Azi am vrut să îl sărut pe Silas. Dar el o săruta pe doica fraților mei. Totuși, am vrut să îl sărut. Cum ar fi fost să îl sărut?

- Zylphia Cardinham către sine, furtună hormonală, 1802

*

Faptul că sfârșise dormind pe jos, alături de Cyrus Talbot, afurisitul de conte, îl indispuse teribil pe Silas a doua zi când pășiră în sfârșit în Gretna Green. Zylphia arăta odihnită, deși emoționată, dar el arăta teribil. O înfășurase într-o pelerină pentru a nu se uda – atât îi mai trebuia, să o știe răcind –, în timp ce el era acum ud până la piele. Ploua în nord de parcă venea potopul. Drumurile erau blocate. S-ar fi sinucis dacă ar fi încercat să ajungă rapid în Londra. Prin urmare, avea o posibilitate, aceea de a rămâne cu Zylphia în locuința pe care o deținea în apropiere.

—Ce frig e..., se zbârli tânărul Cyrus lângă el. Se apropia prea mult de el, pe cal, pentru a-i împrumuta din căldură. Lui Silas nu îi plăcea să fie atins, nu astfel. Îl privi urât pe Cyrus care păru că nu remarcă indispoziția lui Silas. Spune-mi că ne cazăm într-un han.

—Nu, îi spuse simplu. Totuși, nu avea nicio dorință de a-l invita pe Cyrus să rămână în casa lui, așa că nu îi spuse și unde anume urmau să popsească el și Zylphia.

În spatele lor, chiar în fața atelierului preacunoscut, Zy strănută. Capul lui Silas se întoarse spre ea. Poate că se înșelase și pelerina nu îi ținea de cald așa cum ar fi trebuit. Descălecă și o ajută și pe ea să descalece – fusese o alegere înțeleaptă să îl lase pe George cu trăsură, iar ei să ia cai până aici, dar se părea că mireasa lui era prea fragilă pentru a călători astfel pe o vreme rea –, o prinse de mână și o trase în căsuță. Tremura, își dădu Silas seama. O prinse de umeri și oftă:

—Ah, la naiba, ești udă leoarcă!

—Sunt bine, îi spuse Zy și îl împinse. Silas, poate că ar trebui să te gândești la asta. Vei fi legat de mine întreaga viață.

—Oricum nu intenționam să mă însor. O privi o clipă și încercă să își dea seama că se albăstrise la față sau așa era ea în general. Tu ești agreabilă.

—Sunt convins că asta vrea să audă orice mireasă în ziua nunții ei, comentă Cyrus lângă urechea sa. Zy, știu că părinții noștri sunt împotriva căsătoriilor între veri primari, dar dacă...

—Nici să nu te gândești, Waterford!, tună Silas.

Cu un oftat, Zylphia îi spuse:

—Cy, chiar nu aș putea să... adică... Roșii. Nu aș putea să te iau drept soț al meu.

Contele oftă și aprobă. Era cald în atelier, iar Silas își dădu seama că Zylphia răsuflă ușurată. Oricum el nu își imaginase așa ceva, faptul că va vizita Gretna Green cu scopul pasional al tuturor îndrăgostiților. De fapt, Silas nu intenționase să viziteze nicio biserică cu acest scop, niciodată. Privi spre fata care urma să îi fie soție pentru totdeauna – iar Silas credea că una îi ajungea – și își dădu seama că nici Zylphia nu se așteptase la asta. La naiba! Probabil că se așteptase la bomboane din ciocolată, porumbei albi, rochie albă, orchestră, cină festivă și un alt soț, un heruvim blond cu ochii albaștri așa cum era Cyrus sau mototolul de viconte care o sărutase.

Fierarul era bătrân, totuși vesel, roșu în obraji și cu ochii sclipind. Fericirea lui era contagioasă, iar Silas își dăduse seama că era, în general, alergic la fericire.

—Pregătiți?, întrebă bărbatul. Niciunul nu spuse nimic, drept care fierarul înghiți în sec și ridică din umeri. Prea bine atunci!

