Orele treceau precum secundele, iar tot ce făcea Charles era să se holbeze la tavan. Mai era puţin până la amurg, iar fericirea lui se scurgea odată cu timpul. În curând avea să devină cel mai nefericit bărbat de pe pământ. Sau mai degrabă cel mai nefericit vampir de pe pământ.

    Marea Nunta de la Amurg fusese o idee care îi displăcuse dintotdeauna. Dar pentru Xavier şi ceilalţi conducători nu era doar o idee, era ceva ce ei transformaseră în tradiţie, era ceva sacru, un sacrificiu. Dar Charles nu era dispus să își asume acel sacrificiu. Nu dacă fericirea lui și a logodnicei lui, Marie-Louise, era în pericol.

    Cu o sută de ani în urmă Charles fusese doar un copil. Un plod fără nicio grijă care provenea dintr-o familie modestă, dar fericită. Când focul care a distrus micuțul sat de la periferia orașului New Orleans în care acesta trăia, părinții lui adevărați muriseră, iar Charles rămăsese singur.

    Încă îşi amintea câte ceva din acea noapte. Cum tatăl lui îi spusese să fugă şi să se ascundă în subsolul casei, acolo unde focul nu avea să ajungă – căci era doar o mare gaură sub pământ –, cum auzea focul pocnind și trosnind în timp ce devora totul în jurul lui, cum plângea speriat, așteptând ca părinții lui să i se alăture, cum stătuse acolo aproape o zi întreagă doar ca să iasă şi să îşi găsească părinții arşi de vii, cu pielea și carnea dezlipindu-se de pe oase. Își amintea groaza care îi pusese stăpânire pe fiecare fibră din corp şi apoi... Își amintea o mână mare şi puternică pe umăr, o mână care îl trăsese de pe corpurile părinților lui. Și-l amintea pe Xavier. La fel de arătos şi puternic cum era şi acum, cu pletele lui aurii ca soarele și zâmbetul său cuceritor, dar mai puţin nebun.

    După aceea, nu îşi mai amintea mare lucru. Doar că fusese adus la fortăreață şi crescut ca un om până când atinsese maturitatea. Ştia că fusese antrenat să devină mai puternic în acea perioadă. Încercase să își suprime amintirile acelea, însă nu uitase niciodată cum îi întâlnise pe Caleb, Janne-Anne, Marie-Louise, Raven şi Christopher.

    La timpul respectiv nu îşi prea bătuse capul cu întrebări, însă odată cu anii trecuți, Charles pusese cap la cap cum fiecare dintre prietenii lui fuseseră aduşi la Curtea de la Amurg din cauza unui eveniment tragic: moartea fiecărui membru din adevăratele lor familii. Împreună începuseră să îi bănuiască pe vampiri de ceea ce li se întâmplase familiilor lor. Dar ce puteau să facă? Erau doar șase împotriva a câteva sute.

    Aşa că au rămas. Au rămas printre vampiri până au atins cu toții vârsta maturității, iar odată ajunşi în acel punct, îşi amintea cum fuseseră transformați în vampiri.

    Își amintea colții lui Xavier în gâtul lui, cum veninul de vampir îl slăbea, cum i se împrăștia prin fiecare fibră din corp. Încă mai avea momente când visa cum toxina îi curgea prin sânge până când în cele din urmă îl omorâse. Iar amintirile de după erau cele mai clare. Își amintea cum se trezise într-o celulă, cum se uitase la mâinile lui și văzuse gheare negre, lungi şi ascuţite, în loc de unghii, cum îl ardeau gingiile din pricina celor două perechi de colţi şi cum fiecare simţ al lui era de o sută de ori mai puternic.

    Încă mai auzea vântul țiuind, spărgându-i timpanele, auzea un lup afară departe, vânând un iepure, auzea paşi la etajele superioare ale castelului şi multe altele care îi dădeau dureri de cap. Îşi mai amintea şi furia pe care o simţea şi modul în care aceasta îl făcuse să smulgă banca prinsă în pereţii de stâncă ai carcerei în care fusese întemnițat cu mâinile goale. Încercase să rupă uşa încăperii, să o scoată din ţâţâni sau să îndoaie barele, însă pe atunci nu ştia că uşile temnițelor erau vrăjite.

    Însă cea mai rea senzaţie fusese setea. Setea de sânge. Ar fi vrut să iasă prin pereţi doar ca să prindă o vietate – fie ea om sau animal – şi să-şi înfigă colţii în ea, să o secătuiască de sânge pentru a-şi opri uscăciunea și amărăciunea din gât.

    Îşi petrecuse acolo o noapte întreagă, până dimineaţa la răsărit când soarele începuse să se arate. Iar în clipa în care razele acestuia intraseră printre barele micii ferestre ale celulei, Charles începuse să experimenteze o nouă senzaţie. Frica. Când razele îl atinseseră pentru prima dată, pielea începuse să-l usture, iar mai apoi să ardă mocnit, fără fum. Îşi mai amintea şi cum se uitase în soare şi cum lumina acestuia îl orbise pentru câteva zile bune. Vampirii nu puteau sta la soare, nu fără să ardă dureros de încet şi nu fără să orbească – dacă ar fi fost expuşi prea mult.

    Să fii un vampir nou era un blestem, aşa credea Charles. Îi luase mult timp să înveţe să se controleze. Fusese închis şi instruit timp de luni bune până să reuşească să îşi ascundă colţii şi ghearele la comandă. Crezuse că nu avea să mai calce vreodată în lumina soarelui. Dar îl văzuse pe Xavier umblând prin soare şi sperase ca tatăl lui adoptiv îl va învăţa şi pe el să o facă.

     Dar nu era ceva ce putea să facă un vampir de unul singur. Era vorba de un semn, un semn magic pe care o vrăjitoare avea să îl facă pe pielea unui vampir pentru ca acesta să poată umbla în soare. Iar când Charles învățase să se controleze, primise şi el semnul. Un cerc uşor turtit la mijloc din care ieşeau mai multe linii de parcă ar fi fost nişte ţepuşe înjunghiind un soare din toate părţile. Era un simbol destul de macabru pe care Charles alesese să îl aibă pe umărul drept.

