Îmi întorc capul spre Emilly doar să observ că aceasta nu era acolo, ori s-a teleportat ori am început să înnebunesc. Deși gândul meu tot la prietenii mei decedați zboară.
       
     Lia, Nicholas, Emma, Lyna...sunt morți. Toți s-au dus. Doar eu am mai rămas, acum sunt singur. Sunt absolut singur.

     Îmi ridic ușor capul privind cerul acoperit de nori gri furtunoși, auzindu-se tunete și fulgere, tornada devenind din ce în ce mai puternică, deja ajungând la nivelul cinci, dacă nu mă înșel.

     — Aici erai! se auzi o voce masculină cunoscută din spatele meu, când îmi întorc capul doar să-l văd pe Nicholas alături de Emma, Lyna și Lia, sunt vii?! Dar cum?

     — Prieteni!? spun eu ușurat și șocat în același timp. Sunteți în viață! Am crezut că v-am pierdut pentru totdeauna. Dar cum?! Colierele voastre...

     — Prieteni? întrebă Lyna. Ai tupeul să ne numești prieteni?! Suntem morți din cauza ta, din cauză că tu nu ai vrut să ne aperi! Este vina ta! zise furioasă fata roșcată aruncând o minge de foc spre mine ce mă aruncă direct în copac.

     — Dar...nu înțeleg! Voi ați zis...

     — Să-ți readuc aminte, mă întrerupe Emma apărând în fața mea. Suntem morți din cauză că tu ne-ai omorât!

     — Dar... Cum de vă văd dacă sunteți morți?! Cum de vă puteți folosii puterile?!

     — Asta nu te privește pe tine trădătorule! îmi răspunse fata blondă luându-mă de gât și trântindu-mă de copac.

     — Și eu am murit fără să-mi spui adevărul, te-ai jucat cu sentimentele mele! începu Lia să plângă ploaia întețindu-se. Ești un nenorocit care și-a bătut joc de mine în ultimul hal!

     — Lia îmi cer... n-apuc eu să termin că Nichoolas îmi dă un pumn în nas, plante ieșind din pământ legându-se de corpul meu în așa fel încât să fiu imobilizat.

     — Te-ai jucat cu noi toți, ne-ai trădat! țipă băiatul la mine. Ne-ai ucis!

     — Chiar crezi că ai făcut un bine, când defapt ne-ai făcut cel mai mare rău! continuă Lyna nervoasă.

     Nu se poate așa ceva...nu! Prietenii mei... Cum pot să fie morți dar în același timp să-i văd vii?! Oare chiar au murit... Sau a fost în capul meu? Nu pot să mă gândesc la nimic concret, eu fiind atacat de toți patru.

      Emma folosește vântul să mă țină în loc, Lia aruncă cu țurțuri de gheață în mine, Lyna aruncă cu foc spre mine, în același timp Nicholas lovește cu piciorul de pământ, acesta cutremurându-se, eu căzând pe spate.

     — Nu se poate așa ceva! plâng eu nedumerit.

      Dar prietenii mei râd de mine și de suferința mea, râsetele lor trecând ca niște cuțite prin sufletul meu. Nu mă dureau răniile cât mă durea faptul că aceștia mă urăsc și au venit înnapoi să se răzbune pe mine, cel care i-a "ucis".

      — E momentul! spuse Nicholas punând piciorul pe pieptul meu. Renunță și dă-ne colierul, de bună voie sau îl luăm cu forța și nu garantez că va rămâne intact. Dar ce rost mai are, lumea și așa se va sfârșii. Tu nu contezi pentru noi, nu ai contat niciodată. De ce ai face-o acum? mă-ntrebă Nicholas batjocoritor timp în care îmi curg lacrimi.

      — Prieteni, voi nu realizați cât de importanți sunteți pentru mine? Nu v-am spus-o până acum dar... vă iubesc!

     — Minciuni! intră Lyna peste mine. Minciuni minciuni minciuni!

