Nu am crezut că e posibil ca un bărbat să își schimbe numele nobil cu unul pe care, până la urmă, și l-a ales singur, inferior, dar, din motive de notorietate și identitate, Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward, a devenit Silas Davis Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward. Multe guri spun că noul conte a fost ajutat de prietenii lui puternici, dar este știut deja faptul că acesta este ginerele lui Wine Cardinham, fratele ducelui de Rothgar. Cardinhamii... ce familie la fel de notorie precum poveștile care îi însoțesc. Să ne uităm, de exemplu, la lady Evangeline, ducesă de Albany, și să ne amintim cu ce scandal a început căsătoria ei cu ducele. Parcă ieri se încheia sezonul londonez, în iulie, iar cei doi îndrăgostiți își luau tălpășița spre Gretna Green...

- un ziar de scandal, Londra, 1811

*

Două săptămâni mai târziu, Silas decise că nu se putea concentra deloc pe documentele care îi fuseseră trimise de la casa Foxborough. În aceste două săptămâni Londra vuise. În suburbii incertitudinea lovea nemiloasă, iar în pătura superioară curiozitatea răzbătea. Toți îl cunoșteau pe Silas, dar niciunul în postura nou venită, de conte. Nu asta ar fi fost o problemă, nu. Îi lipsea un bărbat pe care să îl creadă mâna lui dreaptă, acum că George fusese deportat. Nu îi venea încă să creadă că viața îi arătase cât de mult i se putuse întuneca judecata, cât de puțin putuse vedea de-a lungul timpului. De altfel, acum, în White Hall, era nelipsit un Cardinham sau cel puțin unul cu sânge pe jumătate de Cardinham care să o verifice pe Zylphia. Cât despre Zy, soția lui se făcuse bine. Mai avea încă amețeli și, adesea, și grețuri, dar Silas știa mai bine de ce apăruseră acestea. Și chiar dacă avea o dovadă evidentă că Zy era încă însărcinată nu putea să creadă până ce nu va fi văzut pântecul crescând. La urma urmei, fusese aruncată de pe un cal, trupul întreg i se zguduise. Era oare posibil să nu fi pierdut sarcina? Nu că ei i-ar fi spus ceva. Nu voia să o dezamăgească în cazul în care se dovedea că un copil nu mai creștea în ea. Nu voia să vadă nefericirea pe chipul său.

—Știam că te voi găsi aici!, spuse Zy.

Era dimineața-devreme, iar ea continua să poarte cămașa de noapte și un halat lila în jurul trupului, unul extrem de subțire, poate prea subțire pentru ziua ploioasă care se anunța. Avea părul desfăcut, căzând în bucle negre și ademenitoare pe spate. Trecuseră două săptămâni de când nu mai făcuse dragoste cu soția lui, dar nu voia să îi agraveze starea. Zâmbetul de pe chipul ei îi evidenția o gropiță pe obraz și îi făcea ochii să strălucească. Dumnezeule, cât o iubea! Nici asta nu îi spusese, dacă era să se gândească mai bine la câte se întâmplaseră până acum.

—Ce e?, o întrebă. Zy oftă și înconjură biroul, așezându-se în poala lui. Fundul nu îi slăbise, iar el se bucura măcar pentru asta. Dacă vrei să fii tăvălită în zori, doamnă, ai venit în locul potrivit.

—Nu e ca și cum m-ai fi tăvălit aseară, ridică ea din umeri și privi documentele înșirate pe birou, întinzându-se după ceaiul aflat pe birou. Bei ceai? De când?

—Nu e al meu, născoci rapid o scuză. Zy ridică ironică o sprânceană. Daisy bea.

—Daisy e cu Colt. Se aleargă prin Hyde Park dis-de-dimineață.

—Da, păi, îi place ceaiul să fie rece. Zylphia zâmbi și luă o gură din acesta. Cardinhamii mi-au furat acum și câinele.

—Știi, Silas, ai vrut să o omori pe Daisy. Nu pot să cred că acum o iubești.

—Nu iubesc corcitura aia. O prinse de păr și îi dădu capul pe spate. Ai face bine să nu uiți asta, doamnă. Silas Davis nu își iubește decât nevasta guralivă care merită bătaie de dimineață până seara.

Zylphia izbucni în râs, iar ochii ei înotară într-o bucurie pe care Silas nu o putea descrie, ci îi trezi simplu o emoție evidentă în piept.

—Mă iubești.

