Înalta societate londoneză este scandalizată de povestea lordului Foxborough și, ne temem, de moștenitorul acestuia. Biata ființă, crescută printre creaturi!

- un ziar, 1810

*

Era foarte cald în acea după-amiază în Londra, dar Silas avea încredere în furtuna pe care o simțea apropiindu-se. Norii erau suficient de vineții pentru a o prevesti și, crescut în natură, o cunoștea ca fiind casa lui. Își frecă tâmplele, pentru că nu se putea concentra pe datele încărcăturii care tocmai plecase din port sau pe afacerile ilegale pe care unul dintre marinari le desfășura pe teritoriul său. Trebuia pedepsit, evident, pentru că îl mințise pe el și pe oamenii lui. Totuși, Silas nu știa cum să îl pedepsească. De regulă o făcea prin tăierea limbii. Acum însă, când se gândea numai la Zylphia despre care auzise că se odihnea, tăierea limbii părea o pedeapsă prea crudă. Venise mai devreme pentru a o verifica, asta pentru că nu se simțise bine aseară. Brusc îi păsa. Și asta îl măcina încontinuu. În slujba lui nu putea să îi pese de nimeni. Îi păsase odată de Cardinhami, iar Georgy se folosise de asta și aproape că ordonase siluirea și uciderea Zylphiei. Nu putea permite ca asta să se întâmple cuiva.

Și de ce ți-ar păsa? Se întrebă pe sine și se urî pentru că nu găsi niciun răspuns potritivit.

Nu tresări când ușa se deschise, iar în prag apăru, într-o rochie care îi indica numele, sora lui vitregă, Blue, contesă de Clare. Avea obrajii roșii, părul prins în grabă și ochii aproape scoți din orbite. Silas se încruntă privind-o cum sprintează spre biroul lui, își trântește mâinile pe masă și îi aruncă fițuica de scandal ce se dorea a fi un ziar respectat de dimineață.

—Ce e asta?

Luând ziarul, continuă să o privească în timp ce o întrebă:

—Nu ești cam gravidă ca să alergi?

—Silas..., oftă Blue obosită.

Silas oftă la rândul său. Nu avea nevoie să citească ce se scria acolo. Știa prea bine. Era povestea pe care contele de Foxborough o spusese și care se perpetuase ca ciuma printre ziariști. Indiscreți servitorii defunctului, într-adevăr. Era o ficțiune, din punctul lui de vedere. O soție care își urâse soțul și care nu își dorise să îi ofere ceea ce dorea din cauză că părinții o măritaseră cu un bărbat în vârstă și pe care nu îl îndrăgea. Rămasă însărcinată cu odrasla contelui, îl oferise amantului său, un anume Bell. Copilul era Silas, mai spunea contele, aceasta după ce făcuse o investigație temeinică și observase cu proprii ochi realitatea, orice voia să însemne asta. Îl durea capul numai gândindu-se la intrigile formulate de un bătrân senil. Iar Zy nu îi spusese încă părerea ei despre tărășenia asta. Nici măcar nu discutaseră. Doamna Davis își făcuse rutina și în această dimineață, iar acum se odihnea. Ce Dumnezeu voia să însemne asta? Credea în porcăria asta? Își dorea să fie contesă? Oh, cât și-ar mai fi dorit Cardinhamii să le facă progenitura contesă! Nu avea să ofere nimănui satisfacție, într-adevăr. Nu avea să fie niciun conte.

—Aici scrie, spuse Blue, că ești Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward? Mijindu-și ochii, Blue întrebă: Reggie? Ăsta e numele tău?

Silas rânji amenințător.

—Nu, Fato. Numele meu e Silas. Silas Davis. Și tu știi deja asta, Fato.

Evident că pe chipul ei se insinuă o grimasă. Blue își ignora originile cu vehemență, în timp ce el alesese să le îmbrățișeze. Iar Fata era copila murdar, vândută în mahala, în timp ce Blue era copilul de suflet al Cardinhamilor. Contesa prefera să fie Blue.

