Următoarea zi, îi mulțumesc lui Melody pentru ospitalitate și mă-ndrept spre casa mea primind pe drum un mesaj de la mama spunându-mi că a ajuns în Londra. Odată ajuns acasă, o văd pe Katerina cum citește o carte, ca deobicei.

     — Bună Kate, am ajuns acasă.

     — Oh, salut Jhon. Ce faci?

     — Sunt cam obosit, având în vedere că tocmai ce am venit acasă de la ziua lui Melody. Nu am putut dormi toată noaptea.

     — Creierul uman nu permite cuiva să doarmă în locuri noi, e ca un fel de mecanism de apărare. Știai asta? mă-ntrebă fata la care eu dau din cap că da.

     — Doar nu sunt prost să nu știu atâta lucru, apropo...ce carte citești?

      — O carte romantică. Nu prea mai am cărți să citesc, trebuie să mă duc la bibliotecă să împrumut.

     — Mult noroc cu asta, nu prea ești tu prietenă cu socializarea. Ești cumva antisocială?

     — Sunt asocială. Antisocial înseamnă că ești psihopat, asocial este un cuvânt pentru o persoană mai retrasă.

      — Înțeleg, păi mulțumesc pentru lecție. Sincer.

     — Cu plăcere. Mă-ndrept eu spre camera mea punându-mă în pat, dându-mi jos tricoul, adormind la scurt timp după.

     Mă trezesc deodată într-o cameră întunecată, fără lumină, dar cumva îmi văd mâiniile prin acest întuneric.

     — Unde sunt? mă-ntreb eu ridicându-mă doar să observ că sunt în uniforma mea de element. Ce Doamne iartă-mă se-ntâmplă? privirea căzându-mi deodată spre prietenii mei care erau aliniați în fața mea, privindu-mă toți patru cu ură.

     — De ce mi-ai făcut asta Jhon, chiar crezi că te voi ierta? își înclină capul Lia, fața ei glitchuindu-se câteva secunde precum un calculator, în final trăsăturile ei faciale dispărând.

     Mă uit șocat la prietena mea fără față, făcând puțini pași în spate neștiind ce să fac.

     — Toată suferința asta, a fost cauzată de tine și de egoismul tău. Îmi spuse Lyna apărând niște erori pe fața ei, în final dispărând și trăsăturile ei faciale lăsând doar o față goală.

     — Nu...nu știu despre ce vorbiți!

     — Ne minți pe față! zise Emma nervoasă pățind același lucru ca Lyna și Lia, trăsăturile ei faciale dispărând complet.

     — Am avut încredere în tine, iar tu ai mințit-o pe biata fată. Își dete Nicholas mâna peste chipul său:ochii, gura, nasul, sprâncele dispărându-i complet.

     Creaturile fără chip încep să se îndrepte amenințător spre mine, dar mergând încet, de parcă abeea așteaptă să mă rănească.

     — Ce...ce e asta?! sunt eu apucat de brațe de către aceste creaturi, colierul meu eliminând raze purpurii distrugând monstrozitățiile astea care se dădeau drept prietenii mei, în final trezindu-mă la realitate. Ce...ce a fost asta? Să fi fost oare...o premoniție?

     — Ah nu, nu e o premuniție, e moartea. Zise ironic Xanilia rezemată de noptieră uitându-se la mine suspect.

     — Xanilia! Tu când ai ajuns aici?o-ntreb eu pe femeia care avea ochii căprui și părul șaten într-un cic dezordonat, purtând halatul albaastru și papucii albi se iepure.

     — Când dormeai, e logic. Gândește-te și tu puțin la asta, începu ea să soarbă din veșnica ceașcă de cafea. Ahh...mă simt mai bine.

     — Eu zic că ar trebui să mai lași cofeina, nu face bine.

      — Sunt demon, nu pot fi rănită de lucrurile de pe pământ chiar de aș vrea.

     — Ah da, uitasem. Dar cum de se schimbă părul tău la culoare, și ochii tăi? Erai blondă cu ochii violet, acum ești șatenă cu ochii căprui.

     — Iar ai uitat? Când sunt blondă cu ochii violet sunt în forma mea de demon, când arăt așa sunt în forma mea de om. Ai uitat?

     — Aparent da...

     — Și pune un tricou pe tine, că poate salivează Melody dacă te vede la bustul gol.

     — Lăsând gluma laoparte. Ce semnificație are visul meu?

      — Hmm...stai să mă gândesc. Prietenii tăi nu aveau față deci. Pe scurt tot visul se baza pe vinovăția ta pentru ce ai făcut, creaturiile fără chip reprezintând...ghici ce.

