Ducesa și ducele de R. au o nouă moștenitoare în familia lor. Lady Seraphine pare să încheie șirul de copii pe care i-a oferit ducesa ducelui, cum aceasta a ajuns deja la treizeci și opt de ani, iar ducele sus-numit are acum patruzeci și nouă. Unele cititoare vor însă să afle ce consumă ducesa, astfel încât să evite și acel aliment care, se pare, dă naștere numai fetelor. Este categoric un blestem!

- dintr-un ziar de scandal, 1810

*

În pădurile din Crumbria, lângă Ullswater, după șaizeci de kilometri greoi, Silas decisese în sfârșit să se oprească. De altfel, nu o făcuse dintr-o generozitate ieșită din comun, își dădu ea seama. În apropiere, îi auzise pe bărbați vorbind, Silas deținea o proprietate. Nu era de mirare că o luaseră pe o rută ocolitoare celei pe care ajunseseră în Gretna. Strângând mai bine haina în jurul ei, Zylphia oftă. Tot tremura. I se părea ireal de frig în această pădure, iar apa care se lovea repede de stânci o înfrigura și mai tare. Își trase nasul și se uită la Silas care își spăla mâinile în râu, apoi fața. Dumnezeule, era nebun dacă își închipuia că apa aceea rece avea să ajungă undeva în apropierea pielii ei!

—Haide să te speli, Zy!, îi auzi glasul. Aș vrea să mai pot respira după călătoria noastră. Nenorocitul, îi spunea că miroase! Furioasă, apucă o piatră din apropiere și ținti brațul lui. Aruncă, iar Silas se feri dibaci, piatra plesnind puternică apa. Voiai să îmi spargi capul?

—Nu, voiam să îți cadă mâna pe care, de când ai pus-o pe mine, a provocat numai necazuri!, îi replică. Nu mă spăl. Lasă-mă-n pace!

Silas – care avea și cămașa descheiată, nicio lavalieră la îndemână și nici mănuși – se ridică și se apropie de ea. Davis era întotdeauna imprevizibil, iar, dacă s-ar fi simțit mai bine, aceste circumstanțe ar fi aprins-o. Dar nu se simțea bine. Avea impresia că ochii îi ard în cap, trupul îi tremura, îi era în continuare frig, mușchii o dureau. Prânzul frugalnic pe care îl luase amenința să fie dat afară. Simți mâna lui Silas prinzând-o de umăr și dădu să protesteze.

—Silas, lasă-mă când îți spun...

—Te speli! Acum!

—Obligă-mă!, îl provocă, deși nu era deloc înțelept să o facă.

Bineînțeles că bărbatul o apucă de parcă era un fulg, ceea ce nu era cazul, o aruncă pe umărul lui și se apropie de râu. Degeaba se zbătu Zy, degeaba se strădui să se împotrivească. Simți apa rece udându-i trupul – și rochia! – în timp ce Silas o scufundă de câteva ori. Scuipă apa când reveni la suprafață, conștientă de faptul că probabil arăta îngrozitor acum. Furia o cuprinse și, când fu scufundată din nou, îl trase cu totul pe Silas în apă, alături de ea. Îl ținu cât de strâns putu și aproape că își dori să îl înece acolo. Acapără puterea, se sui pe el și continuă să îl scufunde până când bărbatul ieși la suprafață. Era la fel de furios ca ea acum. Dar la naiba cu asta, nu intrase el într-o căsnicie cu un individ ursuz, malefic, autoritar și domninant. Nu! Zy fusese nevoită să îi asculte înjurăturile, nemulțumirile la adresa ei, a familiei ei, a seminției nobile, să îi suporte tachineala cu privire la statutul ei privilegiat. Se săturase să audă cuvântul „doamnă" și pe Silas rostindu-l batjocoritor, mai ales că începuse să se simte rău de câțiva kilometri deja.

