începuseră să se joace cu balamalele mari din metal ruginit. Folosindu-se de îndemânarea de a manipula gravitaţia din jurul lor şi a face astfel obiectele să se mişte, reuşiră să facă balamalele să iasă din zidul de piatră dură, ca mai apoi să împingă de uşi spre exterior.

    Charles îşi întoarse capul când un sunet puternic îi ajunse la urechi. Louise şi Christopher împinseseră uşile imense de aproape zece metri înălţime, făcându-le să cadă peste nişte vampiri – cei care blocau uşile pe exterior –, zdrobindu-i sub presiunea lor.

    — Haideţi! urlă Christopher, făcându-le semn prietenilor lui.

    — Janne! Raven! strigă Charles, făcându-le fetelor semn să se retragă.

    — Unde credeţi că plecaţi? întrebă Xavier sarcastic. Începu să facă paşi rapizi şi apăsaţi spre celălalt capăt al holului.

    Conducătorul Colţilor de la Amurg îşi ridică mâna şi un zâmbet diabolic i se aşternu pe buze. Charles încremeni, scapă sabia din mâini şi căzu în genunchi. Îşi simţea inima că stă să-i iasă prin piept, îşi auzea sângele în urechi zumzăind ca un tren şi îşi simţea muşchii şi carnea pe oase întinzându-se tot mai mult.

    Xavier îşi folosea puterea specială: biokineza. Era abilitatea specifică Ligii Morţilor, ceva destul de unic pentru toate puterile existente în lumea supranaturală, dar una extrem de greu de controlat. Vampirii cu biokineza puteau controla corpul uman, puteau opri inima sau respiraţia cuiva, puteau face muşchii să se întindă atât de multă până la rupere, iar cei mai bătrâni puteau chiar rupe oase.

    Una dintre puţinele gărzi rămase în picioare se avântă spre Charles cu suliţa înainte, dar acesta nu putea să lupte, era ţintuit la pământ. Se uită spre vârful ascuţit al lamei şi putu să jure că sclipea. Aştepta o lovitură fatală, dar îşi auzi numele strigat de cineva şi simţi cum e împins mai într-o parte de Caleb. Suliţa nu-i mai nimeri capul, ci umărul, iar Charles scoase un icnet de durere.

    Garda care îl înjunghiase se pregătea să îi mai dea o lovitură, dar fu aruncat cât colo de o forţă invizibilă. În faţa lui Charles şi Caleb apărură Louise şi Christopher, folosindu-şi puterile telekinetice pentru a le salva vieţile prietenilor lor. Janne şi Raven se apropiară de fraţii lor, ridicându-i de pe podeaua de piatră pătată cu sânge şi trăgându-i spre uşile scoase din ţâţâni.

    Xavier strânse din dinţi şi continuă să se apropie de Charles. Louise paşi la rândul ei în faţă.

    — Nici măcar să nu te gândeşti să te apropii de el! șopti ca pentru ea şi făcu un gest cu mâna de parcă ar fi împins un perete invizibil.

    În clipa următoare Xavier se opri, încercând să lupte cu puterea fetei. Apoi începu să păşească din nou, de parcă se lupta cu un vânt puternic. Era cu vreo două sute de ani mai bătrân decât ea, deci era cu mult mai puternic.

    Christopher îi aruncă o privire lui Caleb, făcându-i semn să-l ia pe Charles de acolo. Apoi păşi repede în faţă şi mâna îi zvâcni, de parcă ar fi aruncat o minge de baseball. Xavier se opri, încercă să lupte, dar Christopher era destul de priceput la abilitatea sa. Picioarele lui Xavier cedară şi căzu pe spate, măturând câţiva metri în urmă podeaua de piatră.

    Profitând de cele câteva secunde în care Xavier încerca să-şi revină din şocul de a fi pus la pământ de cineva mult mai tânăr ca el, Chris îşi prinse sora de mână şi se întoarse, alergând spre uşile doborâte, dar nu înainte să-i arunce o privire mamei sale. Deniez stătea dreaptă, fără nicio expresie aparentă. Doar privirea din ochii ei îi dădu de înţeles lui Christopher că îi spunea să fugă, să plece departe şi să se ascundă de mânia lui Xavier Black.

