După o noapte foarte lungă în care am avut parte de același coșmar legat de sfârșitul lumii, primul lucru pe care-l fac este să verific telefonul să văd în ce dată sunt, respectiv: douăzeci și patru octombrie, sau cum îi mai spun eu "Ziua Judecății".

     Numele meu? Nu mai contează. Absolut nimic nu mai contează despre mine în momentul acesta având în vedere că am eșuat fiecare pas al acestei misiuni. Trebuia să-i găsesc pe cei cinci eroi predestinați din visele mele să salveze lumea, acum în schimb e mult prea târziu.

     — Bună dimineața draga mea, mă-ntrebă bunicul. Cum ai dormit?

     — Același vis ca-n fiecare seară tată, îi spun eu bătrânelului de pe scaun. Azi a sosit ziua cu pricină, iartă-mă că ți-am pierdut timpul.

     — Nu mi-ai pierdut timpul draga mea, și nu te învinovății pentru ce urmează să se întâmple, deoarece n-a fost să fie. Eu zic să petreci ziua de azi ca oricare alta, poate să-ți petreci timpul cu cei dragi.

     — Desigur, tată...îi spun eu bunicului meu care m-a crescut încă de când eram bebeluș.

     — Încă țin minte când te-am ținut în brațe prima oară, și acum uite...petrec ultimele mele clipe alături de tine, păcat că sunt ultimele clipe ale întregii lumi.

     — O să revin imediat tată, îl asigur eu pe bărbatul în vârstă. Trebuie doar să mă aranjez și să-mi iau adio de la câteva persoane, atâta tot. Ne vedem...îl sărut eu pe acesta dulce pe frunte după care mă-ndrept spre camera mea luând o rochiță roz mai scurtă de genunchi, alături de o curea și o geacă neagră, ambele din piele și niște cizme maronii. Deci, cum arăt? îl întreb eu pe acesta.

     — Frumoasă ca deobicei, scumpa mea fată.

     — Îți mulțumesc, ne mai auzim, te iubesc. Îi zâmbesc dulce bătrânelului ieșind pe ușa verde și mergând spre casa prietenei mele.

     Nu ne cunoaștem de mult timp, doar de cinci luni, primele trei luni nici nu prea am comunicat, dar ultimele două luni pe care l-am petrecut împreună, am avut timp să o simt ca pe o prietenă apropiată, având în vedere că e singura cunoștiință care știe orașul pe derost, și  că e fata pe care o urmăream în tot acest timp. Fata care mi-a apărut în visele mele premonitorii și mi s-a spus că este cheia către cei cinci eroi. Și uite-mă aici în fața ușii ei. După ce sun la ușă, fata cu părul roșcat îmi deschide.

     — Bună dragă, putem vorbi pentru câteva momente?

     — Oh, desigur, intră. Mă poftește înăuntru roșcata, întotdeauna m-au fascinat ochii ei, unul vede și unul albastru, e specială.

     — Știu că ne cunoaștem de puțin timp și abea te vedeam prin zonă, doar că, aceste cinci luni în care ne întâlnisem, chiar și odată la două săptămâni. Și ultimele două luni în care am avut timp să te cunosc... Au contat extrem de mult pentru mine. Să știi.

     — E totul în regulă? Mă întrebă ea confuză.

     — Viața mea nu a fost la fel după ce am plecat din Philadelphia respectiv New Jersey și după am ajuns aici. Vreau doar să-ți mulțumesc... Pentru tot.

     — Sună de parcă ți-ai lua adio... Mă cam sperie astfel de monologuri.

     — Pot doar să spun că plec din nou... Așa a fost viața mea. Și în caz că nu ne mai vedem niciodată, să știi că nu regret nici o clipă care am petrecut-o doar vorbind cu tine.

     — Totuși sper că ne vom putea revedea. Spune ea zâmbind ca un copil.

     — Oh, și dacă e vreo persoană cu care nu te înțelegi perfect, dar cu toate ții la ea, te rog, măcar astăzi petreceți timpul împreună cu ea și cu familia ta, ca și cum ar fi ultima zi.
Spun la care aceasta mă ia neașteptat în brațe, eu făcând la fel.

     — Ai spus că e posibil să nu ne mai întâlnim, așa că voiam să-mi iau adio în stilul meu. Spune ea desprinzându-se din îmbrățișare.

     — Mulțumesc Railly, înseamnă foarte mult pentru mine, nu te voi uita niciodată. Trebuie să plec acum, mai am câteva persoane care trebuie să le salut. Spun ieșind din casa fetei făcându-i cu mâna, și ea de asemenea.

     După ce plec din casa prietenei mele, mă așez pe o bancă umedă, simțind adierea vântului rece de toamnă cum îmi bate pletele în dansul său.