Slujba fu relativ scurtă. Fata fierarului, rubensiană, îi zâmbea încontinuu, soția fierarului îi făcuse cu ochiul. Cyrus căscase de trei ori lângă el. Preotul lor improvizat vorbise despre loialitate și copii. Niciun cuvânt nu însemnase pentru el nimic până acum când se afla în fața unei entități pe care nici măcar nu o recunoștea, în fața lui Dumnezeu. Nu. Dacă erai crescut pe străzi, dacă trăiai în mijlocul mocirlei știai că nu există divinitate, ci numai noroc. El fusese norocos, Blue fusese norocoasă. Alții nu. Însă, acum, aici, cu trupul scund al Zylphiei lângă al lui, tremurând încă ușor, se simți mai mult decât ciudat. Cuvintele veneau spre el cu o căldură magică. Totul îl înveșmânta în supranatural. Rugăciunile păreau incantanții, sancțiunile, blesteme. De ce lăsase această magie să i se întâmple Zylphiei un lucru atât de rău? De ce o lăsase să rămână de-a pururi legată de el? Care erau aceste căi miraculoase despre care bălmăjea fierarul? Dacă existase vreodată un drum, Silas se rătăcise de foarte mult timp, iar acum nu era sigur dacă o rătăcea și pe ea sau ea îl ajuta să regăsească o cale. Înjură în gând; devenea irațional. El nu era niciodată irațional.

După o secundă își dădu seama că toată lumea se holba la el.

—Ce?, întrebă încruntat.

—Inelul..., îi șopti Cyrus.

—Nu avem inel! Nu avem nicio prostie de inel!, continuă.

—Nu-i nimic, domnule!, zise la fel de voios fierarul. Duse mâna sub tejghea și scoase de acolo o cutiuță în care se zări strălucirea aurului. Puteți alege unul de aici. Douăzeci de lire!

Prețul era mai mult decât piperat, iar Zy știa asta. Izbucnirea furioasă a lui Silas o făcuse să își dea seama că, pe cât își dorea să finalizeze ceremonia, nu dorea să prelungească chinul bărbatului. Ascultase fiecare cuvânt și își asumase fiecare verset. Greutatea vorbelor și a jurământului o făcuse să tremure. Simțea că era prea devreme și că era prea tânără. Nu înțelegea cum mătușa Summer se măritase la nici optsprezece ani, Paris la șaptesprezece, mătușa Melody când era de-o seamă cu ea. Nici la douăzeci și unu, cât avusese mama când se căsătorise, nu s-ar fi simțit pregătită. Asta era pentru totdeauna și i se părea că aceste cuvinte excedau limita temporală pământeană.

—Nu este nevoie, îi spuse ea fierarului. Vă...

—Nu, mârâi Silas. Alege un inel!

—Silas, nu este... Prviriea lui o făcu să ofteze și să privească spre cutie. Silas nu voia ca oamenii să spună că nu îi cumpărase soției un inel, oricât de scump ar fi fost. Avea să o îmbrace cu bijuterii pentru ca aristocrații să își dea seama că unul ca el era cu mult mai sus decât însuși regele lor. O observă zâmbind și ridică o sprânceană. Știi, o auzi spunând, mama și tata au ales un inel din această cutiuță cu nouăsprezece ani în urmă. Nici tata nu avea un inel. Neach-gaoil, șopti ea. Asta scrie pe verigheta mamei. Aș putea avea una la fel?, îl întrebă pe fierar.

Știa și el prea bine povestea dintre Wine și Anne. O auzise spusă întâi lui Paris, apoi Zylphiei. Și nu voia ca ea să își imagineze o secundă că povestea lor va fi ca alor ei. Nu. Își așeză o mână peste a ei și o opri din căutare.

—Aleg eu, îi spuse.

—Dar nici nu te uiți!, îl contrazise Zy. Aleg eu!

Îi prine încheieturile cu o mână.

—Ăăă..., zise fierarul. Nu trebuie să vă certați acum... Pot să...

—Ăsta!, zise Silas scoțând o verighetă destul de groasă.

—Gloaming. Foarte drăguț!, spuse fierarul. Înseamnă „crepuscul" sau „apus".

—Perfect!, spuse Silas și îi îndesă degetul pe inelarul stâng.

—Acum, vă îndemn să sărutați mireasa!

