Hades va fi într-o zi al meu! Ai să vezi! Și îl voi iubi veșnic!

- Zylphia, către Silas în ziua când mânzul lui Marte s-a născut, 1802

*

Zylphia nu voia să îi spună lui Silas, dar, privind portretul contelui de Foxborough putea jura că își vedea soțul în acesta. Același majordom – Zy auzise că majoritatea personalului fusese eliberat pe durată nedeterminată până ce situația noului stăpân avea să se clarifice – le adusese biscuiți și ceai, iar Zy mesteca acum gânditoare în fața portretului. Sprâncenele contelui se uneau într-o încruntătură răutăcioasă, ochii lui albaștri cuprinși parcă de îmbrățișarea lemnoasă, dură a maroniului o țintuiau. În alte circumstanțe tabloul i-ar fi dat fiori. Acum însă o amuza. Silas o privise la fel când o descoperise cu Titan sau în Monmouth Street. Lui Silas îi lipsea totuși înălțimea atât de măreață, dar compensa prin structura mai bine definită a corpului. Abia atunci Zy zări pe o măsuță o miniatură cu o femeie. Brunetă, cu ochii căprui și trăsături care aduceau mai bine cu Silas decât contele, femeia privea senzual pictorul, iar privirea care fusese imortalizată o făcu pe Zy să roșească. Aceasta trebuia să fie contesa.

—Lady Foxborough?, întrebă ea pe Silas care avea capul vârât în jurnalul celei pe care o menționase, aflat într-unul dintre dulapurile biroului. Bărbatul își ridică privirea și se apropie de ea. Silas aprobă. Semănați, îi spuse simplu. Ai privirea lui, într-adevăr, dar ai categoric buzele ei.

—Vrei să spui că am buze de demimondenă?, se încruntă Silas.

Zylphia chicoti și ridică nevinovată din umeri.

—Descrie-mi-l puțin pe Bell, îl rugă.

—Așa cum l-am văzut eu? Scund, mai scund decât mine, începuse să se îngrașe. Avea păr alb, dar acesta fusese cândva maro-închis, iar ochii erau categoric ca ai mei.

—Probabil, spuse ea, dar nu cred că străluceau ca ai tăi.

Silas se aplecă și îi sărută cast buzele, lăsându-și fruntea să se odihnească peste a ei. După încă un minut de citit, bărbatul se încruntă și făcu ochii mari în direcția ei:

—Aici descrie exact ziua în care a dat naștere. Inima Zylphiei începu să palpite evident. Îl încurajă să continue. Scrie, pe 26 noiembrie 1780, că „După chinuri infernale care au durat ore și ore am reușit să nasc. Și când mă uit la ei nu îmi pot da seama dacă sunt..."

—Sunt?, întrebă ea când chipul lui începu să se schimbe, ochii i se măriră uluiți, apoi fața îi deveni palidă, șocată. Cum adică „sunt"?

—Adică draga de contesă a născut în acea seară doi copii. Gemeni. Zylphia și Silas își ridicară privirea spre bărbatul care tocmai ce intrase în cameră. Amândoi îl recunoscură, dar din contexte diferite: Zy îl văzuse în ziua în care fusese răpită, iar Silas îl știa de când se aflau împreună în mahala, sub conducerea lui Bell.

—Georgy, mârâi Silas în direcția lui.

—Scumpul meu frate, zâmbi sardonic Georgy și își coborî pălăria în fața amândurora.

***

Zylphia îl mai întâlnise pe Georgy o singură dată în viața ei, când totul se schimbase. Mai înalt decât ea, oricum, cu părul lui roșu și un zâmbet amuzat pe chip, bărbatul închise ușa în urma sa și făcu un pas înspre aceștia. Silas era tensionat, putea vedea asta pe chipul său. O prinse imediat de mână și o împinse în spatele său. Observând gestul, Georgy zâmbi și mai mult. Avea trăsături destul de ascuțite și era cu siguranță mai slab decât Silas, dar acum Zy nu se putea concentra decât pe ochii lui, pe acei ochi care îi atrăseseră atenția de prima dată. Albaștri și maronii în același timp, cu culori într-un degrade impecabil.

