Ce fumos strălucește soarele! Totuși, mă arde dacă stau prea mult în razele lui vara...

- Zylphia, cugetări, 1800

*

De când se căsătorise cu Silas surprizele nu conteniseră să apară în viața ei. Nu știuse că e în stare de prea multe lucruri până ce nu fusese pusă în fața faptului împlinit. Nu știuse că îi plăceau meciurile de box sau mâncărurile din han. Avusese o bănuială că suburbiile sunt pe placul ei prin libertatea pe care o evocau, dar numai sub protecția pe care i-o oferea titlul lui Silas în mahala putuse să-și descopere cu adevărat pasiunea. Nu știuse nici măcar că îi plăcea atât de mult berea, ce naiba! Iar acum, când îl vedea pe Silas întins pe cearcefurile albe ale patului pe care îl împărțeau, nu știuse că avea să se simte într-atât de rănită, de îndurerată. Îl iubea. Fusese sceptică la început, dar acum, când avea impresia că întreaga lume i se prăbușește pe umeri, Zylphia era sigură de acest lucru: se îndrăgostise iremediabil de Silas Davis încă dinainte să îi devină soț și, așa cum era el, nu putea să îl piardă.

—Silas...

Chipul bărbatului era palid, iar sângele îi șiroia dintr-o rană care, se părea, producea infecția care îi altera trupul. Se repezi spre el și se așeză pe pat. Își duse mâinile tremurânde spre gaura făcută în trupul lui și înghiți în sec. Nu ar fi trebuit să îi tremure mâinile. Privirea lui Silas, chiar și atunci când era la un pas de moarte, se menținea aspră. Mâinile lui mari îi cuprinseră încheieturile și dădu să le îndepărteze:

—Am fost împușcat, nimic mai mult.

—Nimic mai mult?!, strigă înfuriată. La naiba, Silas, am auzit! Silas înghiți în sec în clipe în care mâna ei sfâșie cămașa. Nu te mișca! Apoi, privi în cameră, adresându-i-se lui Cyrus care încremenise la propriu înaintea scenei. Vărul ei nu avea să îi fie de prea mult ajutor. Privirea i se opri asupra lui Wine Cardinham, iar ochii ei îi transmiseră rugămintea mută. Wine aprobă și se îndepărtă pentru a porunci aducerea cârpelor curate și a apei fierbinți. Ce ai făcut?, îl întrebă. Silas o privi sarcastic, dar tusea care îl cuprinse nu îi permise să răspundă acrimonic. Zy vedea ceva ciudat la rană, așa încât își coborî capul și mirosi. Otravă! Înghițind în sec îl privi mai bine. Ai fost împușcat și otrăvit!

—Nu am cerut eu asta, la naiba!, îi aruncă el. Am vrut să îl termin odată pentru totdeauna pe Georgy. Să îl omor pentru ce ți-a făcut!

—Doamne, cât de prost poți fi!, strigă furioasă la el. Nu vreau să te coste viața. Nu dacă înseamnă că te pierd.

Ar fi putut să o repeadă din nou, dar privirea ei îngrijorată, ochii sclipindu-i din cauza lacrimilor și fața care începea să-i pălească îl făcură să tacă. Îi fusese dor de ea în minutele în care agonizase în drum spre casă. Crezuse că va muri fără să o mai vadă vreodată. Și asta i se păruse o adevărată tragedie.

Îi cuprinse obrazul și o trase spre el pentru a o săruta, dar imediat simți mirosul de pe buzele ei și se încruntă:

—Ai băut!

Aproape că o văzu dându-și ochii peste cap, ceea ce îl înfurie de-a dreptul. Nu putea să bea în stare în care se afla, inconștientă fiind încă de asta. Și el nu putea să îi spună nimic. Nu încă.

—Trebuie să scoatem otrava din corp, zise Zylphia rapid. Kumar, cere de la bucătărie biscuiții cu cărbune (1). Rana asta trebuie dezinfectată dacă vrem să nu îl amputăm de la jumătate mâine-dimineață.

Deși îl îngrijoră afirmația ei – îi plăcea cum arăta de la fiecare jumătate – nu putu să nu rămâne furios pe obiceiurile ei proaste, nocturne.

—Ai fost iar să îl vezi pe Titan, o acuză el. La naiba, Zy, ți-am spus să nu mai mergi acolo!

—Particip mereu, se încruntă Zylphia. Marele T. e prietenul meu!

