Mrchizul de Hetherford a împlinit recent șaptezeci de ani. Se pare că se ține foarte bine, atât el, cât și soția lui, Lucinda, ajunsă și ea la șaizeci. Ținem să menționăm că cei patru copii ai cuplului și toți nepoții ne vor onora cu prezența în săptămână artelor frumoase de la Marea Expoziție, dată care rezonează cu ziua trecerii în neființă a tatălui marchizei, Benjamin Mont, conte de Guildford...

- Un ziar văzut într-un club de gentelmeni, aprilie, 1810

*

De aniversarea căsătoriei lor, ducesa și ducele de Roxborough au decis să înființeze o fundație caritabilă numită simplu „Larry", după porecla cu care, se pare, contele de Guildford obișnuia să își alinte soția, pe răposata bunică a actualei ducese. Le dorim la cât mai multe fapte bune!

- Revistă mondenă discutată de matroanele unei petreceri, mai, 1810

*

Fiul marchizului de Huntly, Dacre Montgomery, rămâne și sezonul acesta cel mai râvnit burlac cum, se pare, la douăzeci și cinci de ani refuză să se însoare. Tânăra generație refuză să se căsătorească dacă nu găsește dragostea. Ar trebui însă să se grăbească, întrucât domnișoara Cora Wilmington, fiica contelui de Ravenshire, prietenul marchizului, s-ar putea să se mărite înaintea lui, deși aceasta va împlini în noiembrie vârsta de zece ani.

- Fițuică de scandal uitată într-o ceainărie, iunie, 1810

*

Wine își încrucișă glezenele și privi spre ginerele său. Palid, totuși mai bine decât fusese înainte de a-i fi scoasă otrava din corp, Silas îl privea sfidător ca și cum el era inamicul său. Nu știa cum ajunsese să se războiască cu bărbații pe care fetele lui îi aleseseră să le fie soți. Sau pe care ei le aleseseră să le fie soții. Spera doar ca în viitor să își îndrăgească de la început nurorile.

—Vezi tu, Silas, fiica mea te iubește mult. Pe chipul lui Silas se strânsă un mușchi, de surpriză sau de nervozitate; cu Silas nu știai niciodată ce emoție urmează să se reverse din cutia misterioasă cu surprize a Pandorei. Și o înțeleg, adăugă rapid. Cu siguranță îl luă prin suprindere spunând asta. E ceva bun în tine, știu prea bine asta de când te-am găsit și de când te-am adus în casa mea și a lui Marie. Înțeleg prea bine ce s-a petrecut între tine și Cyn când aveai doar zece ani, iar pentru asta regret. Deși nu este povestea mea, probabil ești conștient că fratele lui Marie, lordul Denborough, făcea parte din această sectă și că avea o obsesie chiar pentru ea. Silas închise din ochi și aprobă. Știuse asta de când o privise pe Marie, de când o auzise plângând și de când o văzuse înfricoșându-se în fața chipului fratelui său. I-am vânat pe toți, iar drumul lui Cyn a fost ușurat chiar de tine spre lumea cealaltă.

—L-am ucis pe nenorocit, îi spuse Silas cu dinții încleștați.

—Nu ai făcut-o, oftă Wine. Silas îl privi uluit. L-ai rănit, da, dar fostul duce de Albany a mărturisit că el l-a omorât pe viconte pentru că îl considera slab.

Acum nu știa dacă să se simtă trădat sau pur și simplu ușurat că nu luase viața unei persoane la vârsta de zece ani. Avusese dubiile lui ani în șir, dar niciodată nu se putuse convinge de limitele biologice.

—Ce voiam să îți spun, știind că ura ta pentru aristocrați este justificată, totuși irațională, aboslutizată, este că nu toți oamenii sunt la fel. Știu că nu vrei să mă asculți, sunt un nenorocit de Cardinham, sânge stricat de lord și așa mai departe, dar gândește-te o clipă: Georgy ăsta, liderul unei bande, e din mahala și a vrut să îi facă rău Zylphiei. Marinarii violează, Silas, cerșetorii, pungașii, tâlharii... Nu trebuie să îți spun eu ca să înțelegi chiar tu că e în firea umană să rănească. Aristocrații își permit doar să cumpere tăcerea după ce o fac.

Iar acum, că formula totul atât de clar, Silas nu putea nega că nu era adevărat. Nici chiar el nu reușise să stârpească setea de criminalitate din mahala și se îndoia că exista vreun lider care să o poată face. Totuși, nu voia să îi ofere satisfacție lui Cardinham.