    După ce devenise un Protejat, putând astfel să umble în lumina soarelui, fusese trimis la Academia Carpe Noctem împreună cu Janne-Anne, fata care devenise sora lui din ziua în care fusese adus la Curtea de la Amurg. Şi deşi îi cunoştea şi pe ceilalţi patru – Caleb, Raven, Marie-Louise şi Christopher – de dinainte să devină vampiri, anii petrecuţi la academie au fost cei care i-au adus cu adevărat împreună.

    Se îndrăgostise de Marie-Louise, un Spin Însângerat, şi se logodise cu ea în secret de curând. Dar Nunta de la Amurg trebuia să urmeze anumite planuri. Charles trebuia să se căsătorească cu Raven, o Cioară a Nopţii, pentru a menţine strânsă legătură dintre cele două ligi. La urma urmei, Charles avea să fie cel mai important vampir din America de Nord, iar faptul că el ar fi fost soţul prinţesei Ciorilor nu făcea decât să îi ofere maximă stăpânire peste acea ligă, o ligă rebelă pe care chiar şi Xavier o stăpânea cu greutate.

    Janne-Anne avea să se căsătorească cu Christopher, un Spin, pentru a putea lega astfel şi cealaltă liga – o ligă loială şi ascultătoare pe care Janne ar fi avut să o conducă cu uşurinţă –, de Morţi. Dar situaţia lui Janne-Anne nu era diferită de cea a lui Charles. Nici aceasta nu era îndrăgostită de persoana cu care trebuia să se căsătorească, era îndrăgostită în schimb de Caleb, cel mai bun prieten al lui Charles.

    Raven, o fire foarte rebelă şi independentă, refuza la rândul ei căsătoria cu Charles. Se îndrăgostise de Christopher cu ani în urmă şi nu avea de gând să le facă pe plac părinţilor ei. Iar Caleb nu s-ar fi căsătorit nici în ruptul capului cu Louise, logodnica celui mai bun prieten al său.

    Charles aruncă o privire spre rozeta gotică¹ din cameră. Lumina începuse să-şi schimbe culoarea, să devină portocalie, ceea ce însemna că mai avea foarte puţin până la ceremonie. Vampirul oftă şi îşi frecă faţa cu palmele mari. Era nervos, confuz şi indecis.

    — Ah, la dracu'! înjură el în barbă şi se ridică din pat. Îşi luă geaca de piele de pe spătarul scaunului şi se grăbi să o îmbrace dintr-o singură mişcare elegantă. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui cu un pocnet, apoi coborî un set de scări şi coti la dreapta, trezindu-se în faţa uşii lui Caleb. Ciocăni de două ori, iar uşa se deschise aproape imediat.

    În uşă stătea Caleb, cu părul răvăşit şi fără tricou, iar în pat o văzu pe sora sa, Janne-Anne, cu ochii umflaţi. Părea că plânsul lui Janne îl trezise pe Caleb din somn.

    Charles se uită la sora lui. Expresia de pe faţa ei spunea totul. Nici ea nu voia să se căsătorească din obligaţie. O expresie similară era şi pe faţa lui Caleb, doar că acesta nu era trist şi disperat, era nervos şi disperat.

    — Ce vrei? întrebă Caleb pe un ton dezinteresat. Ai venit să-ţi plângi de milă împreună cu noi?

    Stătea proptit cu cotul de uşă, fără să îl lase pe Charles să intre. Nu pentru că nu ar fi vrut să-l lase în cameră, ci doar pentru că îi plăcea la nebunie să îşi enerveze cel mai bun prieten. Iar dacă reuşea să-l facă pe Charles să-i sară şi ţandăra, atunci Caleb ar fi perceput acea zi ca pe una productivă. Însă Charles nu avea cheful necesar, aşa că lovi tare uşa cu piciorul, făcând-o să se deschidă. Cotul lui Caleb alunecă, iar brunetul mai că pupă tocul. Charles îl prinse de încheietură şi aruncă doar o mică privire spre sigiliile prietenului său. Încă nu se vindecaseră. Carnea încă era arsă, dar spre fericirea lui Caleb, nu mai mirosea a grătar.

    — Am o idee! zise Charles, privindu-l serios pe vampir, iar Caleb ridică o sprânceană.

    — Ce idee? interveni Janne-Anne.

    Fata se ridicase din pat şi se apropiase de ei, speranţa fiind clară în vocea sa. Spera ca fratele ei să fi găsit o soluţie şi poate că acesta chiar găsise, însă putea să-i coste foarte mult.

    — Adu-i şi pe ceilalţi aici, zise Charles, iar Caleb ieşi din cameră cu viteza lui de vampir. Se strecurase atât de repede pe lângă Charles încât părea că e o maşină de curse mergând cu două sute de kilometri la oră, pierzându-şi contururile.

    După câteva secunde, uşa se deschise cu putere, lovind peretele. Charles se dădu din drum, iar un vânt puternic intră în cameră şi o siluetă ştearsă aruncă pe cineva în pat. Era Raven. Avea părul atât de răvăşit încât părea că o tornadă avusese loc în capul ei. Aceasta îşi suflă enervată părul de pe faţă şi se uită urât spre silueta fără contur care părăsi camera la fel de repede cum intrase.

    — ¡Qué mierda!² zise bruneta pe un ton enervat.

    Aşa era Raven. Aproape de fiecare dată când era nervoasă sau voia să fie sarcastică și să-și bată joc de tine, începea să vorbească în limbi străine. Cu timpul, din pricina ei, şi prietenii ei de-o viaţă începuseră să înveţe să înjure în mai multe limbi.

    Janne începu să râdă de sora ei geamănă care încerca să-şi scoată şuviţa mov dintre buze, iar Charles dădu să-i răspundă, însă nu mai apucă. Silueta fără contur a lui Caleb intră iar în cameră cu o viteză de neimaginat şi mai aruncă pe cineva în pat. De data aceasta, era o fată blondă – Marie-Louise. O aruncase pe fată cu faţa în jos şi cu fundul în sus, după care fugi iar pe uşă. Blonda se ridică, se uită enervată în jur şi încercă să-şi scoată firele de păr din gură.