—Nu vreau să..., începu să îi interzică, datt fiind că își amintea că participa mereu, dar își dorea să nu mai participe din acel moment încolo.

—Ah, Silas, revenim la asta?, strânse ea nemulțumită din buze.

Vru să îi răspundă obraznic, dar zări o pată pe mâna ei, una roșiatică în contrastul rochiei roz.

—Ce e aia pe mâna ta?, o întreabă alarmat.

—O! Zy își coborî privirea, de parcă vedea și ea pentru prima dată obiectul roșu. Sânge, cred. A fost urgență la un moment dat la Kumar și...

—Sânge?!, strigă furios. Ești inconșteintă, nu?! Te joci cu sănătatea ta, femeie! Apoi, holbându-se mai bine la rochia care îi acoperea cu greu sânii – și ea umblase așa în mahala! – izbucni furios: Unde îți e jacheta?

—Am uitat-o, bine? Dumnezeule! Cineva îi așeză într-un colț un lighean cu apă din care Zy începu să stoarcă o cârpă. Vreau să stai nemișcat.

—Ești nebună, Zylphia. Înghiți în sec când simți usturimea cârpei fierbinți. Am creat un monstru!, urlă îndurerat.

Dregându-și glasul, George interveni timid:

—Domnule, aveți nevoie de o băutură?

—Da!, strigară soții la unison. George își ridică mâinile în aer și se îndreptă spre unul dintre dulapuri, acolo unde era ținut alcoolul. Turnând, reveni spre cei doi, îndreptându-l pe Silas. Zy fu însă mai rapid; prinzând paharul, îl duse la buze și sorbi o gură generoasă până ce Silas i-l trase de la buze. Ce crezi că faci?, o întrebă înfuriat.

—Urmează să te operez. Am nevoie de băutura asta.

—S-o crezi tu, bețivă mică!, spuse el și goli dintr-o mișcare paharul. Cheamă-l pe Max!

—Mă tem că e posibil să nu rezistați până ajunge un doctor, domnule, spuse Kumar din spatele ei. Vă simțiți înfierbântat, nu? Amețit? Respirați greoi? Vă supără stomacul? Silas aprobă, înghițind în sec. O, așa cum bănuiesc. Ochii căprui ai lui Kumar se îndreptară o clipă spre George, apoi reveniră la Silas. Mâncați un biscuit. Știu un preparat mai puternic care să scoată otrava din corp. Ajută animalele.

—De parcă eu sunt un animal, bombăni Silas în timp ce duse unul câte unul biscuiții la gură. Când Zylphia se apropie cu un cuțit pe care habar nu avea de unde îl luase de trupul lui, Silas o întrebă: Știi că nu sunt un animal, da?

—Oamenii nu sunt foarte diferiți de unul, adăugă Kumar în locul ei. Iar doamna Davis este cea mai bună ucenică a mea.

—Corect!, spuse Zy. Acum, în timp ce lucrez, ai face bine să continui să-mi vorbești. În privirea ei se citi pentru o clipă vulnerabilitatea când adăugă: Nu mă lăsa singură...

Inima lui Silas se umplu de căldură, deși nu știu dacă era din cauza otrăvii sau a fricii, dar simți atunci nu ar fi putut să o lase vreodată singură. Nu pe ea.

—N-am de gând. Niciodată, îi promise și rămase cât de cuminte putu pe tot parcursul operației.

***

Silas se simțea amorțit, totuși, chiar dacă mâna și pieptul continua să îi ardă, se liniștise considerabil. Și cantitatea impresionantă de alcool pe care o băuse contribuise la starea lui actuală, alături de chipul Zylphiei. Doamna Davis, după ce se spălase și se schimbase, după ce își făcuse treaba exemplar, așa cum se exprimase chiar Max, doctorul care fusese mai devreme aici. Așezată pe un scaun lângă el, cu Daisy în poala ei, mângâind leneșă animalul, pleoapele lui Zy se închideau ușor.

—De unde știi să identifici așa ușor otrava?, o întrebă.

Zy zâmbi.

—Am citit mult când eram copilă. M-au pasionat plantele și, sincer, am vrut să o otrăvesc pe slujitoarea cu care flirtrai când aveam zece ani. O disprețuiam și pe ea, și pe tine, pentru că probabil știi că atunci era îndrăgostită lulea de tine. Dar nu voiam să o omor, așa că am căutat cele mai eficiente plante pentru a-i crea disconfort. Ol nu a fost printre ele, însă. Este extrem de toxic.

