Au trecut și ultimele zile rămase din vacanța de vară. Eu mi-am mai revenit, părul meu a redevenit șaten, la fel și ochii au revenit la normal, semn că energia mea vitală a revenit.

     Katerina și mătușa mea pot zice că se înțeleg cât de cât. Ba chiar au lucrat împreună una cu cealaltă și au creat un pistol care poate trage cu plasmă, se pare că asta se întâmplă când combini robotica cu magia. Cel mai important e să nu-l folosească în casă, ultima dată l-a testat pe un copac și a funcționat ca un laser, adică ce a rămas din copcac a fost cenușa. Adăugând și faptul că a reparat frigiderul, de fapt reparat e puțin spus, la refăcut și acum are și un ecran ce îți spune ce ai în el și cum poți folosi ingredientele. Katerina chiar se pricepe la chestii de genul.

     Relația mea cu Lia, am impresia că se deteriorează pe zi ce trece deoarece o văd din nou tristă. Poate ar trebui să petrec mai mult timp cu ea având în vedere că am cam neglijat-o în ultima vreme, chiar dacă e iubita mea. Mă rog, iubită e puțin spus, doar ea mă iubește romantic iar eu nu. Sunt așa un ipocrit, m-am supărat că am fost mințit de mama mea și eu îi fac aceeași lucru Liei. Trebuie să-i spun, dar mă tem că dacă o fac atunci cine știe ce criză ar avea. Singura cale ar fi să mă despartă cineva de ea, dar sunt sigur că nu se va întâmpla ceva de genul.

     — Sfatul meu e să te desparți de ea, se auzi vocea mătușii mele din spate.

     — Xanilia! Ieși afară! îi ordon eu. Nu vezi că mă-mbrac pentru școală?!

     — Ești doar în boxeri și în maieu, în rest nu am văzut nimic, zise femeia luând o gură din ceașca de cafea. Ascultă la mine, spune-i adevărul chiar de o doare. Nu te baza că va veni cineva și-ți va rezolva problemele doar pentru că tu ești un laș și nu vrei să-i spui adevărul. Și chiar dacă prin absurd s-ar întâmpla ceva de genul te vei maturiza fix zero la sută. Nu aștepta pe alții să-ți rezolve problemele pentru că ție îți e frică să-i spui adevărul.

     — Am făcut asta ca să o protejez! Am făcut asta pentru binele ei, cine știe de ce poate fi capabilă?!

     — Mințind-o? Chiar că ești un ipocrit, faci aceeași greșeală ca mama ta. Evan ar fi dezamăgit să vadă halul în care a ajuns fiul său.

     — Nu-l pune pe el în asta!

     — Cum să nu-l pun? Ce? Te doare adevărul? Te doare că nu-ți spun să-ți trăiești fantezia asta în loc să te sfătuiesc să fii onest cu ea? Știi ceva, nu știu la ce-mi mai bat capul. Nu vreau să mă cert cu tine, eu doar îți zic ce trebuie să faci. Spune-i adevărul...chiar dacă cineva apare prin magie și rezolvă situația asta nu a-ți rezolvat absolut nimic între voi. Ve-ți fi exact la fel, am spus-o și o mai zic odată...

     — Mătușă! Dacă nu fac asta îmi pot pierde prietena, e capabilă să se sinucidă!

     — Ia uite, încă un motiv. Spune-i adevărul de la început și se sinucide, spune-i în față acum că ai mințit-o în tot acest timp și tot se sinucide. Nu ai făcut absolut nimic cât timp ai fost împreună cu ea. Nu ai ascultat-o, nu ai fost alături de ea, iartă-mă că ți-o zic și mă doare asta foarte mult dar nu ești un prieten bun pentru ea. Tot ce-ai făcut a fost să te învârți ca o oaie căpiată întrebându-te dacă tu ești cel rău sau mai știu eu ce. Fără supărare dar ești egoist, te gândești doar la tine. Evan ar fi dezamăgit să vadă halul în care ai ajuns, și cu asta am spus tot. Sunt dezamăgită eu de tine...cum poți fi așa crud cu ea? Văd ambele perspective evident, dar să nu te miri dacă fata își pune capăt zilelor când află că ai mințit-o, atunci va fi vina ta.

     — Xanilia eu...