—Lady Clare pentru tine, i-o tăie ea. Apoi, sprijinindu-se de birou, Blue întrebă serioasă, îngrijorată: Silas, ce e asta?

—Atât știu și eu, decise el să fie sincer. Am fost numit moștenitor. Avocatul ne-a prezentat o poveste lacrimogenă. În 1780 contelui i s-a născut un băiat, dar soția avea boală pe el și a dat copilul unui lider din suburbii, unui iubit, se pare.

—Bell.

—Așa scrie acolo, într-adevăr, dar îmi vine greu să cred că o femeie din înalta societate ar fi vrut vreodată să se culce cu Bell.

—Știm amândoi că Bell a fost un bărbat frumos, șopti Blue, dar Silas o ignoră. Da, Bell fusese un bărbat frumos, unul pe care îl identificase ca tată al său până în această dimineață când, bărbierindu-se, își dăduse seama că nu mai vedea aceeași imagine în oglindă. I se părea că se schimbase peste noapte. Poate că așa se instala nebunia.

—Silas, dacă te-ai născut în 1780...

—Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Draci Să-l Ia și Să Mă Mai Lase În Pace s-a născut atunci, o contrazise.

—... dar asta înseamnă că ar avea 30 de ani acum. Tu ai 30 de ani! Cel puțin Bell... Blue se opri, iar Silas știu exact ce îi trecu prin minte, aceeași întrebare care îl măcinase și pe el tot din această dimineață. De unde știa Bell câți ani ai?

Bell nu ar fi trebuit să știe. Nu ținea niciodată socoteala copiilor din mahala. Blue ar fi putut să aibă între douăzeci și trei și douăzeci și cinci de ani acum. Nimeni nu știa cu siguranță. Nici măcar el. Fusese mic atunci când ea se născuse, iar totul era neclar, în ceață. Totuși, nu voia să se gândească la asta. Nu acum.

—Doar lasă-mă!, o apostrofă. Unde e fătălăul ăla cu care te-ai măritat? N-ar trebui să te țină ocupată? Pare că mâine explodezi.

—Ceea ce s-ar putea întâmpla, oftă Blue, dar am venit, de fapt, să văd ce face cumnata mea, Zylphia. Da, și pentru asta, își dădu ea ochii peste cap când Silas o privi ironic. Blue păru din nou alarmată și adăugă: Dacă stau bine să mă gândesc, noi doi...

—Suntem și vom fi mereu frați, o întrerupse amenințător. Să nu aud altceva, contesă!

Blue tăcu și îl studie o clipă.

—Ești calm, realiză ea. Prea calm.

—Nu cred în nonsensul ăsta. E o prostie, îi explică. Sunt cuvintele unui debil mintal.

Blue oftă și își duse un deget la buze.

—Dacă stau bine să mă gândesc, l-am întâlnit pe conte odată și...

—Dacă spui că seamănă cu mine...

—... și chiar semănați. Da, probabil că am crezut cu toții că semeni cu Bell, dar ai o față comună. Numai ochii tăi nu au fost niciodată comuni. Mă întreb dacă îi vei vedea curând în vreun portret de familie. Zy își miji ochii, apoi apucă cuțitașul pentru scrisori și îl aținti spre el. Apropo, am văzut-o pe Zy și arată rău. Nu o hrănești, frățioare?

—Ești nebună!, o acuză Silas.

—Rhys trecea pe lângă Vauxhall și a văzut-o așezându-se pe iarbă și ascultând muzică la petrecerea lui lady Thompson pe care o adoră. Ce îi faci, Silas? Silas tăcu, închizându-și o clipă ochii pentru a încerca să se gândească la orice altceva, mai puțin la fața palidă a lui Zy, la ochii ei încercănați și la rochia care atârnase puțin pe ea în jurul taliei. Ai face bine să vorbești!