—Și eu care credeam că femeile din familia Cardinham sunt istețe. Zy îl privi neîncrezătoare. Da, Zylphia, da. Te iubesc. Oftând, Silas își sprijini capul de o mână și se holbă la sânii ei ai căror sfârcuri pline împungeau materialul halatului. Să fiu al naibii cât de iubesc!

—Silas... Zy oftă. Nu pot spune că nu știam deja asta. Numai un bărbat îndrăgostit ar fi făcut tot ce ai făcut tu pentru mine. Da, probabil că ești crud, nemilos, răutăcios și posac, dar...

—Urmează să spui că mă iubești și tu pe mine?, întrebă Silas. Pentru că dacă nu mă mănâncă în palmă de aseară.

Zylphia râse și îi prinse maxilarul în palmele ei micuțe.

—Te iubesc! Dar știai deja asta. Silas se abținu să spună că nu, nu o știa. În schimb se concentră pe ceea ce simțea acum crescând în pieptul lui. Își atinse inima și își dădu seama că era complet și iremediabil topită acum și că pulsa vie în sufletul său. Supraviețuise. Iar acum era timpul lui să trăiască. Vrei să îți spun ceva?, îi șopti Zy la ureche.

—Hm?, spuse el.

—Sunt însărcinată. Silas clipi, dându-și seama de cuvintele ei. Asta însemna că mai trecuse o zi, iar ea nu sângerase, corpul ei nu expulzase copilul lor. Înghiți în sec și se strădui să nu se dea de gol, că știa deja asta. Și mai vrei să îți spun ceva? Silas aprobă. Știu prea bine că aveai habar de asta și nu mi-ai spus, nenorocitule!, strigă la el.

—Cine ți-a spus?, oftă Silas, se lăsă pe spate și o trase mai bine în poala lui, lăsând-o să îl încalece.

—Rowland. Se fac trei luni de când nu mi-a mai venit menstruația și mi-am zis să verific înainte cu el situația. Mi-a spus că știai deja de câteva săptămâni. Cum ai putut să ascunzi asta de mine?

—Zy... Îi prinse fundul în palme și o privi. M-am temut. Mă tem încă. Vreau ca tu și copilul să fiți bine. Nu am vrut neapărat să fiu tată, nu m-am gândit la copii cu nimeni, iar căsătoria cu tine a venit pe nepregătite. Dar te vreau. Vă vreau. O sărută pe ambii obraji, gustându-i lacrimile sărate. Un copilaș cu ochii tăi violeți... Ajunse la buze și i le gustă. Cu părul tău des, negru...

—Oh, Silas... Zy își lăsă capul pe umărul lui. Georgy nu a făcut nimic bun, dar mereu îi voi fi recunoscătoare pentru că a forțat relația dintre noi. Dacă nu ar fi fost el probabil că aș fi purtat în pântece acum copilul altui bărbat, unul plicticos care bea ceai și iubește câinii.

—Ce scârbos..., zise Silas și zâmbi, mângâindu-i ușor părul. Acum pleacă. Am treabă.

—Despre treaba asta voiam să vorbesc cu tine. Mi-am pregătit hainele ca să mergem să facem o vizită în mahala. Am înțeles că a sosit o încărcătură și...

—Ce crezi că faci?, o întrebă încruntat.

—Te scot din casă. Vei înnebuni dacă rămâi aici. La fel și eu. Îmi lipsește o friptură de iepure bună în hanul meu favorit, printre bețivii notorii și dragi. Zy oftă și zâmbi. Hai să mergem. Te rooog... Am și niște cărți de luat și trebuie să vizitez și orfelinatul.

—Ție chiar îți place în mahala?

—Da, îi zise ea. M-am simțit mereu în siguranță acolo.

—Vei fi mereu în siguranță acolo, îi spuse simplu.

Zylphia zâmbi, se ridică și îi spuse:

—Oh, și am uitat! Titan vine astăzi pentru audiția de noua mână dreaptă a temutului Silas Davis.

—Poftim?, întrebă încruntat.

—Nu face scandal, bine?, îi ceru. L-am băgat în față, înaintea tuturor, dar îl ador și...

—Nu mai vreau o nouă mână dreaptă, mârâi la ea.

—Prostii!, își dădu ochii peste cap. Numai prostii! Haide acum! Cred că mai avem timp să fiu puțin tăvălită. Ochii ei priviră rapid camera și se opriră asupra unui fotoliu foarte mare. Acolo!

Silas o urmări cum începe să își socată halatul și cum cămașa de noapte alunecă pe umerii ei, arătându-i un fund perfect rotund din care Silas voia să muște chiar acum. Zy își dădu părul într-o parte și îl privi cu coada ochiule.