Explicațiile legate de plantele otrăvitoare îl interesau mai puțin decât mărturisirea ei sinceră:

—Erai îndrăgostită de mine atunci? Și acum?

—Ce vrei să auzi, Silas?, îl întrebă cu ochii acum închiși, iar capul odihnit pe spătar.

Nici el nu era sigur de ceea ce își dorea, dar era sigur de ceea ce simțea chiar el, chiar acum. Întinse mâna și o așeză pe capul cățelușei.

—Oamenii se schimbă, nu-i așa, Zylphia?

—Nu. Cred că oamenii descoperă cine vor să fie cu adevărat. Atât.

Silas zâmbi și își ridică mâna spre fața ei, mângâind-o ușor.

—Nu crezi că ne potrivim? Amândoi sângeroși. În spatele feței de copil al unei familii perfecte se ascunde o diavoliță care de-abia aștepta să iasă în lume și să facă ravagii. Am dreptate?

—Cum am spus, zise Zy și se mângâie de podul palmei lui. Oamenii descoperă cine sunt cu adevărat sau cine vor să fie.

Degetul lui mare îi mângâie ușor buza inferioară.

—Vreau să te sărut, spuse rapid.

—Poate mai târziu, se auzi glasul lui Wine, iar amândoi își întoarseră leneși capul spre bărbat. Niciunul nu se feri însă de intimitatea pe care o împărtășeau, niciunul nu se simți rușinat. Apropiindu-se de Zylphia și ajutând-o să se ridice de pe scaun, Wine mângâie cățelușa și spuse: Ești obosită, draga mea. Stau eu cu Silas.

Silas ar fi protestat dacă nu ar fi știut că este adevărat; Zylphia era de-a dreptul extenuată.

—Vei fi bine?, îl întrebă Zy pe Silas.

—Du-te, o îndemnă bărbatul. Ai nevoie de somn.

Amândoi o priviră cum pleacă, dar fiecare cu un tip de dragoste diferită, chiar dacă Silas era îngrozit de emoția, sentimentul care înflorea în corpul său. Înainte, singurul gând care i-ar fi trecut în fața morții ar fi fost resemnare; acum însă se zbătuse și asudase pentru a trăi, pentru ea, pentru a o mai vedea o oră, o zi, o săptămână. Strânse în pumn pătura cu care era învelit și se strâmbă de durere când se îndreptă pe pernă. Între timp, Wine se așeză pe scaunul pe care stătuse mai devreme Zylphia și oftă. Fuseseră câteva ore epuizante pentru toată lumea. Poate că de când se însurase cu Zy nu îl avusese la inimă pe Silas, pentru că fusese parțial, ignorând complet realitatea: Silas Davis avusese nevoie de o scuză pentru a fi cu Zylphia, iar dragostea celor doi trecuse tăcută pe lângă el și Marie. Fusese atât de orb să nu-și dea seama că băiatul pe care îl adusese în casa lui când avea zece ani o privea pe fiica lui ca pe Dumnezeu.

—Acum, tinere Davis, e timpul să vorbim, îi spuse.

—Nu am chef, Cardinham, îl întrerupse Silas. Și eu sunt obosit, iar tu îmi faci rău când deschizi gura. Ce ar zice Zy dacă aș muri extenuat de tine?

—Cred că nu m-ar ierta niciodată că i-am ucis bărbatul visurilor sale.

Îl simți pe Silas încremenind lângă el, o imagine cu adevărat unică în viața criminalului din mahala. Wine zâmbi și își întinse picioarele.

—Nu sunt bărbatul visurilor ei. Ea voia nenorociți de viconți, conți, duci, bărbați care să nu vină beți sau otrăviți acasă. Sunt probabil un coșmar.

Auzindu-l, Wine își sprijini capul de palmă.

—Am fost cu adevărat rău cu tine. Probabil când vei avea o fată îți vei da seama de ce tindem să ne repugne orice bărbat care are mai mult decât intenția să se închine la ea. Poate că îți vei da seama de asta mai devreme decât ai fi dorit.

Wine Cardinham avea un mod aparte prin care îl șoca, iar acesta era unul dintre ele, faptul că înaintea tuturor intuia evenimente și emoții. Silas înghiți în sec.

—Tot nu vreau să vorbim.