Mâna lui Silas îi prinse ceafa și o imobiliză. Nici ea nu se lăsă mai prejos; își înfipse mâna în pieptul lui și unghiile, dorindu-și să-l facă să sângereze.

—Dă-mi drumul!, îi ceru Silas.

—Îmi amintesc că ți-am cerut ceva asemănător, îi spuse ea. La naiba, Silas, mi-ai distrus rochia! Și nici măcar nu e rochia mea. E rochia mamei! Mamă pe care ai jignit-o, idiotule!

Și asta era o față a Zylphiei pe care Silas nu o mai văzuse niciodată. Se încruntă și îi dădu drumul, iar ea făcu la fel, începând să iasă din lac. Apa nu era așa rece pe cât reclama ea, iar afară începuse să se încălzească. Bineînțeles că doamna era învățată cu apă încălzită din belșug, săpun și parfumuri. Pufni și își continuă baia, aruncând câte un ochi trupului ei pe care rochia lui Anne se lipise exemplar. Nu o văzuse încă goală, nu așa cum și-ar fi dorit, iar faptul că mai aveau un kilometru sau doi de parcurs până ajungeau în casa cumpărată în provincie nu îl ajuta. Sigur că o voia acum, când știa ce putea ascunde această fată. Avea nevoie de o femeie și avea nevoie de această femeie. Era convins că după ce se va fi culcat cu ea și își va fi satisfăcut curiozitatea, dorința pentru ea va fi pălit și, odată cu ea, nebunia care îl făcuse să o răpească de sub nasul părinților ei. Nu fusese niciodată atât de nesăbuit. Își atinse în treacăt șoldul care purta cicatricea pumnaului pe care Bell, tatăl lui, îl împlântase în el în urmă cu șapte ani. Atunci fusese atât de nesăbuit, atunci și doar atunci; momentul în care îl ucisese chiar el pe Bell și îi luase locul în ierarhia răufăcătorilor din St Giles fusese o decizie calculată, ușor grăbită, într-adevăr, dar dorită. Oricum nu ar fi lăsat-o niciodată pe Blue, sora lui, să se înhame acestei vieți. Ea nu. Ea niciodată nu.

Nici pe Zylphia nu și-o dorise alături de el, pe străzile întunecate din inima depravării, dar, aparent, acum ea era Regina lui, iar oamenii vor fi avut așteptări de la ea. Nu toți erau George, un domn cu doamnele, mai ales cu copilele, așa cum îi spunea matahala care pornise înainte cu unul dintre caii trăsurii pentru a se asigura de condițiile din casă. Voia să doarmă bine în seara asta, să doarmă și să mănânce bine.

O observă așezându-se pe aceeași buturugă. Buzele ei pline se mișcau furioase, aruncând așa-zise obscenități. Zylphia nu știa să înjure, dar se strădui și cumva asta era suficient. Ieși din apă și își scutură pălăria înainte de a și-o pune pe cap. Împrumutase un tricorn dintr-un han pentru deghizarea lui mundană. Arăta ca un pirat, iar Zylphia avea să fie fecioara care plătea birul mării în seara aceasta. Trupul îi fremăta de anticipație. Sigur că avea să îi producă și ei plăcere; deși nu îi păsa prea tare de plăcerea femeilor în pat, dar ele tot o găseau datorită lui, să îi provoace plăcere soției lui era imperativ. În plus, Zy nu era chiar orice femeie.

Își întrerupse gândurile când realiză că în apropiere se auzea zgomot de pași, de copite. Se repezi la revolverul din haina pe care o lăsase în apropiere și îndreptă arma spre intrus imediat ce acesta apăru în raza lui vizuală. Zylphia tresări, dar nu scoase niciun alt sunet. Totuși, Silas își miji ochii când realiză că intrusul era chiar bărbatul din spatele acestei povești, era chiar ducele de Albany. Și el își dorea să îi zboare creierii mai mult decât orice pe lumea aceasta.