—Haide, milord. Doar nu credeai că noi, aristocrații, nu știm să ne distrăm, nu?

Mijindu-și ochii, bărbatul se ridică din scaun și începu să își scoată la rândul său hainele.

—Până aici, doamnă! Să nu dea naiba să te miști!

Și pentru că Zylphia nu îl asculta oricum niciodată, se mișcă. Dar nimănui nu îi mai păsă, nu când încercară și masa și când, în final, făcură dragoste pe actul de proprietate al casei Foxborough. În cele din urmă, când se sărutară, amândoi putură spune că erau fericiți. Iar asta pentru că nu erau și nu aveau să fie niciodată un cuplu obișnuit.

***

Contele de Stratford pierduse în viața lui trei persoane dragi. Mai întâi fusese soția lui, contesa, răpită de o boală cruntă într-o iarnă friguroasă. Mai apoi fusese fiica lui, Bethany, pe care i-o încredințase lui Rhys, conte de Clare, și care nu avusese grijă de ea corespunzător. Fiica lui fusese violată și ucisă pe străzile murdare din Londra. Alături de ea, mai târziu în acel an, muriseră și cele două fiice gemene care îi aminteau constant de Bethany. Se consolase în cele din urmă cu gândul că îl avea pe fiul său, pe Ian. Cu cinci ani în urmă, Ian se dusese în colonii – în Statele Unite cum se numeau acestea acum – și nu se mai întorsese niciodată. Cadavrul îi fusese recuperat de bărcile marinei engleze. Se înecase. Dar Stratford știa că nu fusese un accident. Nu avusese cum să fie un accident.

Înaintă pe coridoarele întunecate ale închisorii din Old Baily, Newgate, cu pelerina în jurul umerilor săi și ascultând tânguielile femeilor și ale bărbaților care știau că finalul se apropia curând. Să fi murit în ștreang era preferabil unei vieți printre șobolani și păduchi. Era mai demn. Iar oamenii ca Stratford prefereau demnitatea.

Își privi reflexia într-o băltoacă adunată în curtea interioară și se recunoscu cu greu. Bethany îi moștenise alura, părul negru, ochii căprui, în timp ce Ian o moștenise pe femeia pe care el o iubise, roșcat și cu ochii verzi. Acum, la cei șaizeci și șapte de ani ai săi, părul îi albise, fața îi era ridată, iar nopțile prea lungi. Era bântuit de viața singuratică și nefericită pe care o ducea. Și știa exact a cui era vina pentru tot ceea ce i se întâmplase greșit în existența lui prea lungă. În 1791, când Rhys o întâlnise pe Blue, inima viitorului duce rămăsese constant prinsă în aventura pe care i-o putea oferi o orfană crescută pe străzi. Așa că uitase de Bethany a lui, o neglijase și sărise în pat cu vagaboanda imediat ce trecuse un termen considerabil de văduvie. Ian plecase în State ca să-l întâlnească pe prietenul său, Felix. Acolo dăduse inevitabil de Paris și de tutorele acesteia, Wine Cardinham. Și știa Stratford că se întâmplase categoric ceva între aceștia doi. Cardinhamii erau constant invidioși pe fericirea lui. De aceea, Stratford avea să se joace cu fericirea lor.

—Aici este!, îi spuse paznicul pe care îl tocmise mai devreme pentru a-i arăta prizonierul care urma chiar mâine să fie acuzat.

Intră în celula mică și privi spre bărbatul roșcat, ghemuit într-un colț. Ochii lui demonici, în două culori, sclipiră. Stratford își miji ochii și spuse:

—Lasă-ne singuri! Când paznicul închise în urma lui, contele continuă: Georgy, bănuiesc. Individul aprobă precaut. Vei fi condamnat și ucis mâine. Sunt sigur de asta. Colt Cardinham ți-a pregătit ceva rău din moment ce ai avut curajul să te iei de unul de-al lor.

—N-am nicio treacă cu acești Cardinhami!, spuse Georgy.

—Așa spui tu, dar am înțeles că i-ai cam deranjat nepoata, pe Zylphia. Georgy tăcu, pentru că exact asta făcuse. Și pentru asta ți-ai pierdut împărăția. Whitechapel vuiește. Cine va conduce acum banda din zonă? Să fie oare Silas Davis? Sau ar trebui să îi spun contele de Foxborough?

—Titlul ăla e al meu! Mie mi se cuvine!, spuse Georgy furios.

—Ușor băiete!, îi spuse Stratford. Nu eu sunt dușmanul tău.

