Silas mi-a spus că arăt ca o broască, grasă, lipicioasă și urâtă. Aș vrea să fiu totuși acea broască pe care el a luat-o în mână și a mângâiat-o când credea că nu îl vede nimeni.

- Zylphia Cardinham către sine, în oglindă, 1801

*

Silas avea proprii avocați și, adesea, până și aceștia îl enervau, dar avocatul răposatului conte de Foxborough îl călca pe nervi. Și așa era destul de scos din sărite după conversația cu Zylphia sau, mai degrabă, după momentul în care aceasta plecase pentru a se vedea cu Evangeline. Rămas pe canapea, pe jumătate dezbrac și golit complet de vlagă, își dăduse seama că îi lipsea cuibăritul ei în spatele lui după ce împărtășeau o adevărată intimitate. La naiba cu ea, devenise indispensabilă! Și când se îmbrăcase căutase ca un tâmpit parfumul ei pe hainele lui și, blestemat să fie!, îl găsise!

—Așa..., continuă avocatul. Eu... conte de... de... Fox... Foxborough...

—Mă scuzați, spuse Silas rapid, pot citi eu hârtia aia blestemată? Mă tem că vreau să știu de ce naiba am fost chemat aici înainte să fie valabil însuși testamentul meu.

În camera în care fusese primit, în conacul din Londra al contelui de Foxborough, un conac evident împopoțănat, cu un număr inifinit de camere, marmură scumpă, aur pe pereți și statui, pe lângă avocat și el se mai afla și o soră a contelui, o fată bătrână care era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât răposatul conte. Femeia părea că doarme, dar Silas se îndoia cu adevărat de asta. Poate că în curând avea să fie martor la deschiderea testamentului acesteia chiar în această cameră. O masă lungă, lustruită se întindea pe centru, deasupra unui covor mahoniu. Pereții erau împopoțănați cu tablouri cu peisaje, iar peste tot existau mici piese care decorau sufocant de mult totul.

—Ah, da, zise avocatul. Mă scuzați, domnule Davis. Ăăă... Avocatul era un bărbat de vreo patruzeci de ani, deși aproape chel. Roșii puternic și continuă să citească... Mărturisesc, continuă el, că eu... conte de Fox... Foxborough!

—Pentru numele a tot ce e sfânt pe acest pământ!, mârâi Silas și se ridică din scaun. Se repezi spre avocat care dădu drumul hârtiei imediat. Dă-mi-o mie! Bla, bla, bla... Al nu știu câtelea conte... da, da, da... Se laudă cu averea pe care o are, le explică el comesenilor. Aha. Am dovezi care arată... Silas se încruntă brusc și reîncepu să citească paragraful.

—Ce este?, întrebă avocatul.

—Nu sunt sigur, spuse Silas. Se așeză pe scaunul de lângă el. Aici... Adică... Ăăă... Închise brusc gura, conștient că imitase cuvintele avocatului de mai devreme. Aici spune că are dovezi cum că soția lui, contesa de Foxborough, i-a născut un fiu.

—Imposibil!, exclamă rapid avocatul.

—Și că a luat copilul și, din ură pentru relația lor, l-a... dat? Se încruntă. Scrie așa: „L-a dat în Seven Dials unui bărbat care se identifica drept Bell..." Silas ridică ochii spre avocat care migrase cumva mai aproape de sine. Spune că are dovezi că acel copil... că moștenitorul...

—Domnule, spuse avocatul, iar Silas lăsă hârtia jos, îngrozit de cele citite. Domnule Davis...

Silas se ridică rapid și se sprijini de masă, simțind că întreaga cameră se învârte cu el. Cuvintele pe care tocmai le citise nu putea fi adevărate. Trebuia să fie o greșeală, o scamatorie a acestui Foxborough pe care nu îl mai întâlnise niciodată în viața lui și care juca feste de pe lumea cealaltă. Era imposibil!