     — Ce? o-ntreb eu deodată.

     — Lipsa de comunicare, aia înseamnă. Pentru că între voi nu mai există comunicare, bine...poate între Lyna Nicholas și Emma. Pe Lia o scoatem din calcul deoarece tot ce făcea era să se încuie în camera ei plângând zi și noapte, pariez că dacă intru acolo locul ăla e un congelator, asvultă la mine. Voi nu mai aveți ce aveați odată....data trecută prietenia voastră a învins furtuna. Dacă nu mai aveți prietenie, nu mai aveți nimic. Simplu ca bună ziua...acum scuze, dar mă duc la un salon de înfrumusețare, nu că aș avea nevoie dar vreau să văd cum e. Ne vedem peste o lună.

       — Nu vrei să spui o oră?

      — Nu știi de glumă? Fie...îmi pare rău. Ne vedem peste un an, plecă ea din camera mea lăsându-mă singur.

      — Poate peste un deceniu...zic eu mai mult în șoapta încât doar eu să aud.

     — N-ai tu norocul ăla! se auzi strigătul Xaniliei de jos.

      Cum naiba m-a auzit până aici? Nu șriu...

      — Sunt vrăjitoare! Ai uitat?! țipă ea cel mai probabil din bucătărie.

      — Dap....am uitat.

     — Se vede! strigă ea încă odată de jos.

      În final iau ceva pe mine și mă duc jos, unde o văd pe Katerina...gătind?!

      — Paisprezece grame de sare, fix. Doisprezece mililitri de rom...

      — Ce faci aici?! o-ntreb eu confuz.

      — Nu mai am ce citi, am terminat toate cărțiile. Am cumpărat de la bibliotecă o carte de bucate și fac fiecare rețetă de aici să nu mor de plictiseală.

      — Știi că dacă te plictisești te poți angaja, nu? o-ntreb eu pe aceasta.

      — Eu? Să comunic cu alții? Mai bine mă spânzur...abea am putut schimba două vorbe cu bibliotecara. Ce vrei? Să stai treisprezece ani închisă într-o oglindă e traumatizant! Am dat de oglinda aia deoarece am ieșit din casă, să fiu proastă să mai ies odată. Ține minte...dacă nu vin în douăzeci și patru de ore acasă, caută-mă peste tot. Cine știe? Poate sunt prizonieră în altă oglindă...

     — Că tot veni vorba de oglinzi...tu nu prea dai la baie.

       — Pentru că beau rar apă, și mănânc rar. Cu cât consum mai puțin cu atât nu trebuie să intru în...camera aia! zise ea în scârbă. Când am intrat în baie și am văzut ditamai oglinda am făcut un atac de panică, ziceam că mor acolo. De-asta consum cât mai puține alimente...

      — Păi și dacă consumi puțin, de ce mai gătești? Astea se bat cap în cap.

      — Gătesc pentru Xanilia și pentru tine, poftim. Acum lasă-mă că mă lași din calculele științifice, trebuie să pun exact ca-n carte.

      — Că tot veni vorba...unde e Xanilia?

      — A devenit blondă și iar s-a-mbrăcat în costumația aia de club, cred că are vreun iubit sau ceva. Cam pleacă brambura dimineața în ultima vreme.

      — Xanilia? Iubit? Mai bine își pune ștreangul de gât, o cunosc doar.

      — O cunoști, n-o cunoști, tot aia e! Acum lasă-mă să-mi fac formulele astea...ce naiba? Două ouă. Noi avem ouă în frigider? Dar stai că n-a specificat....de găină? De rață? De ce?

      — Evident că de găină!

      — Nu înțelegi, cât am fost în oglindă și eram prietenă cu fata aia al cărui tată era om de știință. Am învățat că totul trebuie să fie exact, și trebuie să specifice. De exemplu când vorbim despre...

     — Gata! Am înțeles, să nu aud matematică, am traume.

      — Matematica e frumoasă, nu știu ce ai tu cu ea.

      — Ce ai tu cu oglinziile și socializarea, aia am eu.

      — În cazul ăsta, condoleanțe. Îmi spuse ea mie.

     — De ce?

     — Lasă că știu eu de ce! Acum lasă-mă să fac rețeta asta!

     — Să nu o arzi...atât îți zic.

     — Eu? Să ard? Nu știi cât de exactă sunt în tot ceea ce fac.

    — Bine, spun eu ieșind din casă cu un gust amar în gură.