—Atunci de ce ai venit aici? Ce are un bogătan să îmi spună?

Stratford se sprijini de gratii și spuse simplu:

—Avem un inamic comun.

—Mă îndoiesc de asta, pufni Goergy.

—Cardinham, spuse Stratford simplu. Și distrugându-i pe ei sigur îl vei distruge și pe Foxborough. Stratford punea sare pe rană pentru că, adesea, numai durerea era cea care reanima o inimă rănită. Durerea năștea monștri. Nu se înșelase nici de data aceasta din moment ce observă cum chipul bărbatului se contorsionă și în el trupul începu să vibreze. Ideea unei revanșe era tot ce își dorea Georgy. Și era de preferat morții. Te bagi?

Avea de ales între a muri și a renaște victorios pentru a-l omorî pe cel care, din nou, îi furase dreptul din naștere. Iar Georgy zâmbi și aprobă ușor. Stratford rânji. Începea să își facă aliați. Îi plăcea asta.

***

Masa fusese aranjată exemplar, cu două rânduri de tacâmuri și pâine pretențioasă în mijloc. Se putea spune că bucătarul francez pe care doar îl împrumutase din Franța, evident, își făcea în final treaba în seara aceasta din moment ce era clar că el și Zy aveau alte locuri în care să mănânce serile. În săptămâna care se scursese, trei în total din ziua în care Zy aproape că murise, Zylphia fusese o prezență mult mai vizibilă în mahala, rămânând adesea în depozit sau în biroul lui din zona docurilor. Nu avea de ce să se teamă, iar asta o făcea să umble liber și să fie văzută cu toată condescendența.

Seara asta era însă rezervată familiei extinse, fiind seara care succeda jurământul depus de Silas în fața Regelui. Pe cât de emoționat fusese, pe atât se bucurase, poate pentru prima dată în viața lui, să vadă chipurile familiare ale Cardinhamilor în rândul curtenilor. Se așeză obosit pe scaun, privind ceasul. Zy trebuia să apară din minut în minut și așa urma să se întâmple și cu Cardinhamii. Orele lui de pace se încheiau aici.

—Scrisoare!, strigă brusc Titan.

În haine frumos călcate și aranjate, Titan arăta precum Daisy care încerca să se adaptaze în calitate de animal de casă. Totuși, Titan primise titlul de noua mână dreaptă a lui Silas Davis, ceea ce îl făcuse pe gigant să se entuziasmeze precum o fetiță. Măcar nu trebuia să își facă griji că avea să o rănească pe Zy vreodată. T. o adora pe milady doamna Davis.

—Nu trebuie să anunți asta ca un cuc!, îi spuse Silas și întinse mâna spre bucata de hârtie grabnic împăturită. Începu să își treacă ochii rapid peste scrisul urât pe care îl recunoscu numaidecât. Și oftă.

—Ce scrie?, întrebă nerăbdător Titan.

—Ești sluga mea, Titan. Nu ar trebui să-ți spun.

Dar Titan nu păru să ia în considerare aceste cuvinte, străduindu-se să citească ce era prezentat acolo, chiar dacă amândoi știau că Marele T. nu învățase niciodată să citească.

—O va îngrijora pe milady doamna Davis?

—Oh, da. Foarte tare, oftă Silas și băgă scrisoare în haină.

—Ce se întâmplă aici?

Amândoi tresăriră când silueta din nou întremată a lui Zy – grețurile încetaseră în cele din urmă –, într-o rochie albastru-închis și cu un decolteu generos, se ivi lângă umărul lui Silas. Părul îi fusese aranjat în bucle lejere. Era frumoasă. Așa cum era de obicei.

—Nimic!, spuseră la unison cei doi bărbați. Titan vrea..., începu Silas să inventeze o scuză, din moment ce sprânceana ei dreaptă se curbă în neîncredere totală.

—Tartă cu agrișe!, spuse acesta rapid. Da! Vreau tartă cu agrișe!

Zy continuă să îi scruteze cu privirea un moment până ce oftă, își împreună degetele și concise:

—Oh, păi bine. Și eu vreau puțin.

Silas oftă ușurat și închise o clipă ochii. Nu era de bine. Nimic din ce anunțase scrisoarea aceea nu era de bine, pentru că aruncând niște litere pe hârtie Colt Cardinham îi spusese rapid: Georgy a evadat. Ține ușile închise și ochii larg deschiși, băiete!

Exact asta intenționa să facă.

Dacă nu vă amintiți cine e contele de Stratford e ok. El a fost adesea menționat, nu neapărat prezentat.