—Vei vrea când vei auzi că o comisie a Camerilor Lorzilor este în salon, așteptând să examineze veridicitatea spuselor contelui de Foxborough. Sunt aici doar ca să trag de timp.

—Rahat!, exclamă Silas și oftă din tot sufletul.

***

Era de-abia ora cinci după-amiază, dar Zylphia se simțea de-a dreptul extenuată. Se schimbase într-o cămașă de noapte și își luase un halat pe ea, așezată fiind acum pe un fotoliu comod dintr-un salon, cu Daisy lângă ea. Îi fuseseră aduși biscuiți și ceai, dar nu putuse înghiți decât puțin lichid fierbinte. Tăiase în carnea lui Silas, cususe în ea. Cu fiecare mișcare simțise că va claca, dar știa că nu putea să lase operația neterminată. Crezuse că îl va pierde.

Tresări când auzi bătaia vagă din ușă și, când își ridică privirea, îl zări pe Kumar. Medicul o asistase întreaga operație, încurajând-o și dându-i indicații. Dădu să își scoată picioarele de sub ea, dar Kumar îi făcu semn să nu se deranjeze.

—De unde vin eu, acesta este un semn de politețe. Cu toții stăm așezați astfel. Pot intra, doamnă Davis?

—Te rog! Te pot servi cu un bicuit? Ceai?

—Nimic, mulțumesc. Kumar se așeză pe scaunul dinaintea ei, iar Zy zări pe chipul său o grimasă. Ceva nu era în regulă.

—Ce este?, îl întrebă, simțind cum inima începe să i se zbate în piept. Doar plecase de lângă Silas și acesta era cât se putea de bine. Nu putea fi vorba despre el, nu?

—Am auzit o poveste interesantă cât mă aflam în Europa, îi spuse Kumar, despre soldații marelui împărat, Napoleon. Zy se încruntă, dar fu dispusă să asculte. Este această plantă despre care ați auzit cu siguranță, Nerium oleander, cu flori mici, alb-roz, dar care, în întregime, este otrăvitoare. Ei bine, soldații lui Napoleon se aflau acum doi ani în Spania, iar eu, ajungând cu lordul Shrewsbury în acea zonă, deși nesigură, am auzit de francezii care, se pare, s-au otrăvit singuri folosind planta pe post de suport pentru fripturile lor. Zylphia făcu ochii mari, șocată. E posibil să fie doar o legendă, dar acolo planta este cu adevărat temută.

—Crezi că este greu de găsit în Anglia?, îl întrebă circumspectă Zylphia.

—Știu că așa este, îi spuse simplu Kumar. Și mă gândeam...

Bătaia din ușă îi făcu pe amândoi să tresară. Zylphia oftă, își strânse halatul mai bine pe ea și se îndreptă spre ușă.

—Rămâi o clipă, Kumar.

—Nu, cred că e suficient de târziu, îi spuse veterinarul. Cu permisiunea dumneavoastră voi face cercetări amănunțite.

—Sigur, îi spuse Zylphia. Ăăă... Daisy a fost otrăvită cu ceva timp în urmă. Silas a salvat-o. Crezi că e posibil să fi fost aceeași plantă?

—Dacă a fost același făptaș, spuse Kumar.

Zylphia aprobă și deschise ușa, dând cu ochii de George.

—Domnul m-a trimis să mă asigur că v-ați culcat, doamnă, îi spuse bărbatul, iar privirea lui trecu rapid de la ea, la Kumar. Domnule, îi făcu semn bărbatul. Nu cred că domnului Davis i-ar plăcea să vă știe singură în compania altui bărbat, spuse ezitant George.

—Plecam oricum, spuse Kumar. Doamnă!

—Vă însoțesc, domnule, îi spuse George.

—George!, strigă Zylphia în urma lor. Când bărbatul își întoarse privirea, Zy îi spuse: Ar trebui să te odihnești și tu. Ai avut o zi foarte agitată.

George aprobă și îi zâmbi, iar Zylphia o făcu la rândul ei. Apoi, închizând ușa își reluă locul pe canapea. Dacă își aducea bine aminte, avea câteva cărți cu studii legate de plante otrăvitoare și de întrebuințări diverse ale lor. Cei mai mulți oameni ignorau cât de mult rău putea provoca o plantă și o păstrau pentru efectul ei decorativ. Probabil că de acolo trebuia să înceapă căutarea dacă își dorea să afle cu adevărat ce voise George să spună.