Silas simți împunsătura cuțitașului lângă gâtul său. Ar fi putut să scape rapid de această amenințare. La urma urmei, nu era treaba ei ce făcea cu soția lui. Dar nu voia. Nu când Blue mai avea puțin și năștea și nu când se simțea cu adevărat vinovat de starea în care se afla Zylphia.

—Îți face bine să fii așa violentă când porți în pântece un copil?, o întrebă la rândul său. La naiba, Blue, noi...

—Silas, trebuie să vorbim, se auzi glasul lui Zy. Instantaneu, Silas gândi despre ea că era frumoasă. Părul prins într-un coc din care se prelingeau câteva șuvițe de păr negru, buzele pline, ușoara îmbujorare datorată căldurii de afară, modul în care decolteul îi afișa discret sânii... Da, Zylphia era o imagine erotică pentru el, una pe care începuse să o aduleze. Ochii ei violeți se opriră asupra cuțitului din mâna contesei și rămase încremenită. Blue, sper că nu întrerup nimic, spuse precaută, tonul ei făcându-l pe Silas să zâmbească.

—Nu, deloc, spuse Blue și îndepărtă cuțitul de gâtul său, îndreptându-și spatele.

Zy privi spre el, cerându-i parcă o confirmare, iar când el aprobă tăcut, Zy înaintă:

—Rămâi să iei ceaiul cu noi?

—Mă tem că trebuie să mă pregătesc să explodez, spuse Blue și își așeză o mână pe abdomen.

—Poftim?, întrebă încruntată Zylphia.

—Nu mă băga în seamă, oftă Blue și privi peste umăr, urât, la Silas. Apoi se îndepărăt, o prinse de mâini și se apropie pentru a-i săruta obrazul. În timp ce pleca, Silas și Zy o auziră îndrugând: Hmm, dar copilul ăsta chiar vrea să iasă...

Și în sfârșit rămaseră singuri. Silas o privi, în timp ce Zy închise ușa în urma ei și apropie de biroul său.

—Asta a fost ciudat, remarcă Zylphia. Silas își duse degetele la buze și o privi atent. Nu se hrănea, oare, suficient? Știa că era complexată de corpul ei, dar i se părea că o vedea mâncând, cel puțin dimineața devreme. Adevărul era că nu lua întotdeauna cina în White Hall. Avea obrajii puțin mai supți, ochii ușor încercănați. Într-adevăr, arăta diferit de puștoaica pe care o deflorase cu o lună și puțin în urmă. Putem vorbi, da? Silas continuă să tacă. Voiam să îți spun că vom merge la mama în jurul orei șase, îl informă. Puteam sta până la miezul nopții, apoi...

O observă mușcându-și buzele. Gura ei începea să îl tenteze din ce în ce mai mult. Nu o sărutase până acum, deși își dorea să o facă din ce în ce mai tare. O dorea.

—Ce te neliniștește?, o întrebă. Vorbește!, insistă când ea continuă să tacă.

—Vreau să te rog să dansezi cu mine, îi spuse, iar ochii ei coborâră asupra ziarului. Vreau ca ai mei să vadă că sunt bine.

Doar să vadă?

—Și ești bine?, o întrebă ușor enervat de remarca ei, de aparența superficială pe care și-o dorea la cina lui Wine Cardinham. După o pauză prea lungă pentru un răspuns care lui Silas i se părea evident, Zy aprobă. Înțeleg. În cazul acesta, nu va fi atât de greu pe cât crezi. Șase ai spus? Bine. Foarte bine. Ai mâncat?

—Vom mânca la mama, explică ea.

—Nu asta te-am întrebat.

Zylphia îl privi, în ochii ei sclipind nervozitatea. Interesant. O deranja.

—Silas, nu știu ce ți-a spus Blue, dar sunt foarte bine. Ce s-a întâmplat aseară... Îmi pare rău că am vomitat pe tine!