     — Doar taci, și încă ceva...Katerina a avut dreptate. Chiar fugi de adevăr...nu de adevărul care crede ea, dar de adevărul ăsta. Îți e frică să-i spui în față că nu-ți place de ea știind că-n ambele cazuri o să-și pună ștreangul de gât. Nu o salvezi de la moarte pe fata asta, doar o faci să sufere mai mult dându-i motive în plus să se sinucidă. Ești un monstru Jhon, iartă-mă că spun asta dar e adevărul curat. E ultima ta șansă, poate reușești să repari ceva, poate totul nu va fi cum crezi tu sau cum cred eu dar măcar vă ve-ți maturiza și ve-ți discuta despre asta ca doi oameni maturi. Te rog, nu o mai face pe fată să sufere mai mult decât a suferit deja, tu în momentul ăsta nu faci nimic altceva decât să pui sare pe rană crezând că tu o vindeci. Haide, te-am ținut destul de vorbă. Du-te la școală...

      După ce termin conversația cu mătușa mea, reușesc să mă-mbrac, îmi i-au ghiozdanul în spinare și merg spre sația de autobuz gândindu-mă la fiecare cuvânt spus de mătușa mea.

     Nu trec zece minute că ajung în stația de autobuz, unde o văd pe Lia stând pe bancă privind în gol. Deobicei obișnuia să mă trezească ea dimineața.

     — Bună dimineața! îi spun eu fetei eschivând o expresie fericită pe fața mea, dar nu primesc vreun răspuns din partea ei. Ce mai faci? Eh....? o-ntreb eu dar nici acum nu răspunde, parcă ar fi în transă. Și...ce vreme frumoasă, nu crezi?

     — Jhon? își întoarce ea capul deodată spre mine arătându-și ochii albaștrii ca oceanul. Tu chiar mă iubești?

     — Bineînțeles că da! De ce ai crede că nu?

     — Întrebam....spuse ea, o ploaie severă începând în momentul ăla, așa că mă așez pe bancă lângă ea.

     — Lia? Ai pățit ceva?

     — Jhon, de când a murit tatăl meu...am....am devenit așa deprimată. Vorbesc serios, zise ea plângând. Nu dramatizez sau ceva de genul, dar mereu mă-ntreb dacă mai are sens să trăiesc și să nu-mi pun capăt zilelor. Tu ești singurul motiv pentru care eu mai trăiesc în lumea asta, știind cât de mult ții la mine și ai acceptat să fim împreună. Crede-mă că în fiecare zi mă-ntreb dacă să sparg colierul de la gâtul meu sau nu. Îmi pare rău pentru asta, poate sunt eu prea sensibilă. Dar nu pot trăi cu gândul știind că am impresia că în fiecare zi din viața mea trăiesc o minciună. Tot ce-mi doresc e să fiu lângă tine, să te țin în brațe, să fiu alături de tine. Nu-ți dorești și tu la fel pentru mine...?

     — Bineînțeles că da! îi spun eu luând-o în brațe. Știi ceva, hai să facem ceva amuzant, să ne distrăm!

     — Dacă ții la mine așa mult cum spui...de ce nu-mi dai sfaturi? De ce încerci să eviți tristețea mea? Am făcut eu ceva greșit?

     — Lia, nu...doar că ziceam că poate vrei să petrecem puțin timp împreună.

     — Tu măcar te auzi? se uită ea spre mine curgându-i șiroaie de lacrimi. Sunt în pragul sinuciderii iar tu negi întreaga mea tristețe. Nu-mi răspunzi la mesaje, nu-mi răspunzi la apeluri. De ce mai suntem împreună atunci? De ce fugi de mine Jhon? Am făcut eu ceva greșit?! Spune-mi și voi face orice să mă schimb să-ți pot fi pe plac!

     — Lia...nu ai făcut nimic greșit.

     — Tu știi cât de greu îmi este să pretind că totul este în regulă când defapt nimic nu e? Am sănătatea mentală extrem de scăzută și ție...parcă nu îți pasă de mine. Suntem împreună dar nici măcar nu arătăm ca un cuplu.

      — Totul va fi bine Lia, o iau eu pe fată de mâini. Îți promit, am fost cam ocupat și stresat în ultima perioadă dar crede-mă că nimic din întreg universul, nici măcar Emilly nu e capabilă să distrugă iubirea noastră.

     — Chiar crezi asta?

     — Nu, știu asta. Îi spun eu fetei la care aceasta mă ia în brațe plângând pe umărul meu în timp ce eu îi mângâi capul încet.

     — Jhon, îți mulțumesc pentru tot...ai fost un prieten bun în tot acest timp pentru mine. Nu a fost o secundă în care nu te-ai gândit la tine, mereu te-ai gândit la noi. Îți mulțumesc din suflet pentru tot ce-mi oferi.

     — Aș vrea să îți zic cu plăcere...dar nu pot. Nu-mi permit...

     — Am spus eu...ești un prieten loial și adevărat. Nici măcar nu admiți că tu ai făcut tot binele ăsta.

     — Adevărat Lia...adevărat.

     — Te iubesc Jhon...din tot sufletul meu.

     — Și eu Lia, și eu te iubesc.