***

Ducele de Albany petrecea majoritatea timpului său liber pe străzile pestrițe din mahalaua lui Silas Davis, acolo unde, în apropiere, își deschisese plăcuta afacere, aceea de îngrijitor, îndrumător și patron al unor case de toleranță. Nu orice case de toleranță, în orice caz, iar nobilimea, deși scandalizată de acțiunile lui, prefera să înghită banii pe care îi oferea generos Coroanei și afacerilor lor mai puțin importante și să tacă. Asta nu însemna că nimeni nu îl bârfea. Nu. Era ducele rebel, Necuratul, bărbatul care nu avea să își găsească niciodată o soție dacă nu o lua cu forța din sânul familiei sale protectoare.

Totuși, nu gândul la o soție îl sâcâia acum, ci modul în care un grup de pungași mai mult ca sigur îl vorbeau pe stăpânul lor, Silas Davis, de rău.

—Am auzit că e un nenorocit de conte acum. Cum să ne conducă pe noi unul cu sânge stricat?

Fiecare clasă socială adora să spună despre cealaltă că era „stricată".

—De la nevasta aia pe care și-a luat-o i se trage, spuse un alt individ. O mironosiță.

Nevastă care ar fi trebuit să fie a lui, gândi în sinea lui ducele.

—L-a luat Georgy prin surprindere, împrăștie un individ căruia îi lipsea un ochi zvonul. Am văzut eu cu ochii mei! Iar ducele tare se îndoia de asta acum. De-aia e slab. De-aia e așa de slab. E un nenorocit de nobil cu o soție la fel de nobilă.

—N-aș spune asta dacă aș fi în locul tău, strigă Albany spre grupul care promitea să înceapă o revoltă. Silas Davis este nemilos. Și asta ar fi nimic dacă nu ar fi și crud. Se ridică și se apropie de ei, pierzându-se în peisaj cu hainele lui simple, dar din materiale fine. Când va auzi Silas Davis despre ce vorbiți și cum o faceți... Sper că nu vă lipsește limba prea mult. Câțiva dintre ei, mai inteligenți, cu siguranță, înghițiră în sec. De unde ați auzit că domnul Davis e conte? De unde știți de atac?

—Am auzit, firește, spuse unul dintre bărbați. Vrei să spui că nu-i adevărat?

—De unde ați auzit?

—Ne pierzi vremea, replică acesta. În mahala se aude totul.

—Dar asta nu e totul, le spuse Albany. Cine e sursa acestei mahala?

—Un om de încredere de-al stăpânului, îi aruncă bărbatul fără un ochi. N-ai tu grijă.

Albany zâmbi. Așa deci. Ca în orice regat, undeva, foarte aproape, exista un turnător. Din motive pe care nu le înțelese, pentru că nu îl plăcea deloc pe Silas Davis și cu siguranță nici pe Cardinhami, Albany decise să arunce și el un zvon:

—Am auzit că dispar oamenii din mahala. Toate privirile rămaseră concentrate pe el. Silas Davis are ochi, pe ambii chiar, aruncă el spre bărbatul mutilat, și urechi peste tot. E suficientă o vorbă împotriva lui și... Făcu un gest cu degetul în jurul gâtului. Cinci până acum. Și nu vreau să vă spun, dar...

—Spune-ne acum!

—Cică îi mănâncă. Un icnet izbucni în ceată. La micul dejun. Mai păstrează și pentru cină. La urma urmei, în sângele lui curge răutatea din Bell, nu-i așa? Ce poate confirma oare mai mult că e fiul marelui Bell? Acum, băieți, sper că pe voi nu v-a auzit. Asta dacă este cu adevărat rănit de acest Georgy cum spuneți. Dacă omul vostru e așa de încredere, nu are de ce să vă fie teamă, nu?

Însă trezi panica. Se părea că sursa nu era de încredere când la ea se adăuga senzaționalul. Albany rânji. Până diseară toți știau că Regele lor era de temut, toți se temeau. Și pentru afacerea lui Albany această teamă era tot ce își putea dori. Acum însă trebuia să găsească acest trădător dacă își dorea că politica centralizată a lui Silas să nu se piardă în mii de bucățele. Și trebuia să îl omoare.

(1) În secolul al XIX-lea, biscuiții cu cărbune activ au devenit populari printre matroane, ceainării și... spițerii.