     — Nu mint...jur! încerc eu să le explic timp în care din cristalul meu apare o strălucire, din acesta ieșind o pereche de aripi care face ca prietenii mei să dispară de parcă nu erau acolo niciodată.

     Perechea de aripi dispare, lângă mine apărând un bărbat blond cu ochii violet.

     — Tu...? M-ai salvat! spun eu șocat.

     — Salutare fiule, sunt eu, Evan. Tatăl tău. Spune acesta ajutându-mă să mă ridic în picioare.

     — Tatăl...meu? mă uit eu mirat la acesta, neștiind ce să spun.

      Întradevăr, asemănarea dintre mine și el era izbitoare, simțindu-mă de parcă mă uitam într-o oglindă.

     — Ce cauți tu aici? îl întreb eu pe acesta.

     — Nu-ți fă griji, aceia nu erau prietenii tăi adevărați. Erau iluzii de-a lui Emilly făcute special să te distrugă pe plan psihic și să renunți, spune el eu și tot locul fiind complet intact. Îmi pare rău că nu pot menține forma asta mai mult timp, dar voi fi mereu cu tine, aici, spune punând mâna pe pieptul meu în dreptul inimii.

     Abeea atunci realizasem ce făcuse tatăl meu, nu doar acum, ci în tot acest timp. M-a apărat prin intermediul colierului meu, a fost acolo pentru mine când aveam nevoie de el. Nu m-a părăsit nociodată...mereu era acolo, defapt, era în inima mea. Tot timpul ăsta.

      — Am fost capabil să reușesc să comunic cu tine prin intermediul cristalului tău. Dar doar de data asta am putut prinde o formă fizică, pentru puțin timp. Dar nu-ți face griji. Nu voi dispărea pe veci. Ne vom reîntâlnii odată și odată. Dar acum, ai o furtună de oprit. Și nu-ți face griji pentru prietenii tăi, ei vor fi bine acolo unde sunt, într-un loc mai bun. Și se uită de acolo la tine. Așa că nu sta și îți plânge de milă și fă ca sacrificiul lor să conteze și să-ți amintești de ei și de mine. Pentru că tu și eu suntem unul și același, spune în timp ce forma sa se estompase. Se pare că e momentul să plec. Nu uita că te iubesc și vei trece peste toate, doar fi puternic. Avem încredere în tine, a fost ultimul lucru pe care la spus până la urmă.

     — Mulțumesc, tată...îmi spun eu punându-mi mâna la piept simțind un val de căldură în inimă, dându-mi putere să continui.

     Nu mai pot sta, așa că îmi continui drumul căutând-o pe Emilly, acum mi-am dat seama, furtuna poate fi oprită doar de la sursă. Dacă tai problema de la rădăcină atunci tornada se va oprii. Acum ori niciodată. Dacă câștig voi salva lumea, dar dacă pierd...sacrificiul prietenilor mei a fost în zadar. E un lucru care nu-mi permit să-l las se întâmple.

     — Văd că ai trecut de iluziile mele, îmi spuse ea mie cu un zâmbet parșiv.

     — Blestemată să fii! Vei plătii scump pentru ce mi-ai făcut mie și prietenilor mei! O flacără apărând deodată în mâna mea.

     — Vrei o luptă deci, nu-i așa? Dar e deja prea târziu, în mai puțin de douăzeci și patru de ore uraganul meu va distruge întreg universul și nimic nu va mai exista.

     — Poate nu voi rezista până la finalul luptei dar, dacă reușesc să rezist suficient timp, dacă reușesc să opresc furtuna și să-i salvez pe toți din iadul ăsta pe care l-ai creat: atunci am câștigat. Deci dă tot ce ai mai bun, pentru că voi rezista și nu mai voi opri până nu te văd jos.

     — Fie, dacă ești atât de încrezător, îmi zâmbi fetița sadic. Luptă vrei, luptă vei primi! și-n momemtul acela o aură întunecată o înconjoară, începând să leviteze la zece metri deasupra mea.