    Raven şi Janne-Anne conduceau grupul pe scări abrupte din piatră şi pe holuri lăturalnice, Caleb îl susţinea pe Charles în timp ce mergea, căci lama sulitei cu care fusese străpuns fusese stropită cu apă sfinţită şi cenuşă – dar nu orice fel, ci cu cenuşă de om, un praf toxic pentru vampiri, căci ei nu mai erau oameni, iar rămăşiţele umane nu aveau ce căuta în sângele unui vampir. Rana îl ardea şi chiar începuse să fumege şi să-i dea crampe musculare, iar Charles ştia că următorul simptom erau spasmele și halucinațiile. Trebuia să iasă de acolo repede şi să ajungă la Romeo's unde aveau provizii de plante medicinale.

    Mai coborâră câteva etaje, reuşind să se ascundă cu dibăcie de mai multe gărzi, apoi se opriră în faţa unei statui din piatră ce întruchipa un înger căzut. Acesta stătea în genunchi, aripile îi erau rupte, lama sabiei sale cereşti era spartă în mai multe bucăţele, iar aura îi zăcea pe pământ, chiar în faţa ochilor săi trişti.

    Caleb şi Christopher împinseră statuia, dezvăluind o mare crăpătură în zid – o crăpătură pe care ei o făcuseră pentru a pătrunde mai uşor prin tunele. După ce vampirii pătrunseră prin deschizătura din perete, Caleb şi Christopher traseră statuia la loc.

    — Ar trebui să câştigăm ceva timp până să îşi dea seama unde suntem.

    — Janne are dreptate, interveni Louise. Trebuie să ne mişcăm repede. Trebuie să ieşim din oraş. Le lăsăm pumnalul şi ne cărăm.

    — Nu am crezut niciodată că o să fiu un fugar.

    Sarcasmul lui Caleb fu ignorat de restul grupului care începu să se mişte cu rapiditate. Christopher îl ajută pe Caleb să-l ia pe Charles pe umăr, că pe un sac de cartofi, pentru a se putea mişca odată cu ei.

    Întunericul din tunele nu îi deranja. Ştiau prea bine cum să se orienteze prin întuneric, vedeau mai bine în bezna nopţii decât în lumina zile, la fel ca orice alt vampir de altfel. Se grăbeau, cotind stânga şi dreapta prin culoarele înguste. Nu respirau, căci ştiau prea bine cum mirosea aerul de acolo, cum praful din aer le-ar fi intrat în plămâni şi cum esenţa morţii, a cărnii putrede de cadavru plutea în aer.

    Apropiindu-se de capătul ultimului tunel, acolo unde se afla trapa care dădea în restaurantul Romeo's, Christopher, primul din rând se opri brusc. Louise se opri şi ea înainte să se lovească de el.

    — De ce ne-am oprit? întreabă aceasta.

    — Da! De ce ne-am oprit? Charles nu e tocmai un fulg de nea ştii?

    — Caleb, shh! Nu auzi?

    — Ce să aud?

    — Ascultă!

    Şi Caleb oftă, mai mult de oboseală decât de enervare, şi ascultă. Îşi închise ochii şi începu să-şi adune gândurile şi să le închidă în minte departe. Apoi... auzi! Zgomote slabe de metal lovind metalul, de lemn rupându-se şi de ţipete înfundate. Simţurile lui merseră şi mai departe de atât. Îi simţea pe Fabian şi restul, le ştia mirosul greu de mort viu, un miros distinct pe care nu orice ființă îl putea recunoaşte. Le simţea paşii. Dar mai simţea şi altceva. Trase adânc aer în piept. Plămânii săi se înfundară în praful din încăpere şi în mirosul de putrefacţie, dar mai simţi şi un alt miros. Un miros distinct.

    — Sânge de om, şopti Caleb.

    Christopher aprobă scurt şi continuă:

    — Da! Sânge de om amestecat cu apă sfinţită.

    — Martiri! La dracu'!

    — Să mergem!