    — Ce mama dracu' e greşit cu voi?

    — Şi eu aş vrea să ştiu asta, zise Raven, vizibil enervată.

    Charles dădu iar să zică ceva, însă fu din nou oprit. Caleb intră ultima dată în viteză pe uşă, făcând curent în încăpere. Se opri în mijlocul camerei cu cineva pe umăr. Era un băiat cu părul blond închis, transpirat, îmbrăcat în pantaloni de trening gri şi un maiou negru, de parcă tocmai fusese întrerupt dintr-o sesiune de ridicat haltere. Îl ţinea ca pe un sac de cartofi.

    — Caleb, pentru numele a tot ce e sfânt, pune-mă jos!

    — Bine! zise Caleb detaşat şi-l aruncă pe Christopher în direcţia patului, spre Marie-Louise. Fata încercă să se ferească, dar ridică şi un picior instinctiv, lovindu-şi fratele fix în bărbie.

    Raven izbucni în râs. Christopher era iubitul ei, iar să-l vadă lovit de altcineva decât de ea i se părea extrem de amuzant, mai ales în situaţia respectivă.

    — Oh, Doamne, îmi pare rău, zise Marie-Louise, aplecându-se după fratele ei, care se prelinsese pe lângă pat, ţinându-se de bărbie. Chris eşti bine?

    Însă acesta nu răspunse. Se ridică de jos cu aceeaşi viteză cu care Caleb zburase prin castel, căutându-şi prietenii, şi se apropie de brunet. Îi puse mâinile pe pieptul gol şi-l împinse cu putere. Caleb se dezechilibră şi pică în scaunul din spatele lui.

    — Ce dracu e greşit cu tine, idiotule? întrebă Christopher, încă ţinându-se de barbă.

    — Eu i-am spus să vă cheme aici.

    — Să ne cheme? întrebă ironică Louise. Am fost practic răpiţi!

    Raven îşi dădu ochii peste cap şi spuse:

    — Eso es mucho drama!³

    — Raven, taci! zise Charles, iar fata se uită urât la el. Trebuie să oprim porcăria asta de ceremonie. Eu nu mă însor cu cea mai insuportabilă Cioară din toată America de Nord.

    — Ştii, chiar vreau să te pocnesc acum, rosti Raven apăsat fiecare cuvânt, dar Charles nu o băgă în seamă.

    — Am un plan!

    Şi stătu el şi le explică cât de repede putu cum el, Caleb şi Marie-Louise aveau să facă o prostie imensă. Relată totul cât mai detaliat, făcând planul să pară de zece ori mai elaborat decât era de fapt.

    — Dacă luăm pumnalul, putem să oprim ceremonia.

    În Sala Armelor, printre sutele de arme prinse pe pereţii de stâncă ca la expoziţie, exista un pumnal special. Avea lama groasă, dar foarte ascuţită şi uşor curbată, iar mânerul îi era negru, dintr-un material similar cu onixul care reflecta lumina. Pe mâner erau inscripţionate cu auriu nişte litere arabice vechi, cu bucle şi noduri. Era o arabă veche, de prin anul trei sute cincizeci – sau chiar mai devreme – înainte de Christos. Limba persană. Cuvintele spuneau: Alruwh Alsawda', ceea ce însemna Sufletul Negru. Nimeni nu ştia ce semnifica asta mai exact, dacă era vreun fel de blestem, o vrajă sau doar numele pumnalului, însă arma era la fel de veche precum era şi inscripţia de pe ea. Era o antichitate care avea un anumit tip de energie, o energie care le atrăgea pe vrăjitoare.

    Înainte să o omoare, Rayina mai făcuse şi alte treburi pentru Xavier. Când Xavier pusese mâna pe pumnal, o vrăjitoare îi spusese că este ceva puternic, ceva cum nu mai văzuse până atunci, că pumnalul avea în el o putere latentă, care trezită, ar fi putut fi folosită în mai multe feluri. Xavier alesese siguranţa oamenilor săi şi o pusese pe Rayina să trezească puterea din pumnal şi să o folosească pentru a ascunde Curtea de la Amurg și restul ținuturilor vampirilor nord-americani.

    Din acea zi, pumnalul stătuse în Sala Armelor, nefiind nici măcar atins. Însă uşile sălii se puteau deschide doar de către conducători cu ajutorul sigiliilor.

    — Dacă mergem acum, avem timp să îl luăm. I-l dăm lui Fabian să-l scoată de sub graniţe prin tuneluri şi apoi îi cerem lui Xavier să ne lase să schimbăm partenerii dacă îl aducem înapoi.

    Ceilalţi cinci se uitau la Charles cu o expresie care spunea "Eşti nebun, dar s-ar putea să meargă! Sper!".

    — Nu cred că e o idee atât de bună, interveni Janne-Anne.

   Îşi dădu părul lung şi drept pe spate cu o mişcare din încheietură şi continuă să vorbească:

    — Xavier nu e tocmai genul de om înţelegător. Nu prea a fost niciodată.

    — S-ar putea să meargă, zise Caleb.

    — Da, s-ar putea. Dar sunt mai multe şanse să îşi dea seama că voi aţi intrat acolo şi că noi am fost complici şi să ne ia însemnele de protecție şi să ne lase la soare să ardem. Nu e ca şi cum e prea sănătos din punct de vedere mintal în ultimii cincizeci de ani...

    — Christopher are dreptate, îşi sprijini Marie-Louise fratele. Nici eu nu sunt de acord cu toată porcăria asta de nuntă obligatorie, dar nici nu vreau să ard la soare, să îmi zboare capul de pe umeri sau mai ştiu eu ce ar putea să facă Xavier.

    — Ei bine, începu Caleb, haideţi să votăm atunci. Cine e pentru să ridice o mână!