     Vântul începe să bată din ce în ce mai tare, timp în care mica psihopată trimite zeci de fulgere și mingi de magie neagră spre mine, din medalionul meu ieșind fascicule purpurii de lumină care mă apără de atacurile acesteia. Nu am de ales, așa că îmi scot colierul de la gât îmi ridic mâiniile în față acesta levitând între palmele mele, și cu toată puterea mea strig:

     — Cristal al Haosului, protejează-mă! acesta creând un scut protector ce mă apără de fulgerul fetei.

     — Tu realizezi că nimic din lumea asta nu mai contează? Cu rând cu toții veți muri iar misiunea mea de-al ucide pe Evan va fi însfârșit completă.

     — Nu! Pentru că eu cred în mine, pentru că am speranță. Și atât timp cât o am, sunt sigur că lumea asta va trăi!

     — Speranță? În ce? În oameni? Oamenii păcătoși care l-au trădat pe Dumnezeu de milenii întregi? Ar trebui să-mi mulțumești pentru că îți fac un favor, furtuna asta va elimina tot ce există atât binele cât și răul! Așa că taci și renunță! Acceptă-ți soarta odată cu ceilalți! îmi ordonă aceasta mie, scutul meu începând sa crape din cauza fulgelor ei puternice ce se lovesc violent de acesta.

     —  Te rog! Te rog, Cristal al Haosului. Fă-mă să cred și să mai sper în lumea asta, în lumea pe care vreau să o protejez, în lumea pentru care prietenii mei și-au dat viața. Te implor! iar la aceste cuvinte lumina cristalului meu devine mai puternică. Este atât de tare și de strălucitoare încât sute de fascicule de lumină ies din cristalul meu ce plutește în mâiniile mele.

     — Ce este...ce faci?! întrebase Emilly nervoasă cu un strop de confuzie în privirea ei rece ca gheața.

     — Acum Xanilia! o chem eu pe mătușa mea, un portal deschizându-se în spatele lui Emilly, timp în care îmi ridic brațele deasupra capului. Cristal al Haosului, fie ca lumina ta să trimită acest rău înnapoi în iad! Invoc puterea ta supremă să o învingă pe această fată! spun eu la care patru lumini apar lângă mine, doar să realizez că acestea erau luminile spiritelor prietenilor mei, care și după moarte erau pregătiți să mă ajute.

     — Puterea Cristalului Focului!

     — Puterea Cristalului Pământului!

     — Puterea Cristalului Apei!

     — Puterea Cristalului Vântului!

     — Puterea Cristalului Haosului!  Se aud vocile lor odată cu a mea, la care o rază imens de lumină albă iese din cristalul meu care blochează următorul atac a lui Emilly. Aceasta  fiind trimisă înnapoi în iad, colierul meu spărgându-se, timp în care cerul se înseninează iar tornada dispare alături de spiritele prietenilor mei.

     — Este! Am reușit! se auzi vocea fericită a Xaniliei, expresia ei fericită schimbându-se instant când mă vede cum cad la pământ. Jhon! se repezi aceasta la mine instant. Jhon, nu! Te rog! Te implor, nu! Nu mă părăsi! Nu acum! spuse ea începând să izbucnească în plâns.

     — Xanilia, tu chiar ai fost...cea mai bună mătușa pe care o puteam avea vreodată. Îți mulțumesc din suflet...și nu uita...te iubesc, îi spun eu toate astea timp în care aceasta izbucnește în plâns începând să țipe într-una timp în care eu mă transform în cenușă.

     Încep să-mi amintesc toate pățaniile și trăznăile pe care le-am făcut alături de prietenii mei. De la glume proaste la farse...toate acele momente răsună undeva adânc în sufletul meu în timp ce mă transform în praf.

     Dacă e...dacă e cumva să mă renasc în altă viață, îmi doresc un singur lucru: vreau doar să fiu înapoi cu prietenii mei și să avem o viață normală, și să fim înapoi împreună cum am fost înainte ca toate astea se întâmple.

     Poate n-am trăit să văd gloria noastră, dar mă bucur că m-am alăturat luptei.

Sfârșit.

Oare?