Act 2

     A trecut o lună de când eu și prietenii mei ne-am descoperit puterile. Timp în care am și învățat să le controlăm cu ajutorul mătușii mele care ne-a fost antrenor. Ba chiar a făcut în curtea din spate o zonă în care eu și ceilalți ne putem antena folosindu-ne puterile, deoarece a îngrădit tot terenul din jurul casei cu un fel de câmp magic care nu permite trecătorilor să vadă, sau să audă ce se petrece cu adevărat în curtea mea. Adică dacă se întâmplă vreo explozie nu ne vom trezii cu poliția la ușa noastră și să fim nevoiți să explicăm ce sa întâmplat. Pentru că da, niște adolescenți cu puteri magice care exersează să le controleze, antrenați de fica diavolului ar fi extrem de credibil.

     Relația dintre mine și Lia este o altă poveste totuși, eu nu o iubesc romantic, e adevărat. Dar pare așa fericită cu mine încât nu-mi permit să-i zic adevărul, căci dacă aș face-o cine știe ce îi vine fetei în cap?

     Totuși, visul din ziua aia a început să se repete în fiecare seară. Ceea ce înseamnă că nu a fost doar o fantezie creeată de mintea mea cu o imaginație bogată, ci o premuniție, fapt care mă face foarte mult să mă-ngrijorez pentru viitor. Nu am spus nimănui visul acesta pe care-l am de o lună, nici măcar Lia nu știe de el. Nu vreau să creez panică.

     — Jhon! Jhon trezește-te! își pocnește Nicholas degetele în fața mea de câteva ori. Ai adormit sau cum? Ți-am zis să faci treizeci de flotări.

     — Scuze amice, doar că mă gândeam la...

     — La ce?mă-ntrerupe el. Știi bine că nu merg scuze din astea cu mine. La ce te gândeai? Sau mai bine zis, la cine te gândeai?

     — La nimeni...

     — Ei haide! Te gândeai la Lia, nu-i așa? Lasă că te cunosc eu pe tine, de când ai devenit iubitul ei zici că e cel mai fericit lucru care ți s-a-ntâmplat.

     — Cine te-a mințit? îl întreb eu supărat, fără vreun chef.

     — Cum adică? La ce te referi?

     — La nimic, nu mai contează. Oftez eu obosit de situație.

     Am obosit psihic să mă tot prefac că o iubesc romantic pe Lia, nu mă mai pot concentra pe absolut nimic. Nu știu cât mai pot ține teatrul ăsta, dar sper că-l voi putea ține suficient de mult.

     — Stai puțin, îmi sună telefonul, spun eu scoțându-mi telefonul din buzunar care vibrează ca disperatul. Vorbeam de lup, e Lia. Alo, dragă? Ce mai faci?mă prefac eu vesel în fața ei.

     — Bine dragule! Tocmai ce vizitam  anticariatul din centru să cumpăr niște cărți vechi pentru mama mea, având în vedere că este ziua ei azi. Vin-o te rog și ajută-mă! Chiar nu știu ce să aleg!

     — Sunt pe drum! Acum vin, pa!îi răspund eu vesel închizând telefonul. Scuze Nicholas, lăsăm antrenamentul pe mâine. Trebuie să mă duc să o ajut pe Lia cu ceva, pa! strig eu la el în timp ce fug spre centrul orașului.

     — Vezi că mâine facem dublu! țipă el la mine din depărtare, glasul lui auzindu-se în ecou în timp ce alerg ca disperatul spre centru.

     Într-un final, după vreo zece minute de alergat non-stop mă opresc în fața Liei și încep să pufăi, ea bătând din picior.

     — Ai zis că vi imediat, imediat înseamnă acum. Ai întârziat zece minute, chiar îmi făcusem griji! Tu deobicei ești foarte punctual.

     — Scuze dar...nu mai pot de oboseală. Am alergat ca la maraton. Nici la antrenamentele mele cu Nick nu alerg atât de repede...