    Charles şi Raven i se alăturară brunetului, ridicând câte o mână. În tabăra adversă se aflau Janne-Anne, Christopher şi Marie-Louise.

    — Se pare că e egalitate. Atunci să voteze conducătorii, zise Raven, iar Charles şi Caleb ridicară instantaneu mâinile, lăsând-o pe Marie-Louise singură în cealaltă tabără. Blonda ar fi vrut să fie de acord cu ei, însă îl cunoştea pe Xavier şi îi era frică de el. Tuturor le era frică de el.

    — Se pare că suntem doi contra unu, zise Caleb.

    Charles se uită la logodnica lui şi nu putu să nu se simtă un pic dezamăgit. Ştia că fetei îi era frică de tatăl lui adoptiv, şi lui îi era frică, însă ar fi făcut orice pentru ea. Îşi alungă gândul, încercând să-şi spună că Louise nu era ca el, o fiinţă care să încalce regulile şi să facă lucrurile pripit. Nu, ea se gândea de zece ori înainte să facă ceva.

    — Bun, atunci să mergem, mai e un pic şi începe ceremonia. Voi pregătiţi repede costumele pentru toată lumea, noi mergem să luăm pumnalul şi apoi ne ducem la Fabian. Ne întâlnim în Sala Tronului în jumătate de oră.

    Janne, Christopher şi Raven dădură scurt din cap şi plecară la treaba lor. Caleb ieşi în hol, iar Charles îi ţinu uşa blondinei. Aceştia începură să meargă normal până la Sala Armelor, uitându-se atent după fiecare colţ şi ascultând în depărtare, ca nu cumva să fie văzuţi sau prinşi. Charles încerca sa profite de cele câteva minute oferite de schimbarea de tură a gărzilor ca să intre în sală. Dar Marie-Louise avea dreptate, dacă Xavier i-ar fi prins, acesta ar fi înnebunit. S-ar fi simţit trădat de propriul fiu şi i-ar fi pedepsit crunt pe toţi.

    Cotiră dreapta pe un hol întunecat şi se treziră în fața uşilor mari, duble şi masive din lemn ale Sălii Armelor. Nu era niciun lacăt pus pe ele, însă cei trei ştiau prea bine că nu ar fi putut intra decât folosindu-şi sigiliile. Charles îl văzuse pe tatăl său de câteva ori deschizând intrarea în sală. Se ţinuse de mâini cu Jacob şi Deniez şi văzuse cum sigiliile conducătorilor începuseră să lumineze slab, ca lumina soarelui dimineaţa. Dar el nu mai folosise sigiliile, nu ştia cum să le folosească sau dacă acestea aveau vreun mecanism anume de funcţionare.

    Caleb se uită spre prietenul lui cel mai bun şi şopti sarcastic:

    — Ei bine, prostiile astea nu au venit cu un manual de instrucţiuni, zise şi începu să cerceteze atent uşile.

   Observă simboluri crestate în acestea, dar nu avea habar ce însemnau sau în ce limbă erau. Nu semănau cu cele pe care le avea acum el pe corp și nici măcar cu cele câteva tatuaje pe care și le făcuse în decursul anilor, însă îşi dăduse seama că nu prea conta. Sigiliile aveau anumite puteri, erau menite să deschide uși, seifuri, trape, ascunzători secrete și așa mai departe.

    — Şi acum ce? întrebă Louise, îngrijorarea fiind evidentă în vocea ei.

    Charles nu spuse nimic și întinse câte o mână spre fiecare dintre prietenii lui. Caleb se uită la el, râse sfidător şi îşi continuă replicile sarcastice:

    — Frate, nu te iau de mână. Îmi plac fetele, ştii?

    Charles îşi dădu ochii peste cap şi-l prinse pe brunet de mână. Marie-Louise îşi strecura şi ea mâna într-a lui Charles şi îl strânse tare, parcă încercând să-i spună că ceea ce făceau nu era deloc o idee bună. Dar Charles știa deja asta.

    — Ok, ne-am luat de mâini ca la grădiniţă, spuse Caleb. Și acum ce? Începem să cântăm? Un elefant se legăna pe o panză de păiaaanjen și pentru că nu se rupea, a mai venit un elef...

    — Vrei să taci puţin, te rog? Mă enervezi! îl repezi Charles.

    — Mi-am atins scopul în viaţă, ce pot să spun.

    — Închideţi ochii şi concentraţi-vă, spuse Charles pe un ton dur, de parcă tocmai le-ar fi dat un ordin.

    Caleb strânse din buze. Situaţia i se părea amuzantă, dar şi tâmpită în acelaşi timp. Era de acord cu prietenul său, nu voia să se căsătorească cu logodnica lui Charles. Nu era sigur că ar fi vrut să se căsătorească nici măcar cu Janne-Anne, nu începuseră să fie împreună de prea mult timp. Ţinea la ea, mai mult decât ar fi trebuit probabil, dar nu se văzuse niciodată tipul de bărbat aşezat la casa lui. Şi în niciun caz nu avea să răpească nişte plozi la întâmplare şi să-i facă copiii lui, aşa cum făcuse Jacob Corbin cu el.

    Caleb închise ochi şi încercă să-şi asculte prietenul. Încerca să îşi alunge din minte orice alt gând şi să îşi imagineze acele uşi deschizându-se. Încercă de mai multe ori, lăsând câteva minute preţioase să treacă. Nu simţea nimic, nici ca sigiliile ar acţiona în vreun fel şi nici ca uşile s-ar fi deschis. Deschise un ochi şi se uită la Charles. Acesta strângea puternic din pleoape, parcă încercând să deschidă uşile cu puterea minţii. Dar telechinezia nu era puterea lui Charles, era a lui Marie-Louise, toţi vampirii din Spinii Însângeraţi o aveau.

    — Ok, asta nu merge. Nu putem să spargem uşile şi gata?

    — Închide ochii şi concentrează-te, îşi mustră Charles prietenul.