—N-am chef de vorbe, Cardinham.

—De ce ne urăști atât de mult?, întrebă brusc Wine. Nu ți-am oferit pomană, pentru că știam că nu îți place. Te-am pus să înveți și să muncești din greu, totuși Marie te-a tratat constant ca pe un fiu al ei, fiul pe care nu l-a avut mai devreme. Știu că nu îți doreai asta, nu voiai să faci parte din familie și...

—Nu știi nimic, Wine Cardinham!, izbucni Silas.

Wine înțelese atunci cât de orb putuse fi în tot acest timp.

—Voiai să faci parte din familie, își dădu el seama. În timp ce Blue a fost luată de Colt și crescută sub numele lui... eu am crezut că îți fac un serviciu când te-am lăsat să îți determini identitatea. Am crezut...

—Oh, mai taci! Nu voiam să fiu copilul vostru, ce naiba! Dar mereu v-am urât pentru că sunteți atât de dezgustător de fericiți. Vă adunați în cete acum că ați procreat ca niște vite, mâncați, dansați, râdeți și vă iubiți chiar în fața copiilor voștri. Și la naiba cu voi, dar faceți niște copii grețos de frumoși! Bucălați, roz, îngrozitor de veseli din primul moment în care apar pe lumea asta. Nu vă mai suport.

Camera se cufundă într-o tăcere teribilă. Orice altă persoană s-ar fi simițit jignită să audă aceste lucruri, dar Wine nu era atât de ușor de ofensat. Și asta pentru că în spatele cuvintelor pline de ură Silas ascundea o durere evidentă. El nu fusese niciodată atât de fericit precum ei. El credea că nu va fi niciodată atât de fericit. Iar acest gând cu care își consolase realitatea începuse să-l macine, iar asta pentru că acolo unde nu există speranța unui răsărit, ci doar tăcerea apăsătoare a nopții, oamenii cad, se distrug, se pierd pe sine și nu mai găsesc calea de a descoperi lumina; ea sigur există, dar este acum prea departe, iar călătoria pare agonizată și inutilă.

—E invidie, deci, își dădu Wine seama. Și eu care credeam că ți-am dat o parte din fericirea mea prin Zy, Silas. Înghiți în sec lacrimile care i se adunaseră în gât. Și prin copilul pe care îl poartă în pântece.

—Știi?, întrebă uluit Silas. Știi de copil?

—Am văzut-o pe Marie însărcinată de multe ori, mărturisi Wine. Știu să recunosc simptomele. În plus, probabil ți-ai dat seama că fiica seamănă leit cu mama. Îl observă pe Silas înghițind în sec. Și asta e problema, nu-i așa? Te temi, Silas. Te temi că Zylphia seamănă prea mult cu Marie și că... va suferi. Constant. Nu va duce sarcini la termen, va sângera chiar în fața ta, nu vei fi capabil să o ajuți, dar îi vei simți durerea. Vei simți totul alături de ea și vei fi neputincios.

Silas înghiți în sec, pentru că el nu plângea niciodată, dar da. Era îngrozit de perspectiva aceasta.

—Nu mi-e teamă, îi spuse, doar că...

—Ești de-a dreptul înfricoșat. Ți-e teamă de fericire. A fost mereu trecătoare. Un bănuț azi, unul mâine. Trăiai mereu pentru prezent. Acum însă se anunță viitorul tău și nu știi ce să faci cu el. Wine oftă. Te-am judecat greșit, știi? Se lăsă în față, spre el. Dar lasă-mă să îți spun câte ceva. Nimeni nu poate garanta că vei fi fericit mereu, Silas. Vor fi momente de tristețe, de durere. În final sper că îți vei găsi tihna. Că vei gări soarele. Și dacă Zylphia seamănă cu mama ei, sper să îi fii alături. Am văzut suficient azi ca să realizez că pentru ea tu ești întreaga lume și poate mai mult.

—Nu vreau să fiu mai mult, se împotrivi Silas acestui gând.

—Nu vrei să vezi că ești mai mult, îl contrazise Wine. Dar Silas tăcu. Ștergându-și ochii, Wine se ridică. Dacă tu crezi că nu ești contele de Foxborough bine. Am fost curios și am văzut o pictură cu bătrânul. Poate că ar trebui să faci la fel.

—Nu sunt Foxborough!