    Caleb îl lăsă jos pe Charles. Era prea rănit să participe la bătălie. Leşinase pe drum, iar prietenii lui ştiau că nu mai avea mult până să îi înceapă spasmele. Christopher începu să alerge cu viteza lui de vampir până în capătul tunelului, urmat îndeaproape de prietenii lui. Se ridică pe vârfuri şi pocni puternic cu pumnii în trapa din lemn. Aceasta zbură cât colo, rupându-se în mai multe bucăţi. Îşi luă avânt de la sol şi sări prin tavan, aterizând pe podeaua magaziei restaurantului, urmat de ceilalţi.

    Se avântă spre uşa care dădea în bucătărie, apucă de pe una dintre mese un făcăleţ lung de lemn şi intră în sala de mese. Era un dezastru. Unul dintre martiri zăcea pe jos cu o coadă ruptă de matura înfiptă în inimă, dar restul erau încă în picioare, luptându-se. Doi dintre ei îl încolţiseră pe Fabian. Unul dintre ei avea două perechi de pumnale, celălalt o sabie lungă, iar Fabian nu avea nimic. Senna se ferea de loviturile de nunceag ale unui alt vânător, în vreme ce atacatorul lui Jullian îl lipise de perete, gata să-i înfigă o sabie în piept.

    Leo îi sări în ajutor, înfigând unul dintre picioarele rupte ale unei mese prin spatele martirului. Christopher îi auzi pârâitul coloanei vertebrale, după care acesta căzu lat la pământ.

    Ceilalţi doi martiri se avântară spre Christopher. Raven apăru de nicăieri şi-l placă pe unul dintre ei ca la rugby, după care începu să-i care pumni în maxilar. Chris se feri de atacatorul rămas, ridică făcăleţul şi-l pocni cu putere în ceafă. Acesta se dezechilibră pentru un moment, dar nu leşină. Genunchiul lui Caleb veni de nicăieri și îl lovi fix în bărbie, apoi apăru şi Janne. Fata îi prinse capul şi-l smuci puternic într-o parte. Pârâitul gâtului o anunţă pe Janne că acesta nu avea să se mai ridice.

    Trei erau morţi, mai rămăseseră patru. Unul dintre atacatorii lui Fabian se apropie de Raven, iar alţi doi de Caleb şi Louise. În faţa uşii de la intrare, cel de al patrulea vânător îi întoarse gâtul Sennei, lăsând-o să cadă la pământ. Leo îi strigă numele, după care alerga spre ea. Martirul se întoarse, îşi ridică piciorul şi-l lovi puternic pe Leo în stomac. Băiatul căzu în genunchi de durere, în vreme ce martirul îşi ridică sabia.

    În ochii lui Jullian, timpul parcă încremeni în loc. Văzu sabia coborând, începu să fugă înspre locul cu pricina, dar nu ajunse la timp. Sabia îi tăie gâtul lui Leo dintr-o singură mişcare, capul acestuia rostogolindu-se pe podea. Corpul îi căzu inert pe parchetul murdar şi sângele negru curgea ca la robinet. Când Jullian ajunse acolo, sări în spatele vânătorului. Îl prinse de cap, încercând să i-l smulgă.

    — Jullian, atenţie!

    Jullian îl văzu pe Christopher aruncând o sabie pe care o găsise pe jos în direcţia lui. Îşi luă avânt şi sări în aer. Prinse sabia cu o singură mână şi o trecu prin capul vânătorului, despicându-l în două.

    — Jullian, strigă Fabian, ia-o pe Senna de acolo.

    Vampirul o luă în braţe în stilul miresei şi începu să alerge prin măcel, cu Raven în urma lui.

    Fabian fu trântit în genunchi, iar unul dintre vânători se repezi spre centura lui. Îi ridică tricoul şi apucă mânerul pumnalului vrăjit pe care îl ascunsese între betelia pantalonilor şi curea.

    — Nu! strigă Caleb şi se repezi spre el. Îl trânti la podea, iar pumnalul zbură pe sub mese.

    Fabian abia dacă se mai putea mişca, sânge negru îi curgea din nas şi din gură. Apucă o sabie cu lama lungă pe care o găsi pe jos şi rămase într-un colţ, adăpostindu-se după o canapea jerpelită. Se uită spre corpul inert al lui Leo din care încă curgea sânge. Strânse din dinţi de durere şi de tristeţe. Martirii îi omorâseră prietenul. Voia să le-o plătească, dar dacă s-ar fi avântat în bătălie, ar fi murit şi el.