—Nu trage!, strigă însă Albany. Sunt aici cu gânduri de pace! Apoi, chipul ducelui se întoarse spre Zylphia care privea aproape nepăsătoare venirea lui: Milady! Sunteți vie!

—Ea da, îi spuse Silas, tu, s-ar putea să nu pentru prea mult timp.

Albany descălecă și spuse:

—Ah, dar nu așa se vorbește cu bărbatul care v-a adus împreună!

—Tu ne-ai adus împreună?!, se auzi atunci glasul Zylphiei. Înainte ca Albany să mai spună ceva sau ca Silas să reacționeze, Zy mai prinse o piatră și o aruncă direct în spatele ducelui. Nenorocitule! Te urăsc! A doua piatră – Slavă Domnului că nu suficient de mare! – îl nimeri pe duce direct în cap.

—Gata, milady! Mă omori! Doamne, ce îți e și cu Cardinhamii ăștia! Ba te împușcă, ba te omoară cu pietre! Familie de nebuni!

Dar cât Zylphia rămase fără rezerva ei de pietre, Silas o prinse de braț pentru a o opri.

—De ce ești aici?

—Am venit să discut. Am venit să îți spun că nu am nimic de-a face cu lady Zy ca fiind vândută în Pretty Maid. Tot ce am vrut a fost ca ei să mi-o aducă mie ca să mă însor eu cu ea și ca să nenorocesc mințile Cardinhamilor de-a pururi!

—Asta ar trebui să fie mai bine decât ce s-a întâmplat?

Ducele oftă și își frecă locul în care fusese lovit.

—Îmi place să cred că am abilități de soț, spuse acesta. Te-aș fi tratat frumos, milady. Ai fi fost ducesa mea!

—Da, în schimb s-a ales cu cerșetorul!, pufni Silas.

—Silas, cum poți să spui așa ceva? Ești departe de a fi un cerșetor. Ea se eliberă din mâna lui.

—Nu te preface că nu suferi pentru că nu ești acum nu știu ce ducesă, ci doar doamna Davis, soția unui...

—Dumnezeule, poți doar să taci?, strigă Zylphia. M-am sătura de tine și de preconcepțiile tale! Vreau acasă! Vreau la mami!

Criza Zylphiei – o nouă criză care nu îi stătea în caracter – fu întreruptă de mârâitul înciudat al unui animal ai cărui ochi străluceau în lumina difuză a asfințitului. Toți trei, inclusiv calul, tăcură și priviră dulăul masiv care își dezvelise colții pentru a-i privi. Silas o prinse de mână și o trase înspre el, conștient de faptul că acum era numai despre supraviețuire. Mirosul lor și agitația adusese animalul în proximitate. Își duse mâna la revolver și începu să îl ridice ușor, când auzi glasul ei:

—Ce crezi că faci?

—Omor bestia înainte ca ea să ne omoare pe noi!

—N-ai să faci asta!, îi spuse. La naiba, Silas, noi suntem pe teritoriul ei. Nu avem niciun drept să ucidem biata făptură!

Dar biata făptură avea o o constituție impresionabilă, cap mare,alungit, nu ascuțit. Botul era mare, dinții păreau masivi, pregătiți să îi sfâșie. Când animalul ieși din tufiș, Silas fu înclinat să creadă că era un lup. Dar nu. Mai fusese în Prusia cu niște afaceri și întâlnise genul acesta de animal. Totuși, ce căuta el aici era un mister. Și cu siguranță nu avea nimic din domesticirea pe care o întâlnise la câinele acelor ciobani. Avea blana sură, ochii inteligenți. Trebuia ucis înainte ca Zy să facă o prostie. Nu mai ținu cont de avertizările ei, de amenințările ei. Când animalul continuă să mârâie, iar ducele de Albany spuse că el era alergic la mușcături, în general, cu excepția mușcăturii de femeie, Silas ochi animalul și apăsă o singură dată, precis. Câinele se ridicase deja pe picioarele din spate, pregătit să sară la Zylphia care își agita trupul prea mult și care făcea gălăgie. Îl ochi din plin, iar schelălăitul care urmă fu mai mult decât sfâșietor. Alături de el, și strigătul doamnei Davis umplu văzduhul. Atunci îi dădu drumul, iar Zy alergă spre animal, încercând zadarnic să oprească sângerarea. Silas nu rata niciodată. Împușcase animalul direct în cap. Și cu asta se terminase totul, inclusiv orice urmă de clemență din ochii soției lui.