—Eu ce am spus?, îl întrebă Wine. Nu ești contele de Foxborough. Ești mai mult. Nu te osteni prea tare. Zy a moștenit temperamentul mamei sale și nu vreau să mă omoare pentru că te-am obosit.

Zâmbetul trist pe care i-l oferi Wine Cardinham îl făcu pe Silas să îl strige în timp ce ieșea:

—Wine! Bărbatul își întoarse privirea spre el. Nu v-am mulțumit niciodată pentru că m-ați luat la voi. Dacă m-ați fi lăsat pe străzi...

—Ai fi supraviețuit, îi spuse Wine. Mereu ai fost un supraviețuitor. Și sunt convins că ai fi găsit un mod prin care să pui mâna pe fiica mea.

—Să fii sigur de asta!, zâmbi Silas.

Câteva minute mai târziu în camera stătea față în față cu bărbați respectabili ai nobilimii, doi marchizi și un duce, din câte înțelesese. Și brusc simțea că nu îi mai disprețuiește așa de tare.

***

—Ne pare rău să fim nevoiți să vă evaluăm cazul astfel, domnule Davis, i se adresă lui Silas unul dintre nobilii care făcea parte din comisie. Când Silas nu răspunse, bărbatul își drese glasul și spuse. Eu sunt ducele de Roxborough, dumnealui, indică spre bărbatul cel mai în vârstă din cameră, cel care stătea așezat pe un fotoliu, este lordul Hetherford, marchizul, iar dumnealui este cel care îl va reprezenta pe marchizuld de Huntly, fiul acestuia, lord Dacre Quinty. Silas continuă să tacă și să îi privească.

Auzise de toți trei mai devreme sau mai târziu. Cel mai în vârstă, lord Hetherford, fusese căsătorit de două ori, actuala marchiză având o limbă ascuțită și un temperament aprig, lady Lucinda, geamăna lui lady Millicent, foste Mont, Millicent fiind soacra ducelui de Roxborough. Acum, nu știa ce căuta tânărul Dacre aici, în încăpere, dar băiatul se păstra calm, chiar dacă arunca priviri constante spre bolnav. Iar el era bolnavul.

—Dacă aș fi în locul tău, vorbi Hetherford, m-aș întreba de ce comisia este alcătuită din noi trei.

—Nu am întrebări, zise Silas.

—Păcat, replică marchizul. Un om care nu are întrebări are, de regulă, prea puține lucruri în cap. Silas mârâi în direcția marchiului, făcându-l pe acesta doar să zâmbească. Îmi aduci aminte de soacra mea, domnule. Lady Hillary, deși născută cu toate privilegiile, nu avea deloc încredere în oamenii din jurul ei. Cred că a vrut să mă omoare o dată sau de două ori. Totuși, socrul meu, Benjamin, fusese născut pe drumuri, ca tine. Un copil al contelui de Guilford găsit când acesta mai avea prea puțin timp în viață. Convenabil, nu crezi?

Silas nu știuse toate aceste detalii, dar, la urma urmei, totul se petrecuse într-o epocă trecută.

—De altfel, spuse ducele de Roxborough, socrul meu este copilul nelegitim al unui conte. Edward Scott este însă avocat și a învățat să se descurce fără moșiile și privilegii.

—Tatăl meu l-a cunoscut pe contele de Foxborough, spuse lordul Dacre. Și l-am cunoscut și eu.

—Acum, dacă ați terminat cu toții să vă prezentați, spuse Silas, deși simțea cum pieptul îi arde încă din cauza ranei pe care o avea, afară!

Niciunul dintre cei trei nu se mișcă din loc, Roxborough având și tupeul de a zâmbi în fața lui. Oh, numai să se facă bine și avea să îi arate el lui ducelui.

—Să înțeleg că negi povestea contelui de Foxborough?, întrebă Dacre. Brunet și înalt, băiatul nu înțelegea nicio clipă de ce un bărbat de statura lui Silas refuza șansa de a dobândi un titlu atât de ușor.

—Da, spuse Silas. Nu știu ce a vrut cu adevărat acest conte... Marchizul de Hetherford oftă și se controlă în buzunar, scoțând în față o miniatură. Înmânându-i-o lui Roxborough, acesta o trecu mai departe către Silas. Nu vreau să văd nicio nenorocită de pictură cu...

—Doar uită-te la nenorocita de pictură, băiete! Jur că dacă nu ai fi fost al lui Foxborough, aș fi putut jura că ești bastardul lui Benjamin Mont, socrul meu, la cât de încăpățânat ești!