Silas o privi pe Zylphia, iar aceasta se holbă la el. Buzele ei pulsau de nerăbdare. Voia să fie sărutată, iar el voia să o sărute. Îi prinse mijlocul și o aduse mai aproape de el. Neliniștea, emoțiile, dorința se strecurară în trupul fetei. Își linse buzele și înghiți în sec. Îl voia. Voia acest sărut. Mâna ei se opri pe pieptul lui, iar inelul masiv străluci în lumina aruncată de flăcările din șemineu. Atunci Silas își dădu seama că să o aibă în seara asta și în toate celelalte urma să fie un deliciu. Poate că Zy nu era femeia pe care și-o dorise, dar era totuși femeie, iar el era un simplu bărbat tânăr. O cunoscuse deja, dar nu apucase să o exploreze. Trebuia să îi simtă sânii, voia să se insinueze între ei, să o mângâie ușor. Voia să o guste și să o pipăie. Voia totul.

—Ia mâinile de pe fata mea, mișelule!

Vocea lui Wine Cardinham întrerupse tot momentul, iar Zy gemu. Se părea că nici astăzi nu avea să fie sărutată.

***

Imediat după ce Marie o născuse pe Zylphia, pe 26 iulie 1791, practic cu câteva zile mai devreme decât termenul obișnuit, dar așa cum moașa le spusese că avea să se întâmple, Wine își privise fiicele mândru – Pe Zy și pe Paris – și avusese impresia că de atunci, de la treizeci de ani, își găsește în sfârșit pacea. Bineînțeles că nu fusese așa și bineînțeles că nici acum nu era așa. După ce aflase câte ceva din presă și, mai mult, intuise ce se întâmplase între Zy și Silas o pornise spre Gretna Green. Marie, evident, nu rămăsese acasă, iar el cunoștea deja motivele pentru care nu trebuia să o contrazică. Vremea se stricase spre nord, dar niciunul dintre ei nu abandonase lupta cu natura.

—Ar trebui să mergem direct la fierar, îi spusese el lui Marie și, deși iubita lui își strânsese buzele, aprobase. Niciunul dintre ei nu își dorea o astfel de uniune pentru Zylphia. Silas nu era un bărbat potrivit, nu de când se părea că pentru el nu exista nicio modalitate de izbăvire.

Prin urmare, ajunseră chiar în clipa în care Silas își așezase mâinile pe șoldurile lui Zy și voia să o sărute. Ah, ajunseseră prea târziu!

—Ia mâinile de pe fata mea, mișelule!

Wine ajunse lângă Silas din doi pași mari, dar băiatul era cu mult pregătit. Silas nu era Felix Maxwell, contele de Denborough. Silas era o creatură născută din violență și căreia violența îi curgea prin vene. Prin urmare, se așeză în fața lui Zy și își miji ochii:

—E soția mea acum, Wine.

Wine nu cedă nicio clipă; își strânse pumnii și îi spuse printre dinți lui Silas:

—De-abia ce te-ai căsătorit cu ea. Nu e soția ta încă, Silas.

Zâmbetul alb al lui Silas îl făcu să își dorească să îi scoată toți dinții dintr-odată. Știa ce avea să spună, exact ce auzise și el că se întâmplase în casa de toleranță.

—Am fost cu ea, Wine. Nu e cazul să ne prefacem că nu este deja a mea și că această căsătorie i-a salvat reputația și atât. E o formalitate.

Fiica lui nu era o formalitate, nu. Fiica lui avea să fie o prioritate, un scop. Cu un urlet războinici, Wine se năpusti asupra lui Silas. Nu știuse ce viperă crescuse în casa lui. Ba știuse, totuși sperase din tot sufletul că avea să îl ajute, să îl schimbe. Silas însă nu se schimbase. Silas avea de gând să îi facă viața Zylphiei un calvar, iar el nu avea să stea cu mâinile în sân în timp ce ea își distrugea viața, nu și dacă putea să îl ucidă pe acest individ.

—Încetați!, se auzi vocea lui Marie. Amândoi erau conștienți de faptul că Zy, Marie, Cyrus – ce căuta Cyrus aici? –, ba chiar fierarul și familia lui încercau să îi desprindă din încăierare. La naiba, Wine!, înjură doamna Cardinham. Pocnita care se auzi îi făcu pe amândoi să înțepenească și să se privească, sperând că acel glonț îl nimerise pe unul dintre ei. Dar nu fu așa. Marie trăsese în gol, pentru a-i face pe amândoi atenți. La naiba, se uită lumea! Wine, dacă vrei să o salvezi pe fiica noastră trebuie să te oprești! Acum! Wine respira greoi, dar adrenalina care îi curgea prin vene nu își găsise însă ținta. Silas nu era mort. Adversarul lui era cât se putea de viu și de odihnit. Silas era mai tânăr, mai puternic. Realitatea arpoape că îl făcu se smulgă arma din mâna ei și să termine înteaga poveste. Dar chipul livid al Zylphiei îl opri. Nu putea face asta de față cu ea. Să mergem!