—Știam eu că te-ai îndrăgostit de aristocrată de când ai pus oameni pe urmele ei, să îi vegheze fundul pompos.

—Ai face bine să nu vorbești așa despre soția mea, îi spuse Silas.

—De ce? Așa obișnuiai să o faci și tu, nu? Cât de jalnic!

Cu colțul ochiului, Silas o privi, iar ea aprobă ușor. Trebuia să se calmeze.

—Cum ai intrat aici?, întrebă brusc Zylphia.

—Zy..., încercă să o cenzureze Silas.

—Văd de ce prezinți interes, doamnă, îi spuse Georgy. Nu ești ca orice altă aristocrată, am dreptate? Oftând, Georgy își încrucișă brațele la piept. Am fost lăsat să intru. Majordomul mă cunoaște deja din timpul în care veneam pentru a mă întâlni cu contele de Foxborough.

—Pentru ce anume?, se încruntă Zy.

—Este o poveste complicată, dar oricum voi doi nu mai plecați de aici, așa că de ce să nu v-o spun? Zy îl prinse pe Silas de braț. Oricât de mult se temea chiar ea de cele petrecute, era clar că Georgy deținea mai multe informații decât ei, prin urmare merita să încerce să-l asculte. Contesa a născut gemeni în ziua aceea. Noi doi am ajuns împreună la Bell și asta pentru că mama noastră nu știa ai cui suntem cu adevărat. Vezi bine că Bell și contele au trăsături asemănătoare. Îți e greu să-ți dai seama ai cui sunt copiii.

—Dar ești roșcat, spuse Silas. Noi nu avem cum să fim frați.

—Tatăl mamei noastre, spuse Georgy, era scoțian. Nici măcar tu nu ești perfect brunet, Silas. Sau ar trebui să îți spun Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward?

Zy se încruntă, dar nu spuse nimic. Până și Silas rămase tăcut, neobișnuit de tăcut în fața acestor informații.

—Iar mama noastră era o curvă. Măcar am ghicit amândoi asta, nu? Ne imaginam serile, când Bell ne punea să pândim bogătanii care ieșeau de la teatru, că mama noastră era o curvă căreia Bell i-o trăsese. Câte dreptate am putut avea!

—Nu pot să cred că a acceptat să vă dea știind că aveați șansa unei vieți bune ca fiii contelui, spuse Zy.

—Da, păi, nu îl prea suporta pe conte. Îi răpise libertatea când se însurase cu ea, avea pretenții mari și amante multe. Totuși, spuse Goergy, când ne-a găsit el era sigur că suntem fiii lui. Tu te aflai sub aripa Cardinhamilor la acea vreme, spuse Georgy. Așa că și-a întors atenția spre mine. M-a învățat toate regulile alea pe care probabil famillia ei ți le-a spus deja. Eram încântat să scap de viața din mahala, chiar dacă urma să renunț la banda pe care ajunsesem chiar eu să o conduc în Whitechapel. Bogăție. Lux. Nicio zi de muncă. Perfect!

—Apoi?, întrebă Silas.

—Contele a aflat că nu eram tocmai normal.

—Ce vrei să spui?, se încruntă Zylphia.

—Georgy vrea să spună că nu ar fi putut duce numele mai departe. Zylphia continuă să privească încruntată spre Silas. Îi plac bărbații. Femeia înghiți în sec și aprobă. Și atunci a început să mă caute pe mine, nu-i așa?

—Și nici măcar nu a trebuit să muncească, nu? Tu ești deja un aristocrat, îi aruncă Georgy îngrețoșat. Știi să te porți, mănânci cu tacâmurile potrivite, ai accent de nobil și te îmbraci în haine fițoase în casa ta care poartă nume și lângă o soție gata să îți arunce câțiva plozi. Contelui i-a plăcut ce a văzut. Iar contele nu voia ca totul să se ducă la Coroană. Nu când noi eram familia lui.