    Mai rămăseseră trei vânători în încăpere. Janne îl proteja pe Fabian de un posibil atac, iar Louise, Caleb şi Christopher erau în toiul unei bătăli. Şi-ar fi folosit puterile, însă manipularea minţii şi controlul corpului nu erau de mare folos, nu când martirii îşi purtau la gât însemnele sfinţite – două lame de secure așezate în formă de A, unite la bază de o lamă specială de forma unui bumerang – agăţate pe un lanţ de argint.

    Caleb sărea dintr-o parte în alta, evitând loviturile duble de pumnal ale atacatorului său, în vreme ce Christopher încă avea în mâna făcăleţul. Îl folosi pentru a para o lovitură de sabie. Lama acesteia se înfipse adânc în lemn şi se înţepeni acolo. Profitând de situaţie, Christopher întoarse făcăleţul vreo nouăzeci de grade, obligându-l pe atacator să-i dea drumul. Întoarse făcăleţul, prinse sabia de mâner şi o folosi pe post de bâtă de baseball, lovindu-l pe bărbat cu făcăleţul peste faţă.

    Marie-Louise evită o lovitură de sabie, încercând să-i folosească puterile telechinetice pe lucrurile din jurul său. Ridică un scaun cu puterea minţii şi-l azvârli către vânător, doborându-l. Dar Martirii erau antrenaţi pentru lupte grele, iar din ce îşi putea da Louise seama, aceştia nu erau doar nişte simpli vânători, erau mult prea bine antrenaţi.

    Când atacatorul său începu să se ridice, Louise se uită la el mai atentă. I se părea că îl recunoaşte de undeva, dar nu ştia de unde. Momentul său de neatenţie o costă, căci sabia vânătorului i se înfipse în picior. Fata țipă de durere. Caleb se uită spre ea, pierzându-şi şi el atenţia. Primi un pumn de la atacator şi rămase o clipă în loc de durere. Acesta se strecură pe după el, iar Caleb o strigă pe Raven să o avertizeze de pericolul care se îndrepta spre ea.

    Când Raven îl auzi pe fratele ei, un vânător înalt, lat în spate, alb ca varul şi cu părul roşu ca focul intră în bucătărie.

    — Davay, pokazyvay, chto u tebya, russkiy mal'chik!¹

    Roşcovanul se avântă spre ea, dar Raven reuşi să deschidă repede uşa unuia dintre dulapuri. Îl pocni chiar în faţă, iar fata începu să simtă mirosul metalic de sânge sărat amestecat cu iuţeala apei sfinţite. Vânătorul se dădu un pas în spate, ţinându-se de nasul spart. Raven, cu o rapiditate inimaginabilă, prinse coada unei tigăi de pe plita veche şi murdară.

    Când vânătorul îşi lăsă mâna în jos, tot ce putu vedea era fundul unei tigăi apropiindu-se de faţa lui. Raven îl lovi ca din fundul curţii cu tigaia peste faţă, spărgându-i şi mai tare nasul.

    — Davay prigotovim omlet!²

    Şi îi mai trase o tigaie. Şi încă una. Şi încă una. Roşcatul pică în patru labe, încercând să se dezmeticească, căci deja nu mai vedea clar – probabil că loviturile repetate îi provocaseră o comoție. Raven deschise uşa unui dulăpior de jos şi îi trase un şut puternic. Uşa îl lovi fix în creştetul capului pe bărbat, iar acesta căzu la pământ.

    Cioara cu şuviţă mov apucă de pe masă un satâr de carne şi-l aruncă cu dibăcie spre atacator. Fata auzi sunetului craniului crăpând în două şi sânge roșu sclipitor începu să se reverse pe fața individului.