     — Asta înseamnă că tu chiar ții la mine! Te iubesc dragule, mă sărută ea dulce pe obraz. Acum hai înnauntru!mă trase fata după ea.

     Pot să spun că deja ador tematica și culoriile închise ale acestui magazin de vechituri. Scânduriile de lemn de stejar ce scârțâie sub picioarele mele adâncesc starea de mister ce ascunde această micuță librărie.

     — Cred că am găsit! spuse Lia scoțând de pe un raft o carte cu o coperă roșie și prăfuită. Ce zici?

     — Îmi place, auzi...eu mă mai uit puțin aici să văd ce mai e. Chiar sunt interesat...

     — În regulă!spuse fata cu ochii albaștrii zâmbindu-mi dulce.

     Nu am mai văzut-o în viața mea atât de fericită, ăsta fiind și motivul principal pentru care nu îi spun ce simt cu adevărat. Lăsând acest subiect deoparte, continui să mă uit prin mica bibliotecă de cărți rare, doar să observ și alte obiecte cum ar fi: hărți de comori, globuri pământești vechi, dar nimic din aceste lucruri nu-mi atrage atenția. Până când o găsesc, o frumoasă oglindă de mână cu un mâner alb ce zăcea prăfuită pe masă.

     — La ce te uiți? mă-ntrebă bătrănul vânzător, la care eu îi răspund:

     — La oglinda asta, este superbă. Cât costă?

     — Este gratuită, orice numai să scap de ea cât mai repede.

     — Cum așa?întreb eu curios.

     — Aduce ghinion, nu doar asta. De când am cumpărat oglinda, în fiecare noapte se aud voci din ea, plânsete și urlete. Cred că e blestemată. Ăsta e și motivul principal pentru care n-am spart-o, cine știe ce entități malefice și suflete pierdute se află acolo?

     — Am înțeles, eu cred că o să o iau. Spun eu luând oglinda în mâini, vânzătorul avertizându-mă încă odată de posibilele pericole.

     După ce plecăm de la anticariat, mergem spre casa Liei, unde din păcate nu am putut să stau lovindu-mă o izbitoare durere de cap alături de încă o premuniție cu sfârșitul lumii.

     Lia mă conduce acasă având în vedere că a observat faptul că nu mă simt bine, iar când ajungem în fața casei mele aceasta mă sărută pe buze și pleacă foarte veselă spre casa ei, chiar țopăind.

     Nu pot spune același lucru despre mine, care sunt epuizat din orice punct de vedere. Atât fizic cât și psihic...Doamne ce aș vrea să mă odihnesc.

     — Bună ziua mătușă...o salut eu pe mătușa mea extenuat, în timp ce intru în casă. Ea stând îmbrăcată într-un halat roz cu papuci albi în formă de iepuraș, bând o ceașcă de cafea.

     — Vrei cafea? mă-ntrebă ea pe mine.

     — Otravă...îi răspund eu. Dă-mi otravă că nu mai pot de oboseală, de știu că dorm veșnic dar să dorm.

     — Nu poți muri, de când ai devenit element ești imortal. Singurul mod prin care poți muri este fie dacă îți spargi colierul, fie dacă nu-l mai porți trei zile.

     — Lasă-mă te rog...urc eu pe scări în camera mea, punând oglinda pe biroul din camera mea, și mă trântesc din nou în pat adormind aproape instant.

     În ultima perioadă am fost extrem de obosit, posibil e din cauza faptului că încă sunt extenuat psihic. Chiar de am trecut peste faptul că a ascuns adevărul despre mine și despre tatăl meu atâția ani, sunt conștient că nu pot rămâne toată viața supărat pe ea.

     Nu durează câteva minute până adorm, dar, dintr-odată aud niște plânsete stranii care mă trezesc din somn. Mă frec la ochi și continui să mă uit prin cameră dar nu văd nimic ieșit din comun, totuși plânsetul ăla încă îl pot auzi.