—Deci chiar suntem...?

—Cui îi pasă, atâta timp cât el credea asta? Și am de gând ca lumea să afle că i s-au născut gemeni, știi? Ca să pot pretinde locul ce mi se cuvine după moartea ta.

—Te supraestimezi, Georgy, îi spuse Silas.

—Credeam că te voi slăbi prin domnișoara Cardinham. Voiam să te slăbesc. Și aproape că am făcut-o. Apoi, ai apărut ca un erou și te-ai însurat cu ea. Și am vrut să o omor. Dar se pare că nu și-a băut laptele în dimineața aceea.

În final Silas își dădu seama că avusese dreptate. Laptele pe care îl băuse Daisy îi fusese destinat Zylphiei.

—Ești naiv dacă ai impresia că Zylphia mă face slab.

—E irelevant, oricum, îi spuse Georgy. Oricum nu plecați de aici în viață. Georgy scoase de la brâu un revolver, iar Zy îl văzu pe Silas ducând în tandem mâna la cuțitul pe care îl avea prins întotdeauna în spatele hainei. Imaginează-ți doar: Silas Davis, pungașul, își urăște atât de mult soția, încât o ucide; apoi, știind că va fi vânat de Cardinhami își pune capăt zilelor.

—Nu va crede nimeni povestea asta, îi spuse Zylphia, urmărind privirea lui Silas care îi făcea semn spre ieșirea dinspre salon, spre scara servitorilor și direct în locul în care îl lăsaseră pe Hades.

—Oh, te rog!, își dădu Georgy ochii peste cap. Toți stim cât de mult disprețuiește Silas aristocrații. Nu va șoca pe nimeni. Mijindu-și ochii, Georgy îl privi. Dacă nimeresc bine te ucid, nu-i așa? Oricum ești slăbit. Mi-a zis că planta îți va face asta?

—Cine?, întrebă Silas. Cine ți-a zis?

—Cine e prost acum?, zâmbi Georgy. Mănâncă la masă cu dușmanul.

Silas nu așteptă să asculte și continuare, întrucât vedea cum degetul lui Georgy se îndoia pe trăgaci. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să se deschidă focul cu Zylphia în această cameră. Strânse degetele pe cuțitul pe care îl purta constant după el și, în tandem cu revolverul lui Georgy, aruncă arma. Cu precizia cu care fusese obișnuit, cuțitul lovi degetele lui Georgy care scăpă arma și își dădu seama că îi fusese retezat arătătorul mâinii drepte. Icni, ochii i se bulbucară și, precum un copil crescut în mahala, nu așteptă ca inamicul să devină mai puternic. Atacă imediat. Se năpusti asupra lui Silas și îl lovi de mobilier, apăsând pe rana care se vindeca încă, făcându-l pe acesta să icnească.

—Silas!, o auzi pe Zy strigând.

—Fugi!, îi spuse. Fugi, femeie nebună!, o îndemnă când își dădu seama că soția lui ezita. Zy, dacă nu ieși acum de aici, și câștig, îți arăt cum se domesticesc femeile în clasele de jos! Fugi, am zis!

Zy nu avea de gând să fugă pur și simplu, ci să cheamă ajutoare, dar Silas fu mulțumit să o vadă ieșind pe ușa din dos. Îl prinse pe Georgy de reverul hainei și nu îl lăsă nicio clipă să devină atent la zona pe unde o luase ea. Nu îl lăsă deloc să fie atent la nimic, de fapt. Își ridică pumnul, ignoră complet durerea care îi radia din umăr și îl lovi cât de tare putu în obraz. Maxilarul trosni, nasul lui Georgy se strâmbă. Iar Silas nu se simți satisfăcut, pentru că adevarsarul ripostă. Îl zgudui și îl puse la pământ, izbindu-l de câteva ori ori, puternic, de podea, până ce văzu în privirea lui Georgy că rămăsese fără suflu. Abia atunci se sui peste el și își scoase propria armă din cizmă. Privi gura însângerată a lui Georgy și îi auzi respirația greoaie și simți că avea încă nevoie de sânge, de toată cruzimea în care fusese crescut. Poate de aceea o îndemnase pe Zy să fugă. Nu de Georgy trebuia să se teamă. Nu. De el. Numai de el.