Marie își prinse fiica de mână și o trase afară din han. Cyrus, rămas între cei doi inamici, înghiți în sec și le făcu semn să meargă. Amândoi bombăniră și înjurară. Rămas în atelierul lui, fierarul oftă și își șterse sudoarea de pe frunte:

—Încep să fiu prea bătrân pentru lucrurile astea, spuse acesta și se prăbuși în scaun.

***

Albany știa că făcuse ceva rău când aflase rezultatul acțiunilor sale. Se afla la balul mascat al lui lady Fairchild, își pusese coarne și colți, când auzise bârfa. Adevărul era că persoanele pe care le angajase pentru a i-o aduce pe Zylphia Cardinham pe care plănuia să o facă ducesă a lui nu se întorseseră în urmă cu o seară, iar acum aflase de ce: Zy fusese răpită, iar acum se zvonea că Regele străzilor din Dials o ținea la discreția lui. Toată lumea se amuza pe seama acestor povești gotice, dar el înțelegea prea bine ce se petrecuse: oamenii pe care îi angajase, corupți, făcuseră asta, iar Silas Davis, temutul Silas, o găsise și probabil că acum se îndrepta spre nord cu ea făcând ceea ce el ar fi trebuit să facă în primă instanță: se însura cu ea. Și așa atenția fusese mutată de la el, de la cluburile lui exclusiviste, de la călătoriile și bogățiile lui. Și nu știa dacă să fie sau nu recunoscător pentru asta.

Poate că era de vină, da, dar ideea că și acest plan îi eșua îl înfurie la culme. Nu îl interesa ce se întâmplase cu Zylphia; o voia ca ducesă a lui, o voia pe ea, cea cu sânge de Cardinham. Voia să o trateze cu respectul cuvenit, dar să implanteze venin în mintea familiei ei. Voia să îi înnebunească pe toți, voia să se răzbune. Își trăsese atuci pelerina cu sine și se îndreptase spre ieșire; balul era oricum plictisitor, plin de debutante care purtau diademe, sperând să fie prințese sau nimfe. Virgine tâmpite care urmau să ajungă soții infidele. Prefăcute cu atât mai mult cu cât se holbau toate la el, la trupul lui zvelt, bine-făcut. Dacă ar fi știut măcar ce se ascundea după toate aceste haine...

Tocmai ieșea zâmbind, când, venind din direcția opusă, o diavoliță se lovi de el. Era cu adevărat o diavoliță. Își prinsese părul sus, conform modei trecute, își atașase două coarne roșii, improvizate, purta o rochie de aceeași culoare sângerie și o mască ce îi acoperea doar ochii, o mască neagră. În spatele ei, în proximitate, îl zărea pe Cupidon, Thomas Cutberg, vicontele de Barbury, care nici nu se ostenise să își ascundă prea mult identitate. Îl disprețuia pe viconte din tot sufletul său. Era un filfizon afemeiat. Măcar aveau un lucru în comun: le plăceau femeile. Băutura din mâna fetei se vărsă pe decolteul evident al acesteia, ea icni, iar acel zgomot făcu ceva extraordinar pentru Albany: îl excită. Niciodată un zgomot nu îl excitase astfel.

—Scuzați-mă, domnișoară..., îi spuse. Își scoase batista din buzunar și i-o oferi. Se opri o secundă, realizând cât de asemănătoare erau costumele lor. Mi-am găsit perechea la bal, nu-i așa?

Ochii ei negri – erau categoric negri, nu căprui-închis – îl priviră, iar inteligența sclipi în aceștia. Modul în care își atinse batista de sânii mici, dar fermi, aproape că îl făcu să geamă. În timp ce nu își dezlipi o secundă privirea de la el, femeia replică:

—Mă îndoiesc, milord. Vocea ei era ușor răgușită, iar limba, roz, se agăță tentantă de dinții ei. Voia să o sugă! Am deja o pereche în seara aceasta.