***

Ucisese un biet suflet. Silas Davis, bărbatul cu care era căsătorită, apăsase pe trăgaci și ucisese un biet animal. Sângele era peste tot acum pe ea, iar Zy rămăsese privind, cu chipul înlăcrimat și cu nasul curgându-i. Îl trăgea regulat, în timp ce umerii i se zguduiau. Nu merita asta. Vina era a lor că fuseseră aici, în teritoriul animalului. Nu era vina animalului că trăia în habitatul său. Singurii care ar fi trebuit să moară ar fi fost ei.

—Ești un monstru..., șopti. Cum ai putut să...

—Ar fi sărit la tine și te-ar fi mușcat, îi spuse Silas apropiindu-se de ea. La naiba! Pleacă de lângă el! Nu știi dacă era turbat sau...

—E o ea!, îi spuse. Nu vezi sânii care sunt... Ochii i se măriră când își dădu seama ce însemnau acei sâni măriți, încărcați cu lapte. Sânii... Se ridică rapid și se îndreptă spre tufa din care venise animalul. Așa cum credea, acolo se afla un cuib improvizat și în el se afla un singur pui, unul căruia nu îi dăduseră încă nici ochii. Icni, iar încântarea o cuprinse în tandem cu remușcările. Silas ucisese mama unui biet pui. Prinse animalul în mâinile ei, animal care începu să scoată sunete neajutorate. Era speriat și probabil flământ. Gata, gata... Îi șopti. Gata.

Din spatele ei, Albany își dădu seama că venise într-un moment foarte prost. Poate că ar fi trebuit să îi pese mai puțin ce se alegea de Zylphia Cardinham din moment ce era categoric la fel de nebună precum Silas Davis. Oricine ar fi avut suficientă minte să își dea seama că animalul dorise să o muște.

—Zylphia!

—Ai putea fi puțin mai blând cu ea, îi spuse Albany. Am auzit că femeilor...

—Nu-mi spune cum să mă comport cu soția mea!, îi aruncă Silas o privire rece, iar Albany ridică mâinile neajutorat. Trebuia să plece din grota porumbeilor nebuni. Era clar pentru el că cineva avea nevoie de foarte mult sex și moment petrecut împreună. Zylphia, treci aici! Așa că, în timp ce aceștia se certau, Albany realiză că era optim să plece. Oricum Zy și Silas nu observară cum Albany se sui pe cal și dispăru, fericit că scăpase. La naiba, femeie!, mârâi Silas și o prinse de braț. Privi apoi micul pui din mâinile ei. Nu luăm ăsta cu noi!

—Ăsta e un copil și prefer să îl iau cu mine, dacă nu te superi.

—Ba mă supăr! La naiba, Zylphia, nu-mi plac animalele! Niciun tip de animal!

—Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să-l lași pe micuțul ăsta orfan, îi aruncă disprețuitoare Zylphia. Acum, dacă nu te superi, trebuie să plecăm. Cuiva îi este foame. Și nu trebuie să vadă ce ai făcut tu cu mama lui. Zy făcu niște pași în față, apoi se opri: Mamă pe care o vei îngropa creștinește.

—Nu voi îngropa un câine! Oricum va putrezi și... Zylphia își ridică o sprânceană în direcția lui: Te las aici, să știi. Nu îmi pasă oricum de acest câine și, dacă îl aduci în casa mea, te dau afară cu el cu tot.

—Să înțeleg că am găsit în sfârșit un mod prin care să scap de tine?