—Ai gonit-o pe doamnă ca să nu vadă ce bestie e scumpul ei conte, nu-i așa? Silas mârâi furios și înfipse țeava în gâtul lui. Voia să îi zboare creierii, să îi vadă peste tot prin cameră, să danseze pe cadavrul lui. M-am distrat când am răpit-o. Știam... Știam de atunci că ții la fată. Voiam să te dobor luându-ți tot ce îți era drag. Inclusiv împărăția. Amuzant, zise Georgy și rânji. Nici măcar nu știi dacă este a ta. Nici mahalaua, nici castelul ăsta. Nici măcar nu știi cine ești.

Adevărul îl izbi chiar înainte să se apropie de Georgy și să îi șoptească:

—Eu știu cine sunt. Sunt soțul Zylphiei. Apoi, strângându-l mai tare de gât, îi șopti: Și nu țin la fată, nu. O iubesc. Dacă ar fi pățit atunci ceva, Georgy, ți-ai fi dorit să mori. Îl simți cum înghite în sec și își miji ochii în direcția lui. Nu știu nici acum dacă ce am în mahala sau ce este aici îmi aparține. Dar, spre deosebire de tine, eu știu cine sunt. Și știu că tu nu ești fratele meu. Nu ai fost niciodată. De fapt, continuă Silas, dacă seamănă cineva cu Bell, dacă e cineva Bell dintre noi, tu ești ăla.

Oricât de mult ar fi spus Georgy că nu îl afecta nimic, aceste cuvinte, ideea că nu aparținea niciunui loc și că se identifica în cele din urmă cu un infractor căzut îl înmuiară complet. Venise aici ca să distrugă, pentru a-și reclama dreptul, iar din doi pumni și câteva izbituri puternice fusese doborât.

—Nu poți... Nu poți să câștigi...

—Singurul motiv pentru care ai câștigat data trecută, îi spuse Silas, este pentru că am o cârtiță în mahala. Se pare că nu e aici ca să te scoată și din asta.

Georgy zâmbi.

—Te înșeli.

Teama care îl încercă îl îndemnă să acționeze rapid, să apese pe trăgaci, să termine cu Georgy odată pentru totdeauna. Totuși, când privi spre chipul lui, când își aminti zâmbetul Zylphiei, râsul ei, încurajările constante, curajul ei și încrederea în sine, Silas nu putu să-și facă singur dreptate. În schimb, lăsă revolverul din mână și se întinse după cuțit.

—Vreau să fii judecat pentru ce ai făcut. Înfipse cuțitul în umărul lui Georgy, bucurându-se poate prea mult de icnetul acestuia, totuși mai puțin decât ar fi făcut-o în urmă cu câteva luni. Salută-l pe Colt Cardinham din partea mea.

Cu asta se ridică, își puse arma înapoi la brâu și dădu să iasă după Zy.

—Silas, am vorbit serios!, îi spsue Georgy. Cu ea am vrut să încep. Cu ei toți vreau să termin. Vreau să-i omor pe toți cei la care ții. Vreau să rămâi singur. Numai cel mai puternic dintre noi doi va rămâne în final. Iar pentru asta Cardinhamii trebuie să moară.

Silas pufni:

—Noroc cu asta, frățioare!

Și plecă să o caute pe Zylphia.