Ochii lui străluciră:

—Sunt convins că pot face mai mult decât Barbury.

Fu orbit de zâmbetul ei imaculat, cu atât mai mult cu cât aceasta se apropie de el. Îi înmână batista, trupul ei cald îl împrejmui. Ce făcea? Înghiți în sec și își dădu seama că diavolița își lipea mâna de pieptul lui, chiar în dreptul inimii.

—Dar cred că ai făcut destule, nu? Mai întâi ai vrut-o pe Paris, apoi pe Zylphia. Care dintre noi va fi următoarea, Albany?

Privirea lui se miji când își dădu seama că trebuia să fie o Cardinham, iar numai una dintre fete își făcuse debut alături de Zylphia Cardinham, o copilă brunetă, întunecată, o zeiță a lui Hades. Într-adevăr. Înainte de a-i rosti numele, îl auzi pe Thomas spunând:

—Evangeline, nu se cade să stai atât de aproape de unul ca el. Este un desfrânat!

Ducele izbucni în râs și își coborî mâna pe cotul ei, singura bucățică de pe piele pe care o putea atinge fără să îl oripileze pe tânărul viconte.

—Da, Eva, îi șopti și el. Sunt un desfrânat. Și, cum tu vei fi următoarea mea pradă, sper că vei afla asta cât mai curând. Se aplecă și îi detectă prafumul condimentat. Își umplu nările cu mirosul ei și continuă: Pe propria piele. Evangeline Cardinham își miji la rândul ei ochii și se smulse din mâna lui Albany. Bărbatul acesta era cu adevărat impertinent. Dacă nu ar fi avut deja inima promisă, probabil că această impertinență ar fi... Se îndepărtă. Du-te, tinere Barbury! Nu vrei să fii martor la cum mi-am răpit ducesa!

Evangeline nu se putu abține atunci. Își strânse mâinile, zâmbi și se întoarse spre el:

—Știi, milord, mama l-a răpit pe tata și așa au ajuns să se căsătorească. Mie mi-ar plăcea să îmi răpesc singură ducele.

Zâmbetul lui îi făcu stomacul să se strângă nervos, iar corpul îi radie de căldură, de dorință. O recunoscu imediat, plăcere neconsumată. Clipi de câteva ori, îngrozită de firea ei ușuratică. La urma urmei, Barbury era bărbatul visurilor ei, perechea ei, viitorul ei soț. Nu ar fi trebuit să dorească pe nimeni altcineva, cu atât mai puțin când intimitatea dintre ea și viconte o consacrase ca fiind a lui.

—Atunci ia-mă, Eva! Voi fi aici până în finalul verii!

Lăsă vocea lui în urmă.

—Haide, Evangeline!, îi spuse Barbury. Nu-ți pune mintea cu un neisprăvit ca el. Se zvonește că are niște simboluri barbare pe trup. Tatuaje! Îți vine să crezi? Tatuaje!

De-abia putea să își imagineze așa ceva, dar voia să vadă totul în timp real.

Lăsă parfumul ei să plutească în jurul său.

Aaron își dorea să strângă în palmele lui fundul fetei Cardinham. Da, poate că trebuia să se ducă să vadă ce se întâmplase cu Zylphia, dar cu siguranță nu o mai dorea nicio clipă pe aceasta. I-o putea lăsa foarte bine lui Silas. Își băgă mâna în buzunar și strânse batista pe care Melody Cardinham, mama diavoliței, i-o dăduse odată, momentul în care își promisese că pe femeile ca ea avea să le iubească întotdeauna.

Ești cavalerul meu, și în Evul Mediu domnițele ofereau cavalerilor câte un suvenir. Amintește-ți de mine de câte ori trebuie să lupți în viața asta, îi spusese Melody când viața lui se schimbase complet. Fii puternic, Aaron! Și fii bun! Ai grijă de femeile din viața ta, scumpule!

Măcar reușise să își țină o promisiune: avea întotdeauna grijă de femeile din viața lui, din patul lui. Și îi promitea ducelui de Rothgar că urma să aibă mare grijă de Evangeline. În fiecare seară.

Asta ca să anticipăm și povestea lui Albany cu Evangeline, poveste care va fi următoarea.

Probabil vă imaginați de ce nu postez atât de des... Scuze!

Veste bună totuși! În paralel, mai am puțin și termin această carte. Apoi ne relaxăm și postăm mai des.