Silas își miji ochii și luă imaginea în propriile mâini. Cuvintele lui Wine Cardinham continuau să îi treacă prin minte. Nu voia să fie nobil. Nu voia să ia un titlu, să se îngrijească de moșii, să fie conte. Nu voia nimic din asta. Totuși, când ridică miniatura, trăsăturile i se înmuiară. Înaintea ochilor stătea profilul unui bărbat mândru, prea mândru să înțeleagă că miresele nu se creează cu sila și că nu avea să fie iubit niciodată de femeia pe care și-o cumpărase de la părinții ei la fel de aroganți. Nasul era acolo, da. În mahala, când era copil, toți ceilalți obișnuiau să râdă de nasul lui aproape acvilin. Totuși, oricâți pumni primise în el, nasul nu i se îndreptase. Și bărbatul din fața lui primise suficienți pumni, din câte se părea. Apoi, era părul; pictorul descrisese o culoare modestă pentru aluna care era, de fapt, coama îndrăzneață a individului, puțin mai lungă decât ceruse moda în acele vremuri și deloc pudrată. Ochii însă străluceau. Ochii bărbatului purtau cu ei aceeași culoare de albastru cu maroniu pe margini și care priveau ageri. Vedea același maxilar care înnebunise femeile și care fusese atins de lama rece a bătăliilor de prea multe ori.

—Acela este contele de Foxborough când avea treizeci de ani.

Silas simți cum inima i se strânge brusc și palpită.

—M-a urmărit, nenorocitul..., șopti.

—Ce ai spus, băiete?, întrebă Hetherford.

—L-am văzut într-o seară. Ăăă... mă urmărea.

Era același individ care îi vorbise în seara raidului din hanul de pe Monmouth.

—Probleme în Paradis?, întrebase bătrânul care fusese îmbrăcat prea simplu pentru a-și trăda descendența. Hainele fuseseră dintr-un material bun, superior. Avusese părul cărunt, bărbia bine rasă, cearcăne adânci sub ochi și o culoare bolnăvicioasă a chipului.

—Tu cine ești?, îl întrebase Silas care fusese în seara aceea mai enervat de faptul că Zy îi nesocotea dorința de a pleca acasă și se distra copios printre oamenii lui.

—Probabil că nu vrei să știi, îi spusese, iar Silas nu pusese întrebări. Îi păsase prea puțin de indivizii senili din mahala. E frumoasă, adăugase bărbatul.

—E soția mea, îi zisese poate prea posesiv. Amintirea îl făcu să-și închidă ochii, realizând că flacăra din pieptul lui, de atunci, nu ar fi putut fi niciodată confundată cu ura, ci numai cu disperarea conștientizării că se apropia sfârșitul erei în care pe Pământ existase numai el. Cred că nu mi-am dat seama până acum de cât de frumoasă e...

Clipi de câteva ori, realizând că cele trei perechi de ochi se holbau la el.

—Tot vrei să spui că nu ești contele de Foxborough?, întrebă Roxborough.

Nu vrei să vezi că ești mai mult, răsunară cuvintele lui Wine în mintea lui.

—Eu... Tocmai ce am fost rănit, ce naiba! Am nevoie de odihnă. Nu mă simt bine. Ieșiți!

—Tocmai ce ai sunat precum contele de Foxborough de Crăciun, zise Dacre.

Marchizul de Hetherford zâmbi. Toți trei se priviră, apoi, în timp ce bătrânul se ridică, spuse simplu:

—Eu mi-am făcut o părere. Domnilor? Ceilalți doi aprobară. Însănătorșire grabnică, domnule Davis!, îi ură marchizul. Salut-o pe doamna Davis din partea noastră. Ne lipsește chipul ei tânăr și frumos în sălile de bal.

Când bărbații plecară în final, Silas lăsă miniatura pe pat și își trecu debusolat mâna prin păr. Începea să se întrebe cine era. Ia el nu se mai întrebase asta de prea mult timp, de când devenise clar că era fratele lui Blue. Numai asta își dorise să fie până atunci. Acum însă era soț, potențial tată, responsabil în mahala și probabil conte. Nu crezuse că viața lui se va schimba într-atât de mult într-o singură secundă. Respira greoi și se simțea obosit. Își dorea să fie cu Zy acum, dar ea se refugiase în salon ca să doarmă.