***

Se simțea victorios și se simți astfel pentru câteva secunde, atât cât ieși în stradă și auzi nechezatul lui Hades, un nechezat care îl făcu să se încrunte. Hades nu era niciodată agitat când Zy era în zonă. Zâmbetul îi pieri și grăbi pasul până ce auzi împușcătura. Atunci o luă cu adevărat la fugă, exact în clipa în care auzea pașii îndepărtându-se și o vedea pe Zy aruncată de pe șaua unui Hades extrem de speriat.

—Zy!, strigă înnebunit, nereușind să o prindă înainte ca aceasta să cadă și să se lovească. Zylphia!

Doborâtă, Zy tresări de durere când mâinile lui Silas o prinseră de umeri, inspectând rana de la tâmpla ei pe care o vedea mai mult decât clară.

—Rămâi cu mine! Rămâi cu mine, Zy! Ochii lui se îndreptară atunci, furioși, spre Hades care rămăsese locului, cu privirea îngrijorată, ca și cum îi înțelegea sentimentele. Nenorocitule! Își duse mâna tremurândă la armă și o aținti spre capul calului care nu se mișcă, ci rămase acolo, acceptându-și soarta. O rănise pe stăpână, și acum merita orice pedeapsă avea să decidă stăpânul. Plecându-și grumazul, Hades o mirosi pe Zy în păr și necheză agitat. Ah, nenorocitule! Și, din nou, Silas nu putu ucide, nu pe acest animal pe care femeia căzută din brațele lui îl adora. Hades necheză și se foii agitat. Da, suntem doi care o iubim, idiotule. Mii de draci!, urlă și o ridică ușor, tresărind alături de ea de durere. O puse pe Hades, se sui în spatele ei și dădu bice armăsarului. Rezistă, iubito, rezistă!

Ultimul cuvânt coerent pe care le auzi de la Zy fu:

—Kumar...

După aceea, doamna Davis se scufundă în uitare.

***

Aquilla Cardinham – Quill – avea un vis. Iar în acest vis, în haina largă de pijama, haină care îi trecea de genunchi, se făcea că pășea încrezător pe străzile încă neluminate complet ale dimineții. Vedea și auzea atât de clar totul de parcă se afla cu adevărat printre oamenii agitați ai dimineții, dar nu putu atinge o sticlă și nici creanga unui copac. Era precum o fantomă, era invizibil.

Cineva vindea pește, iar el putea să simtă mirosul extrem de puternic, atât de puternic, încât îi întoarse stomacul gol pe dos. O lăptăreasă, într-un colț, zăngânea sticlele, un alt bărbat căra fân, iar un marinar lovea nemilos într-un măgar. Era la docuri, își dădu el seama, iar, inevitabil, la docuri întâlneai femei ușoare. Le auzi, le văzu și nu putu să nu se holbeze la sânii plini ai uneia dintre ele, sâni plini care tresăreau cu fiecare împunsătură a bărbatului dintre picioarele ei. O țintuise de un zid și făcea dragoste cu ea. Quill știa că se numea așa și știa cum arăta de la Rian, verișorul lui, care jura că făcuse asta deja. Iar el nu putea decât să fie curios să afle cum se simțea asta, cum putea femeile să îi facă pe bărbați să își piardă mințile astfel, să se comporte atât de animalic.

Apoi, mintea îi fu prinsă de un alt zgomot, de o voce pe care o recunoscu. Era verișoara lui. Se întoarse rapid și fugi în direcția vocii.

—Repede, ajută-mă!, spunea ea. Ce faci? Dumnezeule, tu...!

Ajunse la timp pentru a zări bărbatul care ochi cu revolverul capul ei. Avea să o omoare. Zări groaza și înțelegerea pe chipul ei și, șocat de propriul coșmar, Quill acționă; se aruncă cu toată forța lui în calul pe care Zy era urcată și, cumva, nu își dădu seama cum, reuși să îl simtă, cald, fierbinte, să îl atingă. Și calul îl simți pe el, se sperie și se ridică pe picioarele din spate, doborând-o pe Zy și făcându-l pe om să fugă îngrozit. Atunci Quill se simți smuls din vis de bătaia ritmică din geam.