     Îmi întorc privirea spre oglindă și pot observa cum în ea o fată cu un păr blond decolorat începe să plângă ca disperata.

     — Sunt eu nebun?mă-ntreb eu. Defapt...la câte am văzut și am auzit, ăsta ar fi ultimul lucru care m-ar face să înnebunesc. Ești bine?o-ntreb eu curios pe fata din oglindă, la care aceasta își îndreaptă ochii săi plini de lacrimi spre mine, și se uită fix în sufletul meu. În următoarea secundă pot observa cum fata începe să râdă și mă-ntreabă cu speranță:

     — Poți să-mi arăți te rog în ce cameră mă aflu?la care eu îi arăt camera, neștiind de ce ar vrea să o vadă. Nu cred...după atâția ani, am ajuns într-un final acasă! Tu trebuie să fi Jhon, nu-i așa?

     — Da? De unde mă cunoști?

     — Nu contează. Du oglinda la mama ta, și spune-i că o caută Katerina.

     — Nu înțeleg cum de o cunoști pe mama, dar fie. Îi răspund eu fetei ducând oglinda la mama mea, spunându-i că o caută așa zisa Katerina.

     Odată ce-i arăt oglinda mamei mele, alături de fata prizonieră în ea, mama îmi smulge oglinda din mână și începe să izbucnească în lacrimi spunându-i numele fetei de mai multe ori, eu neînțelegând ce se întâmplă.

     — Xanilia!o cheamă ea pe mătușa mea. Xanilia! Vin-o aici, acum!

     — Ce mai este?o-ntreabă mătușa mea venind alaturi de veșnica ceașcă de cafea. Cine a murit?

     — Nu a murit nimeni!îi spune mama  mea femeii brunete, explicându-i situația, doar să văd cum mătușa mea începe să se uite în părți.

     — Deci tu vrei ca eu să o eliberez pe fata asta din oglindă? S-a făcut. Pocnește ea din degete în timp ce din oglindă ies sute de particule de sclipici ce o eliberează pe fată de acolo.

     Într-adevăr....era mult mai înnaltă decât mine, și era de o frumusețe răpitoare. Îmbrăcată doar în niște veșminte albe curate uitându-se fix în ochii mei, parcă mulțumindu-mi din priviri.

     — Dacă mai aveți nevoie de mine, eu sunt în bucătărie! le spune mătușa mea plecând din cameră, în timp ce femeiile se îmbrățișează în timp ce plâng de bucurie.

     — Îmi explică și mie ce se întâmplă aici?o-ntreb eu pe mama mea.

     — Nu mă mai ții minte frățioare?chicotește fata cu pielea palidă ca varul.

     — Jhon, ea este Katerina, sora ta mai mare. Îmi explică mama mea. Erai foarte mic când a dispărut ea, de aceea se pare că nu o mai ții minte. Aveai patru ani mai exact...dar cum Dumnezeule ai ajuns acolo?!

     — Păi, mai exact când eram noi două în locul unde tata mergea de obicei, am găsit o oglindă foarte frumoasă pe jos și am șters-o de praf. Dar când am atins sticla ei cu mâiniile mele am fost absorbită de ea instant.

     — Credeam că nu mai avem secrete...îi spun eu mamei mele încruntându-mă la ea.

     — Tehnic nu am ascuns nimic, ți-am și explicat de sora ta că a dispărut, mă întrebai toată ziua de ea.

     — Dar...cum de tu și cu tatăl meu?

     — Oh, nu e fiica noastră biologică! Am adoptat-o de mică, i-am zis asta când avea doar o vârstă fragedă. Dar cred că este prea multă informație pentru o singură zi. Haideți copii la masă...acum că suntem toți împreună, mai puțin Evan...putem fi acum o adevărată familie.