    În sala de mese lucrurile stăteau rău. Caleb se alesese şi el cu o înjunghiere de pumnal otrăvit cu cenuşa de om, la fel ca Louise. Janne se chinuia să-l apere pe Fabian, în vreme ce Christopher rămăsese în mâini cu un făcăleţ rupt pe din două. Azvârli una dintre bucăţi spre capul inamicului, dar nu îl nimeri. Vânătorul rânji, după care se avântă spre el. Îşi scosese de la gleznă un briceag scurt pe care i-l înfipse lui Christopher în stomac. Vampirul îşi înăbuşi un strigăt de durere şi căzu în genunchi. Martirul îi apucă capul şi-l smuci cu putere, lăsându-l pe vampir să cadă într-o parte. Ştia că nu îl omorâse pe Christopher şi că acesta avea să se trezească în câteva minute, dar asta era tot ce avea el nevoie. Câteva minute.

    Se întoarse cu spatele şi începu să scaneze podeaua. Văzu pumnalul pe care Fabian încercase să-l protejeze sub una dintre mese. Se aplecă după el, îl prinse de mânerul negru lucios şi ţâşni pe uşă.

    Janne încă se mai lupta cu vânătorul. De nicăieri apăru un picior de scaun rupt care i se înfipse direct în ceafă. Fata văzu bucata de lemn cum îi iese, plină de sânge şi bucăţi de creier, chiar prin frunte. Martirul căzu la pământ şi Janne o văzu pe Louise cu mâna întinsă – îşi folosise puterile telekinetice pentru a o ajuta, chiar dacă cenuşa i se răspândea prin sânge, slăbind-o.

    Janne-Anne dădu fuga spre ieşire şi începu să scaneze străzile micului oraş părăsit în care se aflau. Nu era nicio urmă de vânător. Nu îl putea vedea, simţi sau mirosi.

    — La dracu'! înjură fata – iar Janne nu era genul de fată care să înjure, Desdemona se asigurase de asta.

    Vântul bătea în bucăţile care mai rămăseseră din rochia ei. Scăpase de mult de tocuri, iar acum era desculţă în mijlocul străzii, învârtindu-se în jurul propriei axe. Începu să vorbească singură:

    — A luat pumnalul... Nenorocitul!

    Janne intră la loc în restaurant. Era un dezastru; de parcă un uragan trecuse pe acolo. Bucăţi de mese şi scaune rupte, găuri în pereţi, canapele întoarse, sânge pe podeaua jegoasă, corpuri inerte peste tot. Un măcel.

    — A dispărut...

    — Dar a luat Sufletul Negru, zise Caleb. Nu îl putem lăsa să scape. Trebuie să mergem după el.

    — Eşti invitatul meu, îi răspunse Janne în timp ce o ajută pe Louise să se ridice. Şi-a mascat locaţia. Trebuie să fi folosit un obiect vrăjit.

    — Dar cine era? întrebă Marie-Louise. Mi s-a părut că îl ştiu de undeva.

    — Acum că ai menţionat, zise Caleb, şi mie mi se părea cunoscut.

    — Cred că era Nazar, răspunse Janne. Nazar Krutov!

    Caleb îşi privi sora uimit.

    — Vrei să spui că nemernicul ăla e chiar mâna dreaptă a lui Zakhar? Comandantul Armatei Roşii?

    Janne aprobă din cap. Nazar Krutov era un om periculos, poate unul dintre cei mai periculoşi de pe planetă. Era comandantul armatei vânătorilor şi mâna dreaptă a lui Zakhar Barkov, conducătorul Martirilor. Şi aproape că îi omorâse pe toţi.

    Raven apăru de nicăieri, cu Senna în urma ei. La vederea corpului lui Leo, Senna se întoarse cu spatele. Se lăsă să cadă în genunchi, după care începu să plângă. Raven o privi cu milă. Ar fi putut fi oricare dintre prietenii ei în locul lui Leo. Şi ea ar fi plâns, oricât de dură ar fi părut.

    O lăsă pe Senna să plângă singură, după care se duse la Janne şi începu să-i înmâneze nişte borcanele pline pe jumătate cu plante măcinate.

    — Rădăcină de stejar alb, praf de trestie sălbatică, frunze de arfaj negru şi coajă de trandafir amerindian.

    — Mulţumesc! zise Janne, luând borcănaşele. Le aşeză lângă ea și începu să le deschidă.