—Am avut lucruri mai rele pe mine, Zylphia. Nu am murit, o informă. Totuși, nu asta mă neliniștește. Zylphia se încruntă: De când am ajuns acasă aseară nu ai spus nimic de chestia asta cu mine în postura de conte de Foxborough. Mă așteptam să mă întrebi cum s-a ajuns la asta și de ce.

Zylphia oftă și își sprijini capul de o mână, jucându-se cu un buton de aur.

—Ești contele, Silas?

—Nu! Dumnezeule, nu sunt. E o prostie!

Zylphia aprobă:

—Bine atunci. Mâna ei se ridică spre a lui și îl strânse ușor de degete. Nu uita să te pregătești. Și pleacă, lăsându-l să se întrebe ce nu mergea cu adevărat bine și dacă înnebunise el sau Zylphia se smintise cu adevărat.

***

—Ești bine?

—Nu știu de ce mă tot întrebi asta.

—Pare că stai să leșini, replică simplu Silas.

—Am emoții.

Ceea ce nu era întocmai o minciună pentru ea. Avea emoții pentru că era prima dată de când Silas și familia ei aveau să stea împreună, la masă, în calitate de afini. Nu se îngrijora în privința manierelor lui Silas. Soțul ei dovedise că știa suficient cât să nu scandalizeze nobilimea dacă nu dorea deliberat să o facă. Purta acum un costum simplu, din materiale fine care nu îl lăsau să transpire în noaptea toridă. Nu avea să mai fie fierbinte mult timp. Norii cenușii dansau pe cer. Ea, în schimb, abia găsise timp să se schimbe. Rochia roz i se așeza delicat pe corp, strânsă ușor în jurul taliei și lăsându-se vaporoasă să cadă pe picioare. Mânecile erau scurte, bufante, iar ea uitase să-și ia un șal ca să-și acopere mai bine umerii pe care de cele mai multe ori îi detesta. I se părea că era prea lată, bărbătoasă. Își mușcă buzele și luă o gură mare de aer. Trebuia să își calmeze nervii tensionați. Trebuia să își revină.

De altfel, informațiile pe care Silas i le dăduse cu atâta nonșalanță – sunt contele de Foxborough – o speriaseră mai tare decât crezuse că putea fi vreodată speriată. Știuse dintotdeauna că exista o probabilitate de a se mărita cu un nobil: avea o zestre bogată, mulți îi admirau frumusețea comparabilă cu a mamei sale și provenea dintr-o familie influentă. Totuși, când spsuese „Da!" pentru un viitor cu Silas nu se mai așteptase să revină în înalta societate. Când făcuse pactul cu Silas pentru a scăpa de viconte fusese sigură că nu mai era cale de întoarcere într-o lume cu care de-abia începuse să se obișnuiască. Și acum asta, ciudățenia despre care se vorbea în toate ziarele. Călărind prin îmrejurimi cu Hades, culesese trei ziare pentru a le citi conținutul melodramatic, și toate vorbeau despre noul conte de Foxborough care era o pușlama din Seven Dials. Uite-o acum, privindu-l pe Silas fără să știe dacă să îl întrebe cât de adevărate i se păreau informațiile despre seminiția lui. Aruncat la gunoi de mama lui? Uitat în mahala? Viță nobilă? Era prea mult, părea ireal și îi provoca o senzație contiună de rău.

Tresări când Silas o prinse de mână pentru a o ajuta să coboare. Bărbatul o privi ușor enervat de comportamentul ei, dar Zy nu apucă să îi vorbească, întrucât ajunseră în hol șide acolo se auzi glasul mamei.

—Silas, Zy! Ce mă bucur să vă văd! Anne-Marie purta, la fel ca ea, roz și radia acum de fericire. Zylphia își simți inima inundată de o bucurie pe care aproape că o uitase, bucuria de a o vedea pe mama. Se lăsă strânsă în brațe, realizând că avea lacrimi în ochi când își lăsă obrazul se să odihnească pe umărul femeii. O văzu cu coada ochiului cum strânge degetele lui Silas și îi zâmbește. Băieți, plecați de lângă vază!, strigă rapid, cu un al șaselea simț pentru belele activat. Faceți-vă comozi, vă rog. În salonul principal sunt și ceilalți membri ai familiei. Silas, ăăă... cred că tu... ei bine... ești cel mai așteptat...