    Caleb închise ochii iarăşi şi începu să se concentreze. Încerca să vizualizeze cum sigiliile acţionau împreună, oprind protecţiile magice puse pe uşi şi deschizându-le. Stătu aşa câteva secunde bune, până când simţi ceva în colţul ochiului şi apoi în jos pe gât, pe umăr şi pe braţ. Legătura funcţiona.

    Marie-Louise îl strânse pe Charles şi mai tare de mână. Simţea sigiliile prinzând viaţă parcă, vibrând în corpul ei subţire. Nu îi mai ardeau pielea şi nu o mai dureau, era o altă senzaţie, una plăcută, caldă. Vru să deschidă ochii să vadă ce se petrecea, dar ceva se întâmplă. Puterea sigiliilor se mări brusc şi începu să audă şoapte, gânduri care nu erau ale ei.

    Îi auzea vocea lui Caleb în propria ei minte bolborosind sarcastic: "Se pare că până la urmă nu e o pierdere de vreme". Apoi o auzi pe a lui Charles: "Ştiam eu că o să funcţioneze!". Își aduse aminte de ziua precedentă, de ce zisese Rayina: "Legați în inimi și în sânge,/Acest legământ nimeni nu-l va frânge" și "Blestemul să vă fie sfoară". Atunci se întrebase ce însemnaseră acele cuvinte, însă acum realizase. Îi legase pe toți trei ca unul.

    Deschise în cele din urmă ochii şi văzu o lumină slăbuţă. O parte din ea venea de la sigiliile lor care luminau plăcut, iar cealaltă venea dinspre însemnele de pe uşi, cele pe care le văzuse Caleb cu câteva minute în urmă. Şi acestea străluceau în aceeaşi culoare şi cu aceeaşi intensitate ca sigiliile.

    Uşile începură se să deschidă uşor, fără niciun zgomot, podul mare de piatră din sală apărând în faţa lor. Îşi dădură drumul mâinilor.

    — Nu mă aşteptam la asta, zise Caleb, evident uimit de isprava lor.

    — Ar fi bine să ne grăbim, îi atenţionă Charles.

    Şi se grăbiră. Intrară în sală cu viteza lor de vampir şi se opriră pe piedestalul de la capătul podului, acolo unde cu o zi în urmă fuseseră supuşi celei mai crunte dureri pe care o simţiseră în viaţa lor. Dar de această dată scena din piatră era goală, fiind luminată doar de razele roşiatice ale soarelui care pătrundeau prin ferestrele mari.

    Acolo, pe peretele din stâncă, era aşezat un pumnal, protejat de o cutie din sticlă. Era acelaşi pumnal despre care vorbise Charles, acela despre care învăţaseră cu ani în urmă la cursurile Academiei Carpe Noctem. Sticla strălucea în lumina acum trandafirie a soarelui care apunea, iar inscripţiile magice de pe aceasta vorbeau despre protecţie şi despre cât de puternic şi periculos era pumnalul. Însă ei nu aveau de ales. Trebuia să îl ia.

    Charles le întinse iar mâinile celor doi, îşi închiseră toţi ochii şi se concentrară iar. Caleb simţi cum alunecă uşor în mintea prietenilor săi, sigiliile magice legându-i ca pe o singură fiinţă cu nişte fire invizibile. Simţi căldura pe care însemnele o emanau şi îşi deschise ochii. Sticla care proteja pumnalul se sparse brusc în mii de bucăţele mici, aterizând cu zgomot pe podeaua de piatră.

    Charles le dădu drumul la mâini prietenilor lui, se întinse după armă şi o apucă de mâner, vârând-o la spate, între curea și betelia panalonilor, apoi vorbi:

    — Repede, plecaţi de aici. Ne vedem la ceremonie, mă duc să-i dau ăsta lui Fabian.

    Caleb şi Louise aprobară scurt din cap şi părăsiră încăperea cu viteza lor tipică. Charles făcu la fel, dar se îndreptă spre altă aripă a castelului, cu multe etaje mai sus, cotind repede pe coridoare şi urcând mai multe seturi de scări abrupte. Ajunse repede în faţa unei uşi de lemn, ciocăni de două ori şi auzi un zgomot din interior. Nu aştepta un răspuns, doar intră, neavând timp de pierdut. Se opri brusc, holbându-se la băiatul din încăpere.

    — Fabian... de ce eşti dezbrăcat?

    Băiatul încremenise. Avea părul de un şaten foarte închis, o barbă de câteva săptămâni care părea mătăsoasă la atingere şi o pereche de ochi la fel de albaştri ca ai lui Charles. Fabian era un Mort şi era într-adevăr dezbrăcat. Rămăsese cu gura deschisă în timp ce îşi etala pectoralii. Nu avea pătrăţele, dar era bine făcut, masiv.

    — Pentru că nu am haine!? îndrugă acesta.

    Charles, care deja ştia ce se petrecea acolo îşi dădu ochii peste cap şi se duse la șifonier. Deschise uşile larg şi începu să se uite în el de sus în jos.

    — Ai cămăşi, jachete, tricouri, bună Jullian, blugi, şosete...

    În şifonierul lui Fabian stătea înghesuit un alt băiat. Dacă Fabian părea în jur de douăzeci şi un pic – şi avea de fapt peste patruzeci–, băiatul din şifonier abia dacă arata de optsprezece – deşi avea cam treizeci. Jullian stătea chircit acolo şi se uita la Charles de parcă îl prinsese făcând ceva ilegal. Şi el era dezbrăcat , cu mult mai slab decât Fabian totuşi. Avea un păr negru ca tăciunele, frumos cârlionţat, nişte buze mici de un roz trandafiriu şi o pereche de ochi turcuaz, sclipitori. Jullian era o Cioară.

    — Hei! spuse acesta ruşinat.

    — Îmi pare rău să vă întrerupt distracţia, dar am nevoie de ajutorul vostru, zise Charles hotărât, întinzându-i o mâna lui Jullian. Îl ajută să se ridice şi apoi se întoarse către Fabian, scoţând de la spate pumnalul. Ochii lui Jullian se făcură cât cepele, iar Fabian căscă gura, uitând complet că-și etalau bărbățiile în fața fiului lui Xavier.