    — Vindecă-i pe ei. Eu mă duc să văd ce face Charles. Cred că a trecut de la spasme la halucinaţii până acum.

    Marie-Louise oftă. Ştia că Charles era puternic, nu avea să moară din atât. Dar nu se putea abţine să nu îşi facă griji pentru el. Şi apoi, mai era şi corpul separat de cap al lui Leo care zăcea în faţa ei. Mai că i se făcea greaţă. Îşi muşcă limba, încercând să nu ţipe de durere, când Janne începu să-i aplice plantele pe răni. Se străduia să îşi ia gândul de la durere şi de la amicul ei care zăcea decapitat la doi metri în faţa ei.

    — Cum o să luăm pumnalul? întrebă ea.

    — Nu ştiu, zise Caleb. Dacă vânătorul ăla nenorocit e într-adevăr Nazar, avem slabe şanse să îl prindem. Omul nu e doar comandantul Armatei Roşii. Ştie să se ascundă, ştie să fugă, știe să lupte. Nu e în poziţia în care e degeaba.

    — Credeţi că merge în Moscova acum? întrebă Fabian printre răsuflări scurte. Îşi aplecă capul într-o parte şi scuipă sânge negru și gros ca smoala pe podea.

    — Aşteaptă un pic, acum vin şi la tine.

    — E posibil, răspunse Christopher cu un icnet – se uită în jur, analizând încăperea, căci fusese inconștient ultimele minute. Dar dacă au venit în grup aşa mic, înseamnă că erau în patrulă. Se prea poate să aibă o tabără de observaţie pe undeva prin zonă. Trebuie să îl urmărim cumva...

    — Da, dar cum? Nu e ca şi cum suntem vrăjitoare. Nu putem pur şi simplu să localizăm oameni care se ascund aşa bine.

    — Caleb are dreptate, zise Janne. Dar s-ar putea să mai fie o cale.

    Sprâncenele lui Fabian se ridicară curioase. Christopher îşi înălţă şi el capul pentru a-şi privi prietena.

    — Despre ce vorbeşti? întrebă Louise.

    — Am citit într-o carte acum ceva timp...

    — Iubito, începu Caleb, nu vreau să par nesimţit, dar tu mereu citeşti o carte.

    — Lasă-mă să termin, nesuferitule!

    — Înţeles, şefa! zise el, rezemându-se de un perete.

    — Făceam cercetare pentru un proiect de sfârşit de semestru anul trecut pentru Arta Magiei şi Vrăjitoriei. Am dat de o carte în biblioteca care spunea că poţi să urmăreşti un fragment de magie care porneşte de la alt fragment de magie, dar doar dacă fac parte din acelaşi întreg.

    — Foarte interesant, dragă, dar nu văd unde baţi. Cum ne ajută asta?

    — Băiat prost, zise Janne frustrată. Tu, Louise şi Charles. Aveţi în voi aceeaşi magie care a fost folosită pentru a crea vraja de protecţie pe pumnal. Voi şi Sufletul Negru aţi fost vrăjiți de magia Rayinei.

    Ochii lui Caleb se măriră de uimire. Iubita lui avea dreptate – ca întotdeauna de altfel. Louise interveni:

    — Era şi o vrajă în carte? Ţi-o aduci aminte?

    Janne îşi luă borcănaşele şi se îndreptă către Fabian. Îl ajută să-şi dea jos tricoul pentru a-l peteci cu plantele vindecătoare.

    — E o vrajă de o pagină, nu mi-o aduc aminte pe toată. Trebuie să luăm cartea din bibliotecă. Și niște ingrediente din depozit cel mai probabil.

    — Vrei să spui că trebuie să ne întoarcem în castel? Ţi-ai ieşit în din minţi? întrebă Louise.

    — Nu cred că avem de ales. Dacă vânătorii îşi dau seama ce face pumnalul şi cum să anuleze vraja de pe el, vor ataca fortăreaţa. Toţi vampirii din America de Nord vor pieri. Aşa va începe oficial domnia lor.

— Davay, pokazyvay, chto u tebya, russkiy mal'chik!¹ [din rusă] - Arată-mi ce poți, rusule!

— Davay prigotovim omlet!¹ [din rusă] - Hai să facem omletă!