Între ei se dădu o bătălie tăcută atunci, iar Silas își miji ochii cât de mult putu, până ce realiză că mințea: nu ar fi putut să o lase aici. Seara se va face frig, existau animale și mai periculoase în pădure, avea să îi fie foame. La naiba! Își scoase cuțitul din cizmă, iar Zy tresări o clipă. Silas rânji. Așa deci, avea impresia că o va omorî. Duse cuțitul spre ea, lipind lama de unul dintre sânii ei:

—Vei plăti pentru asta, doamnă Davis.

Apoi, se întoarse și începu să sape groapa animalului cu un cuțit. La asfințit, el și Zy se îndreptau spre cabană, călare, pe singurul cal care le rămăsese după ce George îl luase pe celălalt și schimbase trăsura pentru niște bani. Atunci își dădu seama că ceva era în neregulă, când Zylphia începu să tremure și mai tare, cu atât mai mult cu cât temperatura nu se schimbase simțitor și purta pe umeri mantaua lui. Se încruntă și încercă să îi ignore sensibilitățile feminine, dar schelălăitul animalului la pieptul ei și faptul că îi auzea dinții clănțănind nu îl ajuta. Apoi, Zylphia aproape că alunecă de pe șa, din fața lui.

—La naiba, femei, ține-te și tu... Dar se întrerupse când, atindându-i pielea gâtului își dădu seama că aceasta fierbea. Opri calul și îi întoarse capul spre el. Pielea palidă a lui Zy devenise roșie, iar roșeața urca în sus, pe obraji, cuprinzându-i întreaga față. Nu era de mirare că animalul striga: se copsese la sânul ei. Ai febră!, își dădu el seama. Ce naiba! De când?

—Nu mă simțeam bine de câteva ore, dar...

—Ore!, pufni furios și dădu bice calului. O observă strângând din dinți, opunându-se frisonului. Nu i te opune, ce naiba! Mii de draci! Ține-te, Zy! Nu vreau să îți rupi gâtul!

—Sunt obosită, Silas, șopti ea. Chiar sunt obosită...

—Să nu îndrăznești să adormi!

Totuși, până ajunseră la căsuță, Zylphia căzuse în somn, dacă nu în leșin. Se trezi doar o clipă când bărbatul o ridică de pe cal, dar mâinile îi rămară în continuare agățate pe animalul de la pieptul ei, iar trupul din ce în ce mai moale. Asta și faptul că nici când fu chemat un doctor din apropire nu se trezi îl îngrozită pe Silas mai mult decât avea să recunoască după ce momentul va fi trecut.

***

—Frumușică Polly,/ Frumușică Polly,/ Nu vii tu spre mine?/ Frumușică Polly,/ Frumușică Polly,/ Nu vii tu spre mine?/ O, nu, tinere,/ Mă tem că mă vei dezlega/ Doar lasă-ți piciorul peste mine! (1) Ducele de Albany continuă să cânte în timp ce intră în hanul din Keswick. Se îndreptă fericit spre tejghea, realizând că hangița era din toate punctele de vedere drăguță. Își drese glasul, își îndreptă spatele și se gândi că era cazul să fie cu o femeie, mai ales dacă voia să și-o scoată din minte pe obraznica Evangeline Cardinham pentru un timp. Se așeză pe scaunul înalt și zise repede: Bere și orice se gătește aici, drăguțo!

Hangița îi făcu cu ochiul și aruncă în fața lui o halbă. Ah, ospitalitatea scoțiană! O adora! Luă o gură sănătoasă din licoare, își șterse gura și râgâi satisfăcut. Da! Ce bine că scăpase de nebunia Cardinham. Se întreba adesea dacă voia să între în familia asta de turbați. Poate că nu. Poate că da. Erau avantaje: femei frumoase, funduri mari, copii mulți. Erau și dezavantaje: nebunia se putea să fie ereditară și contagioasă. Nu că el nu era deja nebun. Avuseseră oamenii din jurul lui grijă să îl înnebunească. Își întinse corpul și se întrebă dacă nu era cazul să o aștepte pe Aphrodita Talbot, fiica lui Thaddeus și a lui Summer, să mai crească. La urma urmei, Albany aflase că Summer nu avea nici pic de sânge Cardinham în ea. Dar nu cu Shrewsbury avea el o diferență de reglat, nu.