    — Charles, ce mama dracu ai făcut? Cum ai luat ăla? Eşti nebun?

    Vampirul mai în vârstă începu să le povestească celor doi cum se hotărâseră să oprească ceremonia şi să obțină ce voiau, cum îşi folosiseră sigiliile să intre în sală şi cum spărseseră sticla de protecţie ce proteja pumnalul.

    — O să îl aducem înapoi când Xavier o să spună că ne lasă să schimbăm partenerii la ceremonie. Totul o să fie bine. Voi trebuie doar să îl ascundeţi câteva ore.

    — Tu chiar crezi că Xavier are de gând să vă lase să schimbaţi partenerii? Omul e nebun Charles, argumentă Fabian.

    — Ştiu, dar merită încercat. Uite, doar ia pumnalul şi ieşiţi prin tuneluri. Du-te la Romeo's şi așteaptă-mă acolo. O să vin să îl iau. Ia-i şi pe Jullian, Leon şi Senna cu tine. Nu o să dureze mult, zise şi îi puse pumnalul în mână lui Fabian, apoi se întoarse şi plecă spre camera lui, lăsându-i nicio altă alternativă tânărului student la Carpe Noctem.

    Fabian înjură printre dinţi şi se uită spre Jullian, care părea la fel de împotriva ideii ca şi el. Dar Charles îi salvase viaţa cu câţiva ani în urmă şi se simţea dator. Trebuia să facă asta pentru el.

    Când Charles ajunse în cameră, pe patul său era aşezat un costum din mătase albastră, cusut cu fir de argint. Butonii erau reprezentaţi de nişte semilune spate în spate, la fel ca simbolul ligii lui. Începu să se dezbrace repede, aruncându-şi hainele de pe el prin cameră. Îşi băgă cămaşa albă, simplă, în pantaloni, îşi încheie repede vesta, îşi înnodă şireturile pantofilor din piele neagră şi îşi luă sacoul în mână, ieşind din cameră cu acea rapiditate a rasei lui.

    Ajunse rapid pe holul din faţa Sălii Tronului unde ceilalţi îl aşteptau deja. Marie-Louise se întoarse către el, întrebându-l din priviri dacă rezolvase, dar el îngheţă. Logodnica lui arăta superb. Purta o rochie roşie, lungă din in şi mătase care se mula perfect pe corpul ei. Nu avea bretele, umerii ei goi şi decolteul adânc făcând-o să arate un pic prea dezbrăcată pentru gustul lui – căci doar el putea să îi vadă formele. La bază rochia era un pic înfoiată cu modele de soare cusute în material cu fir de aur, ceva specific Spinilor Însângeraţi. Îşi lăsase părul desfăcut, se machiase destul de extravagant şi purta pe cap o tiară simplă cu diamante.

    Caleb îl înghionti în coaste, trezindu-l la realitate. Charles îşi dădu seama că se holba ca un idiot şi îşi drese vocea, dând afirmativ din cap în semn că avusese grijă de pumnal. Toţi se uitau îngrijoraţi la Charles. Ştiau riscurile planului lor.

    Desdemona ieşi pe una dintre uşile duble ale Sălii Tronului şi se uită la copii. Purta o rochie strâmtă de un albastru de safir cu multe modele aurii cusute de mână. Materialul era uşor transparent, dar se mula perfect pe formele ei voluptuoase. Avea părul negru cu reflexii de perlă prins într-un coc elegant cu împletituri frumoase, câteva şuviţe încadrându-i faţa. Pe capul ei se odihnea o coroană de aur, finuţă, dar plină de safire.

    — Charles, în sfârşit. Pe unde naiba ai umblat?

    — Îmi pare rău, mamă!

    Pe Xavier nu îl numise niciodată tată decât în față – căci așa dorea el –, era un om mult prea crud şi nebun şi îi marcase prea mult viaţa ca să-l vadă ca pe o figură paternă. Însă Desdemona chiar fusese mama de care avusese nevoie în toţi acei ani de când ajunsese la Curtea de la Amurg. Avusese grijă de el şi de sora lui şi îi iubise ca pe proprii ei copii.

    — Nu mai contează, zise aceasta cu un zâmbet uşor melancolic. Când vă auziţi numele, intraţi, continuă ea, apoi intră înapoi în Sala Tronului. Charles văzu că sala era plină cu vampiri care aparţineau celor trei ligi. Era până la urmă noua uniune dintre clanurile lor.

    — Caleb şi Raven Corbin, se auzi o voce masculină din interiorul sălii, iar cele două uşi se deschiseră larg.

    Raven îşi luă fratele de cot şi intrară împreună în sală. Toată lumea aplauda şi fluiera, dar Raven nu le împărtăşea fericirea. Purta o rochie superbă cu o singură mânecă din mai multe straturi de dantelă turcoaz cu modele de stele cu şase colţuri în partea de sus. Era lungă, până în pământ şi o cam incomoda la mers. Purta tocuri negre şi subţiri, însă ea era obişnuită cu cele groase care îi ofereau stabilitate când păşea, acestea doar o dezechilibrau. Părul îi era prins la spate într-un coc simplu şi purta o pereche de cercei finuţi, lungi, din argint.

    — Je déteste cette robe!⁴  îi spuse ea în minte lui Caleb.

    Brunetul doar râse. Nici el nu se dădea în vânt după costumul pe care îl purta. Era din mătase turcoaz sclipitoare. Gulerul sacoului era negru, la fel şi vesta. Cravata cu model înstelat parcă îl strângea de gât, iar pantofii negri stilaţi îl dădeau impresia că mergea ca gâsca prin apă. El era obişnuit cu tricouri, jachete de piele şi bocanci. Ura să se îmbrace elegant.

    Dar merseră înainte, încercând să arunce zâmbete în stânga şi în dreapta, sperând să fie politicoşi şi să nu supere pe nimeni. Sala era uriaşă, cu coloane înalte de marmură în stil gotic și candelabre stilate, câteva zeci de invitaţi plimbându-se prin încăpere cu pahare pline de sânge îndoit cu vin. Raven putea simți în aer mirosul ușor sărat și metalic al sângelui. Toţi erau îmbrăcaţi elegant, iar Caleb avea impresia că nu se aflau toţi supuşii acolo, ci doar cei mai înstăriţi, ceea ce după părerea lui, nu era deloc corect.