Și cu asta, lady Anne se făcu nevăzută.

Amândoi știau însă unde se afla salonul principal, iar niciunul dintre ei nu stătu pe gânduri. Silas își așeză o mână pe spatele ei, făcând-o să tresară când îl auzi șoptindu-i:

—Hai să părem iubitori, soțioară dragă.

Dar Zy nu voia să pară, voia să fie. Și asta era o nouă dilemă care îi săgeta mintea și îi provoca vertij. Pășiră împreună în salon, dând prima dată cu ochii de cei trei frați Cardinham care erau așezați lângă șemineu și care își întoarseră numaidecât privirile spre el. Erau copii ale aceluiași bărbat, fostul duce de Rothgar. Și erau toți frumoși, în ciuda vârstelor înaintate.

—Zylphia! Glasul mătușii Summer reverberă în cameră, iar Zy o îmbrățișă pe tânăra ei mătușă care nu îmbătrânise nicio zi. Părul îi strălucea galben, ochii gri. Era o frumusețe ducesa de Shrewsbury, iar ducele, unchiul ei și fratele mătușii Melody, se mândrea constant cu femeia din dreapta sa. Cât mă bucur să vă văd! Thaddeus mi-a spus că l-ai primit pe Hades și că te-ai bcucurat foarte tare să îl vezi și pe Kumar. Cum stai cu lecțiile?

—Foarte bine, îi spusea ea lui Summer. Când l-am întâlnit, am știut că este pentru tine! Zy îl simți pe Silas tensionându-se lângă ea. Zâmbi poate sincer pentru prima dată în acea seară. Silas, zise Summer. Parte din familia exstinsă acum, nu-i așa? Și când te gândești că fugeai de Cardinhami ca de lepră.

Întreaga cameră amuți, iar Thaddeus își drese glasul și adăugă:

—Sunt convins că nimeni nu poate rezista unei domnișoare Cardinham.

—Cred că știm cu toții că nu așa au stat lucrurile, spuse Silas, ceea ce o făcu pe Zylphia să înțepenească. Mâinile lui Silas se opriră pe umerii ei, iar respirația lui îi gâdilă urechea când adăugă: Dar apoi nu i-am mai putut rezista doamnei Davis. Abia atunci putu să respire ușurată.

Aproape că sări să se așeze pe unul dintre scaune, întrucât își simțea genunchii lichefiați. Avea nevoie de aer. Îi zâmbi lui Cyn și lui Alexander care rămăseseră tăcuți într-un colț. Verișoarele ei nu erau în această cameră, iar Zy intui că acestea dădeau deja târcoale bucătăriei. Își simți stomacul gol și realiză că apa pe care o băuse nu îi ținuse nicidecum de foame.

—Vorbind despre titluri, domnule Davis...

—Unchiule Rothgar, te rog, am vrea să nu..., sări rapid Zy, realizând că în timpul acestei cine nu urma să aibă parte de vreun moment de liniște.

—Am un anunț de făcut!, anunță Silas rapid. Te rog, Doamne, să nu jignească, să nu lovească și să nu ucidă pe nimeni... Nu sunt Reginald Alexander Ian Ross Hase, al optulea conte de Foxborough și Ward. Sunt Silas Davis. Dregându-și glasul, Silas îi zâmbi lui Rothgar. Problemă rezolvată. Acum, am vrea să mâncăm. Eu și soția mea nu avem timp de pierdut.

Zylphia expiră ușurată. Simțea că asudează deja.

—Amuzant, spuse Colt, pentru că eu credeam că ai timp de pierdut, domnule Davis. Christina, care stătea față în față cu Zy, aruncă o privire urâtă spre Colt. Zylphia, ți-a zis soțul ăsta al tău că ne-am întâlnit acum câteva seri?