Respira greoi și se simțea plin de transpirație. Ce fusese asta, Dumnezeule? Își trecu mâna prin părul tuns scurt și se ridică din pat, văzând la geam pasărea care îi deranjase somnnul. Ar fi putut fi o mierlă dacă nu ar fi avut glasul atât de gălăgios. Nu. Nu era o mierlă. Cel mai probabil era un cocoșar, deși asta era o nebunie; un sturz de iarnă nu avea ce căuta într-un oraș ca Londra. Era complet nepotrivit perisajului.

Quill oftă și își sprijini coatele de pervazul camerei sale. Fusese cel mai ciudat coșmar din viața lui. Își trecu din nou mâinile prin păr și privi peste stradă la buticul unei croitorese din care mai multe cliente ieșeau. Privirea îi alunecă pe bărbatul înalt, cu părul întunecat și îmbrăcat la fel, totuși la modă, care căra după sine o copiliță îmbrăcată din cap până în picioare cu volane și fundițe roz. Nu i se potrivea din moment ce părul ei era roșu precum focul.

—Dar eu vreau la Gunter!, strigă copila nemulțumită. Nu vreau o nouă pălărie!

—Nu e negociabil, micuțo, spuse bărbatul. În plus, nu ți se pare că o domnișoară ar trebui să aibă grijă de silueta ei?

—Sunt un copil, nu o domnișoară! Tot corpul meu e un băț!, strigă aceasta nemulțumită.

—Cineva a câștigat înghețată, spuse bărbatul, iar privirea lui căzu pe chipul lui Quill. Domnul Cardinham, îl salută acesta. Ducele de Albany, infamul, spuse acesta. Quill făcu ochii mari și aproape sări din fața geamului, auzind însă râsetele ducelui. Deci acesta era ducele de Albany.

—Arată mult mai bine în realitate, spuse Davina din lateralul lui. Quill nu tresări, iar asta pentru că o putea simți pe sora lui, iar ea îl putea simți foarte bine pe el. Purta încă o cămașă de noapte pe ea și avea părul prins. Erau reflexia unul altuia. Ducele, spuse ea. Am auzit atâtea povești despre el. Te gândești vreodată că este neînțeles?

—Nu știu, Davina. Stai departe de el, totuși. Ce faci aici?

—Te-am simțit agitându-te, îi spuse. M-ai trezit. Apoi se strâmbă. Acum mi-e frig și e prea devreme ca să îmi încep ziua. Quill aprobă și se îndreptă spre pat, făcându-i semn să urce. Davina zâmbi și se băgă sub așternuturi, în timp ce Quill o înfășură în pătură. El unul era prea încins în urma visului pe care îl avusese. Despre ce ai visat?, îl întrebă ea.

—Londra. A fost groaznic. Cineva o omora pe Zy.

Davina se întoarse cu fața la el și îl privi:

—Crezi că ai darul mamei? Și dacă e așa...

—Nu, spuse el simplu, prea înfricoșat pentru a se gândi acum la asta. Nu, bineînțeles că nu. O luă în brațe și îi inspiră mirosul. Davina era o ticăloasă încrezută în majoriatea timpului, dar asta nu însemna că îl iubea mai puțin. Îi putea simți iubirea. Dormi.

Davina tăcu o clipă, apoi adăugă:

—Mi-a scris Jullian. Se distrează de minune la Oxford...

Quill oftă și o ascultă pe sora lui cum se entuziasma din cauza unui băiat. Cu coada ochiului putu zări însă cocoșarul care continua să stea pe pervaz și putu jura că ochii acestuia se aprinseră aurii o secundă, precum ai lui. În cele din urmă adormiră, iar de data aceasta nu se mai confruntă cu niciun coșmar. Nu. De data aceasta coșmarul îi întâmpină când se treziră, pentru că atunci fu confirmat că avea darul mamei lui.

Câți dintre voi vă așteptați la această întorsătură a situației?