    Candelabrele aruncau o lumină plăcută, nu foarte puternică în încăpere. Dar toţi erau vampiri, nu ar fi avut nevoie de lumină ca să vadă, simţul lor vizual era extrem de bine dezvoltat. În faţă se afla un tron mare din lemn, frumos sculptat cu modele cu schelete sau cranii. Era cumva morbid şi elegant în acelaşi timp. Pe el stătea nimeni altul decât Xavier, purtând şi el un costum elegant, albastru. Coroana de pe capul său era la fel de masivă ca el și avea câteva safire. Era din aur pur modelat de mână și avea mai multe colţuri ascuţite. În dreapta şi în stânga lui se aflau Jacob Corbin, tatăl lui Caleb şi Raven şi liderul Ciorilor Nopţii, dar şi Mordecai Blackthorn, tatăl lui Marie-Louise şi Christopher. Amândoi erau îmbrăcaţi la costum, unul mai elegant ca altul, fiecare purtând cu mândrie simbolul ligii lor.

    În faţa celor trei stăteau soţiile lor, în linie dreaptă la câţiva metri distanţă una de alta. Deniez purta şi ea o rochie roşie, la fel ca fiica ei, dar mult mai extravagantă. Era strâmtă pe corp cu un decolteu mult mai adânc şi o tăietură care îi ajungea până la partea de sus a coapsei. Purta o pereche de pantofi negri cu talpa roşie şi toc subţire. Ţinea în mână o cutie din catifea neagră cu capac de sticlă prin care se puteau vedea două verighete din aur cu model de spini pe lateral. Zâmbea mândră, părul alb buclat revărsându-i-se pe umerii goi. Coroana ei era sofisticată, cu modele de trandafiri şi spini încolăciţi şi câteva rubine mari. Lângă ea stătea Desdemona, la fel de mândră şi frumoasă ca ea, ţinând la rândul ei în mână o cutie de catifea neagră.

    Caleb o conduse pe Raven până în fața Desdemonei, mama lui Charles. Bruneta îi zâmbi cald lui Raven şi îi atinse umărul tandru. Raven o plăcea pe Desdemona, fusese mai mult mama ei decât fusese Alexstrasza. Îi zâmbi înapoi şi îşi luă o poziţie de drepţi lângă ea.

    Caleb se întoarse şi se îndreptă către mama lui. Alexstrasza Corbin era o femeie aparte. Dacă Deniez denota stil şi extravaganţă, iar Desdemona eleganță şi clasă, Alexstrasza radia putere. Purta o rochie neagră cu cu mâneci lungi din plasă, până deasupra de genunchi. Pe partea dreaptă îi puteai vedea pielea albă lucioasă, căci rochia avea un şnur care se împletea frumos pe corp în sus. Pe partea stângă era un şir de stele turcoaz cu şase colţuri. Buclele sale portocalii o făceau să radieze, la fel ca ochii săi de un verde-albastru strălucitor. Era cu adevărat senzuală. La rândul ei, ţinea în mână o cutie de catifea neagră.

    — Marie-Louise şi Christopher Blackthorn, se auzi iar acea voce masculină, iar Raven văzu că în fața uşilor era un bărbat îmbrăcat într-un costum negru simplu care le rostea pe rând numele şi deschidea uşile.

    În sală intrară cei doi Spini la braţ. Valurile rochiei Louisei se mişcau uşor la fiecare pas pe care îl făcea. Fratele ei, Christopher, zâmbea fals celor din jur. Avea părul dat pe spate şi îşi ţinea barba sus. Ochii lui de foc scanară încăperea. Era clar că nu se simţea în largul lui. Purta şi el un costum asemănător cu cel al lui Caleb, doar că era din mătase roşie strălucitoare şi îi lipsea vesta. În loc de cravată, avea un papion roşu electrizant care părea să îl sugrume. Nici el nu era prea încântat de costumaţia lui.

    Îşi conduse sora până în fața Alexstraszei, mama lui Caleb – care se presupunea că avea să fie soţul ei în doar câteva minute. Îi zâmbi conducătoarei Ciorilor şi se duse lângă mama lui, adoptând poziţia de drepţi. Toată lumea aplauda şi ovaţiona, ridicându-i în slăvi.

    — Charles şi Janne-Anne Black! rosti tare bărbatul de lângă uşi.

    În încăpere intră Charles, la braţ cu sora lui mai mică. Şi el încerca să le zâmbească vampirilor din sală, însă nu prea reuşea să pară încântat. Pe de altă parte, sora lui era o actriţă grozavă. Zâmbea cu gura până la urechi şi le făcea cu mâna invitaţilor. Avea o rochie sofisticată, din mătase albastră şi un șal din plasă transparentă. Corsetul strâmt îi scotea în evidenţă talia subţire, dar o făcea să arate elegantă în acelaşi timp. Un model cu stele simple micuţe era cusut în materialul corsetului şi două semilune spate în spate pluteau frumos printre ele. La bază, rochia era bufantă şi înfoiată, cu mai multe straturi care se balansau frumos când călca apăsat şi perfect pe tocurile subţiri.

    O duse pe sora lui în faţa lui Deniez, mama lui Christopher, iar apoi se întoarse către Desdemona, unde îl aştepta Raven, presupusa lui viitoare soţie.

    Invitaţii mai aplaudară odată, apoi se lăsă o linişte totală. Xavier se ridică din tron şi se apropie de cupluri, începând să ţină un discurs.

    — Dragii mei vampiri, ne-am adunat aici în această seară minunată pentru a duce mai departe tradiţia şi uniunea ligilor noastre, căci doar aşa putem supraviețui pericolului care vrea să ne extermine. Doar împreună avem puterea necesară să rămânem în viaţă. Iar această putere vine doar din această căsătorie, vine odată cu tradiţia Nunţii de la Amurg.