Se foi o secundă pe toate părțile, apoi își dădu seama că era inutil să încerce să pună geană pe geană. Gândurile negre în invadau mintea. Nu își dorise niciodată să fie unul de-al lor, dar acum, când își zări reflexia în geam realiză că nu Bell se oglindea în ochii lui, ci nenorocita de miniatură. Trânti păturile, se ridică greoi și porni în căutarea Zylphiei.

Pe ea și pe Daisy le găsi în salon. Zy se ghemuise pe o parte a sofalei, iar Daisy îi încălzea picioarele. Se lăsase frig afară, iar vremea dădea semne că s-ar strica. Cineva înțelept aprinsese un foc în cameră. Iar el își adusese propria pătură. Era numai bine așa. Se apropie de ea și îi observă buzele ușor întredeschise, chipul palid. Îi vedea sânii în halatul desfăcut. I se părea că areolele i se întunecaseră și că înseși sânii i se măriseră. Doamne cât de mult avea nevoie să pună gura pe ea. Dar își ridică degetele și îi atinse clavicula delicată. Zy se încruntă și își deschise ochii, apoi, după o clipă de surprindere, zâmbi.

—Visez?, îl întrebă Zylphia.

—Ai adesea vise cu mine, doamnă?, zâmbi Silas.

—Oh, da, râse Zylphia.

—Nu puteam să dorm, zise Silas. Și simt nevoia să o fac. Și mă gândeam, cum tu obișnuiau să dormi în camera mea când erai mică, sub pat, mai exact, să îți invandez și eu spațiul personal acum.

Zylphia zâmbi și îi făcu loc lângă ea. Pe sofa încăpeau amândoi, chiar dacă ea protestă că îi deschideau rana. Silas o puse pe umărul lui bun și îi înfăușură în pătură. La picioarele lor o simțea pe Daisy care își reorientase poziția. Oftă. Nu avea idee cine era sau cum ajunsese în poziția asta, dar știa sigur că se simțea foarte bine unde era acum. Și că nu avea nicio idee unde îl ducea viața în continuare. Prinzându-i șoldul și atingând-o ușor, își aminti de cuvintele lui Wine, iar panica îl împresură din nou.

Te temi, Silas. Te temi că Zylphia seamănă prea mult cu Marie și că... va suferi. Constant. Nu va duce sarcini la termen, va sângera chiar în fața ta, nu vei fi capabil să o ajuți, dar îi vei simți durerea. Vei simți totul alături de ea și vei fi neputincios.

Fusese neputincios când o pierduse pe Blue în mâinile acelor depravați și când aproape că se pierduse pe sine sub atingerile vulgare ale lui Cyn. Când pusese mâna pe pumnal și îl înfipsese în pieptul nenorocitului își recăpătase puterea. Acum însă aflase că nu făcuse nici măcar atât. De unde avusese toată puterea, atunci, toată puterea ce urmase? Mersese la școală și se întorsese în vacanțe la Cardinhami. Primea constant mâncare, își amintea de scrisorile lui lady Anne, de toată dragostea pe care fiecare voia să i-o transmită. Iar el crezuse întotdeauna că dragostea lor urma să fie condiționată, dacă nu de mofturi, atunci de timp. Nimic nu dura. Strânse ușor mâna pe șoldul ei, rugându-se pentru prima dată să nu aibă dreptate, iar copilul din pântecele ei să dureze. Ea nu avea să fie Anne-Marie. Ea avea să fie puternică. Se va asigura personal de asta. Căci Silas se ruga acum să ia oricine altcineva soarta Zylphiei și să o lase pe ea și pe copilul lor să trăiască. Se înfășură de-a dreptul în jurul ei, strânse ochii puternic și expiră îngrozit. Oricine, dar nu ea.

Și atunci Soarta privi cu sete spre Evangeline Cardinham care, după cele povestite tatălui ei, se răscolea în propriul pat și nu putea să adoarmă defel. Evangeline se simțea privită. Și nu se înșela. Afară, așteptând să își coboare nurii, ducele de Albany fuma din trabucul lui. Curând, foarte curând, avea să-i aducă titlului său o ducesă.

Deși nu este obligatoriu, pentru a înțelege cine sunt cei trei lorzi care evaluează cazul lui Silas ar trebui să citiți Epic, Noi doi, Noi amândoi și Departe de a fi predestinați.

De altfel, sper că vă amintiți de bătrânul dubios din han care i-a vorbit lui Silas de Zy. Se pare că bărbatul era chiar Foxborough sub acoperire.