     Adiere...ce frumos ar fi dacă ar fi o simplă adiere, dar doar eu știu ce se întâmplă cu adevărat în timp ce zâmbesc dulce, o lacrimă curgând pe obrazul meu.

     Îmi deschid telefonul să pot suna pe cineva apropiat mie, dar pe acesta apare imediat o alertă. Ca să vezi, un mare uragan se află în Las Vegas, lângă insula Rock mai exact. Se pare că în treizeci de minute va ajunge tocmai de acolo până în Los Angeles. Ce păcat că voi credeți asta, nu e un uragan obișnuit dragii mei, este o gaură neagră ce va înghite tot ce prinde fără să rămână nimic în urma sa, nici măcar dustrugere. În douăzeci și patru de ore întregul Pământ...defapt, despre ce vorbesc? Pământul va fi terminat în două ore dar douăzeci și patru? Nu va mai rămâne nimic, absolut mimic. Ignorând alerta, mă duc la contacte să o pot suna pe verișoara mea mai mare, verișoară...ce glumă bună. Poate suntem verișoare din punct de vedere biologic, dar fata asta a fost pentru mine o adevărată soră, fiind nedespărțite până când a trebuit să plec din Philadelphia în misiunea mea.

     — Alo? Dragă? îmi pun telefonul la ureche timp în care vântul bate din ce în ce mai tare. Ce faci?

     — Bine, e totul în regulă? îmi răspunse vocea ei din celălalt capăt.

     — Am vrut doar să te sun să-ți pot spune cât de mult te iubesc și cât de mult țin la tine. Și că îți mulțumesc că ai fost alături de mine până și în cele mai întunecate momente ale vieții mele.

     — E totul în regulă? Vorbești de parcă vine sfârșitul lumii. S-a-ntâmplat ceva?

     — Nu, nu draga mea verișoară. Doar te-am sunat să-ți spun cât de mult țin la tine, și că îți sunt veșnic recunoscătoare. Adio.

     — Stai! Nu– dar nu apuce să termine că îi închid și-mi pun telefonul pe silențios să nu pot auzi apelurile sale.

     Îmi cer iertare, este vina mea pentru tot. Dacă aș fi fost directă de la bun început aș fi putut preveni toate astea, dar asta e...și ăsta e prețul pe care îl voi plăti și pe care-l va plăti toată lumea din cauză încăpățânării mele. Nu e corect, nu e corect absolut deloc...dacă cineva trebuie să plătească pentru toate astea, aceea sunt eu. Este vina mea, îmi cer iertare pentru tot ce se-ntâmplă. Îmi cer iertare pentru că am dat oamemilor speranțe false și că nu i-am putut salva la timp. Este doar vina mea, și a nimănui altcuiva.

     Plină de vină și regret dau să mă-ndrept spre casă până când se aude de undeva foarte departe o explozie asurzitoare. Întorcându-mi capul observ undeva în nord cum o lumină albă din depărtare răsare din pămănt emițând un curcubeu ce trece prin mine alături de un cer senin ce urmează după exploxie.

     Se pare că cei cinci eroi pe care i-am văzut de ani de zile în visele mele au fost însfârșit găsiți. Nu-mi vine să cred. Suntem salvați cu toții.

      După ce am văzut merg în pas alert spre casă, unde mă așteaptă bunicul meu privindu-mă suspect.

     — Dragă?

     — Tată, fără întrebări. Trebuie să ne facem bagajele, acum.

     — Dar furtuna– vrea el să vorbească la care eu îl întrerup.

     — Furtuna a fost oprită de cei cinci eroi care au apărut în visele mele. Fă-ți bagajele am zis, mergem în Las Vegas, acolo sunt eroii.

     — Deci tot trebuie să ne mutăm să-ți poți completa misiunea. Nu putem merge înnapoi acasă în Philadelphia? Acum lumea este în siguranță.

     — Ai încredere, am scăpat cu bazma curată de data asta. Dar mă asigur că de data asta nu voi da greși. Simt că furtuna a fost oprită, dar rădăcina încă trăiește, ceea ce este ciudat, având în vedere că uraganul nu a pornit de la ceva ci de la cineva. Era să-mi pierd misiunea odată, nu mai las asta să se întâmple încă odată. Mergem în Las Vegas, acum. Ori vi cu mine ori merg singură.

     — Vin cu tine, îmi răspunde acesta ofticând.

     — Vezi că se poate?

     — Îmi era milă de tine, nu vroiam să faci naveta două sute și ceva de kilometri între Los Angeles și Las Vegas doar să mă vizitezi. Pentru că sunt conștient că nu m-ai fi lăsat singur, deci de-asta vin cu tine.

     — În regulă tată, haide acum. Am o nouă misiune acum, să opresc sursa tornadei chiar de m-ar costa propia viață.