Tocmai când știa că ziua lui va fi mai frumoasă: o chelneriță blondă îi făcu cu ochiul, o mână mare i se așeză pe umăr, iar Albany încremeni.

—Măi să fie, dacă nu e chiar bărbatul care a pus ca fiica mea să fie răpită în primul rând!

Și se părea că acești Cardinhami erau dispuși peste tot! Erau ca o mâncărime pe care bărbații o luau adesea de la vreo prostituată. Iar el obișnuia să se ferească de așa ceva cu sfințenie.

—Wine Cardinham și minunata lady Anne!, zise Albany și oftă. De când nu ne-am mai văzut, dragilor! Ce face logodnica mea, lady Paris? Tot măritată cu viermele care îmi era prieten? Câți copii? Zece deja? Wine mârâi în direcția lui, iar Albany înghiți în sec. El era puțin amețit, Wine nu. Lupta nu ar fi fost dreaptă. În apărarea mea, zise ducele, nu am vrut niciun moment ca lady Zylphia să fie dusă la vreo casă de toleranță.

Se abținu să spună că i-ar fi prezentat el un bordel dacă avea poftă de vreunul și că i-ar fi îndeplinit orice fantezie. Nu era înțelept să spună asta în fața unui tată.

—Unde este?

—Te referi la doamna și domnul Davis?, întrebă Albany. Wine aprobă. I-am văzut! Dar îți spun doar dacă îmi dai drumul!

—Și de ce aș face asta? Tu ești de vină pentru tot, până la urmă.

—Haide să fim raționali! Lady Anne puse mâna peste mâna soțului ei, iar Albany oftă ușurat. Așa, Zylphia și Silas. Da, i-am văzut. Înghiți și oftă. Se ducea spre Liverpool, aruncă minciuna. Așa au de gând să vă păcălească.

—Bine, zise Wine. Dacă te mai prind vreodată, Albany, dacă te mai văd vreodată, voi nimeri categoric capul. Te voi omorî!

În timp ce Wine și soția lui se îndepărtară, Albany râse:

—Câtă recunoștință în familia asta!

Apoi, își dădu seama că i-o plătise lui Wine; Zy și Silas erau departe de Liverpool, erau tocmai în Crumbria. Avea să îl învârtă pe Wine și avea să se bucure de asta. Ei, acum putea considera că îi făcuse o favoare lui Silas. La urma urmei, cui îi ardea să facă dragoste cu soția când socrul îți sufla contant în ceafă. Își duse mâna spre braț, acolo unde avea tatuajul cu pasărea mistică ce renăștea din cenușă din nou și din nou. Nu știa ce să îi spună lui Wine despre moarte; la urma urmei, el se dovedise mai mult decât descurcăreț în viață. Nu îl dobora pe el o namilă fără minte așa cum se dovedea întotdeauna a fi un Cardinham

Chelnerița cea blondă și frecă sânul de mâna lui, iar Albany se grăbi să înghiță mâncarea pusă înaintea lui:

—Imediat, drăguță. Cum te cheamă?, o întrebă.

—Cum vrei să mă cheme?, chicoti fata,

—Eva, îi spuse fără să se gândească. Eva. Îi plăcea să își imagineze că avea să i-o tragă fiicei lui Bryght Cardinham. Categoric Eva.

—Eva să fie!, spuse femeia. Mergem, frumușelule?

Albany aprobă și sări de la masă. Distracție pentru el, necazuri pentru Cardinhami. Asta da viață!

(1) Pretty Polly (Frumușica Polly), cântec popular american.