—Colt, ăsta nu este un moment bun, spuse repede Christina.

—Oh, dar insist, zise Colt.

—Nu știam, spuse Zylphia, aruncându-i o privire lui Silas care devenise brusc rigid.

—Silas Davis ne-a oprti cu o bandă de pușlamale în apropierea Londrei și ne-a jefuit. Ce să vezi, nu? Ăsta da bărbat hotărât în viață, unul care știe sigur că își dorește să sfârșească în ștreang.

Întreaga încăpere se prăbuși atunci cu Zylphia. Aruncă o privire spre tatăl ei care era la fel de uimit de ceea ce auzea precum ea, spre Rothgar care își strânse degetele pe paharul cu coniac pe care îl sorbea, spre Thaddeus și Summer pe chipul cărora se citea mila și spre Cyrus care auzise și înțelesese totul. În cele din urmă privi spre Silas care arăta ca un înger răzbunător căruia îi căzuse însă întreaga grație. Părea cumva rușinat, dar rușina lui nu era suficientă. Furase de la oamenii care îl crescuseră. Furaseră de la familia ei. Furase ca să arate că era în vârful lanțului trofic, fără a se gândi o clipă la consecințe. Dacă în locul unchiului Colt ar fi fost un cu totul alt om, un magistrat, un căpitan, chiar și un ofițer... poate că azi nu l-ar mai fi văzut pe Silas lângă ea, poate că nu l-ar mai fi atins aseară. Iar el nu se gândise nicio clipă la ea. La cum avea să o afecteze asta pe ea și pe inima ei prostuță care căzuse în mâinile lui. Nu se gândise decât la răzbunarea lui, decât la ura lui pentru nobili, pentru familia ei. La ura pentru ea.

—Ăăă... mă scuzați, spuse și se ridică de pe fotoliul în care stătea, simțind cum rochia se lipise de ea deja.

—Zy..., îl auzi pe Silas șoptindu-i, dar îl ignoră și ieși. Avea nevoie de un moment de pace. Ignorând-o pe mama care o striga, urcă grăbită scările și ajunse la etaj, în zona dormitoarelor. Avea de ales acum între dormitorul copilăriei ei și dormitorul în care își petrecuse mai multe zile, al lui Silas. Îl spionase constant. Și voia stabilitate. Așa că deschise ușa dormitorului lui Silas pe care mama nu îl debarasase nici acum, intră și se încuie în cameră. Inspiră mirosul, se așeză pe pat și izbucni în lacrimi, chiar dacă nu știa prea clar de ce plângea.

Oricât de stufoasă, de brutal prezentată, de pătimaș narată și de plină de consecințe dintre cele mai îngrozitoare s-ar prezenta istoria, omul o ia constant de la capăt și persistă în naivitatea lui, crezându-și visul omnipotent, prin urmare perfect, blamându-și înaintașii că nu au fost suficient de perseverenți sau că au pierdut calea dreaptă. Genul acestora de oameni ar trebui să li se spune că nu există drept în viață, numai întortocheat, complicat, strâmb și curbat. Nu există pur în viață, numai colorat, amestecat, eclectic și mixat.

Lumea în care trăim nu se prăbușește pentru că oamenii și-au pierdut credința, ci pentru că după decenii crede prostește că evoluția se poate înfăptui și fără o valoare primordială, cea a umanității. Lumea se prăbușește pentru că a început să creadă prea mult în născocirile bizare ale minții sale.

Dintre toate primatele Planetei, numai omul privește nostalgic spre război din Paradisul pe care și l-a creat și aspiră la moarte, durere și umilință.

Cu un război în Est și unul în Vest, un război care ucide oameni și unul care promite să ucidă femei, las aceste cuvinte aici pentru că menirea lui R. Wilde a fost întotdeauna aceea de a educa în spiritul acceptării, nu al toleranței prea ușor de uitat, în spiritul iubirii, nu al urii.