    Publicul aplaudă iar, unii mai vioi decât alţii, căci nu toţi erau fanii lui Xavier şi nu toţi erau de acord cu practicile lui.

    — Pentru această ocazie au fost făurite şase inele speciale, continuă Xavier, iar Desdemona, Deniez şi Alexstrasza deschiseră cutiile de catifea, lăsând la vedere câte o pereche de verighete frumos lucrate, dar foarte diferite. Aceste inele vor făgădui legăturile pe care...

    Dar fu întrerupt. Un bărbat blond în costum de piele tăbăcită ce purta o sabie la cingătoare intră în sală. Era una dintre gărzile din fortăreaţă. Marie-Louise înghiţi în sec, iar Charles se uită spre ea cu subînţeles. Gărzile îşi dăduseră seama că lipsea pumnalul.

    Bărbatul blond se apropie rapid de Xavier, cu toţi ochii invitaţilor asupra lui. Şi Xavier se uită la el cu o nervozitate sălbatică pe care încerca să şi-o controleze. Când bărbatul ajunse lângă Xavier, se aplecă spre el, şoptindu-i ceva la ureche. Regele nebun făcu ochii mari, iar Janne-Anne nu se putu abţine să nu tremure din cauza fiorilor pe care privirea tatălui său o transmitea.

    Xavier le făcu semn copiilor şi celorlalţi conducători să îl urmeze şi coborî de pe podiumul pe care era aşezat tronul, mergând apăsat spre ieşire.

    — Dragilor, începu el pe un ton care se voia a fi cald şi prietenesc, totul este în regulă. Vom reveni în câteva minute, spuse şi îşi continuă drumul, urmat de ceilalţi.

    Când ajunseră în hol, Xavier închise uşile în urma sa şi se uită mânios spre copii.

   — Cineva a furat Sufletul Negru, zise el pe un ton sfidător.

    — Ce? Cum e posibil aşa ceva? întrebă Jacob Corbin, evident uluit de noua veste. Doar sigiliile pot deschide uşile şi să spargă protecţiile.

    Xavier se uită către Charles.

    — De ce te uiţi la mine? întrebă acesta. Nu am făcut-o noi.

    — Atunci cine? Cine să intre aici? întrebă Alexstrasza.

    — Xavier, crezi că au fost Martirii?

    — Tot ce se poate, interveni Charles. Doar încearcă să ne extermine de câteva decenii.

    — Dar cum au intrat? Şi cum au aflat unde se află pumnalul? interveni şi Mordecai Blackthorn. Xavier, să avem spioni aici? Cineva care să le dea informaţii despre noi vânătorilor?

    — Nu ştiu, dar dacă aflu că mă spionează cineva, îl mănânc de viu, urlă Xavier.

    — Mai încet, o să te audă oaspeţii!

    — Desdemona, puţin îmi pasă acum de oaspeţi. Putem fi atacaţi în orice clipă.

    — Haideţi să oprim nunta, zise Charles, iar Xavier îi aruncă o privire ucigătoare. Doar până găsim pumnalul.

    — Nu oprim nimic, zise Xavier printre dinţi. Nunta asta o să aibă loc astăzi. Noi doisprezece şi gărzile ne împrăştiem acum şi căutăm în fiecare colţ din castel. Nimeni nu ştie locul ăsta mai bine ca noi.

    — Tată, începu iar Charles, dacă îl găsesc eu primul, pot să cer o favoare de la tine?

    Xavier îşi ridică sprâncenele stufoase şi strânse din dinţi. Nu suporta să i se vorbească de la egal la egal. El era un rege, un conducător, cum putea să îi pună cineva lui o condiţie?

    — Şi ce anume, mă rog, vrei de la mine, fiule?

    Charles înghiţi în sec. Îl simţea pe Xavier iritat şi ştia că se juca cu focul. Avea să se ardă.

    — Vreau să ne laşi să schimbăm partenerii la nuntă. Nu o iubesc pe Rav...

    Xavier strânse din dinți, iar colțurile buzelor i se lăsară în jos într-o expresie plină de dezgust. Ochii i se întunecaseră, albastrul lor frumos fiind înghițit de întuneric, venele i se înnegriră, îi apărură colții și pielea albă îi devenise neagră ca smoala iadului. Când arătă cu degetul negru spre Charles, acesta observă că unghiile i se preschimbaseră în gheare lungi și negre foarte ascuțite.

    — Tu ai fost, nu-i aşa? urlă Xavier, apropiindu-se de Charles. Acesta se dădu câţiva paşi în spate şi îşi privi tatăl cu ochi mari.

    — Nu, nu am fost e...

    — Mincinosule! zise Xavier printre dinţi. Trădătorule! Şi voi doi, zise, referindu-se la Louise şi Caleb, voi aţi fost de acord. Aţi furat de la mine, aţi furat de la clan. Nerecunoscătorilor! Aşa vă trataţi voi semenii, poporul?

    Janne-Anne înlemnise când tatăl ei începu să gesticuleze dramatic prin faţa ei, iar Marie-Louise înghiţi în sec când Xavier îşi duse mâna la centură, apucând mânerul sabiei pe care o purta mereu cu el.

    — Gărzi! Arestaţi-i!

    — Xavier, ai înnebunit? interveni Desdemona, dar vreo şase gărzi se apropiară de ei de pe marginile holului. Opriți-vă imediat, tună femeia, dar gărzile nu o ascultară, căci vorbele lui Xavier valorau mai mult ca orice printe supuși.

    — Fugiţi! zise Charles. Fugiţi!

- Rozetă gotică¹- este o fereastră rotundă cu o floare stilizată, folosită mai ales în obiectele sculptate în Antichitate. A apărut în Mesopotamia și a fost folosită în decorarea stelei în Grecia antică.

- ¡Qué mierda!² - [din spaniolă] - Ce dracu?

- Eso es mucho drama!³ - [din spaniolă] - Ce de drama!

- Je déteste cette robe!⁴ - [din franceză] - Urăsc rochia asta!