Își trecu mâna peste față și se întinse spre sticla din centrul mesei, dând-o rapid peste gât. Probabil că halucina din cauza Zylphiei. Dependența de ea era atât de puternică, încât... Sau poate că erau Cardinhamii cei care îl otriveau. Poate că tocmai ei regizaseră acest moment și acum așteptau, uitându-se din spatele perdelelor la el, la cum se agită. Asta era răzbunarea lor pentru că nu voia să le-o înapoieze pe Zy. Muribund de furie, se năpusti asupra perdelelor și le trase, dezvelind geamurile și lăsând cenușa amurgului să ardă întunericul degajat în cameră. Amurgise. Silas nu se mulțumi să dezvelească un geam. O făcu și cu al doilea, apoi continuă cu al treilea până ce camera rămase fără perdele, iar avocatul aproape că avu un atac de apoplexie. Iar Cardinhamii nu se ascundea în spatele perdelelor. În schimb, în spatele geamurilor se întindea frenetică lumea bună londoneză. Park Lane. Vedea clar de aici Hyde Park, o văgăună înverzită pe care o detesta. Erau în nenorocitul de Mayfair, atât de aproape de conacul opulent al lui Rothgar.

Respira greu când își dădu seama că printre femeile cu umbreluțe și bucle ridicole căuta chipul Zylphiei. Nu era acolo, evident. Era în Vauxhall în seara aceasta.

—Domnule Davis?, îl auzi pe avocat spunând.

—Da. Hai să citim din nou nenorocitul ăla de testament. Și ai face bine, domnule avocat, să nu te bâlbâi de data aceasta. Duse mâna după revolverul din talie, pe care îl ascundea cu o jachetă lungă și îl așeză pe masă. Sper că mă vei asculta. Din colțul în care stătea sora contelui, femeia pică de pe scaun. Silas oftă, simțind că își pierde cumpătul. Cred că a murit și ea, îi spuse simplu avocatului. Contiunăm?

***

Evangeline arăta abătută când se apropie de ea, în zona umbroasă a Grădinii. În rochia ei albă, arăta ușor bolnavă. Zy o salută, ridicându-și ușor mâna, iar Eva zâmbi într-o parte.

—Ești bine, Eva?

Evageline oftă și se sprijini de unul dintre copaci. În fundal răsuna muzica. Se ținea o petrecere în Grădină, una la care Zy nu fusese invitată și la care oricum nu putea merge, dat fiind faptul că făcuse o înțelegere cu Silas.

—Cred că ai avut dreptate în legătură cu Barbury. Zy înghiți în sec și o privi impasibilă. Nu m-a mai vizitat, nu mi-a mai trimis niciun mesaj... Am încercat să dau de el, dar ultimul bilețel pe care l-am primit de la Thomas a fost acela că se înrolează în armată, că îl cheamă datoria față de țară. Nu îl pot găsi, Zylphia, înțelegi? Zy aprobă. Avea bănuielile ei . Știi, am crezut că mă iubește. Eva zâmbi strâmb într-o parte. Mă pregăteam să fug la Gretna Green cu el. Să ne căsătorim.

—Oh, Eva, îi spuse și o îmbrățișă, pentru că verișoara ei părea că avea nevoie de sprijin în acest moment. Îmi pare așa de rău, draga mea! Oare chiar îți pare? Thomas nu este bărbatul potrivit pentru tine. Și dacă era? Sunt convinsă că vei găsi un domn eligibil care să te iubească la fel de mult pe cât îl iubești tu. Când Eva continuă să tacă, o prinse de umeri și îi privi fața încercănată și strălucirea care îi dispăruse din obraji. Va fi bine, Eva. Jur asta!

Evangeline dădu să spună ceva, apoi tăcu. Înghiți în sec și aprobă.

—Am simțit nevoia să te chem aici, pentru că tata a devenit circumspect când m-a văzut tristă. Acum că și mama se simte mai bine, atenția lui a revenit la noi toate. Oftând, Eva continuă: Uneori vreu să mă lase în pace. Este enervant de protectiv. Nu am nevoie de protecția lui.

—Eva, unchiul te iubește mult și vrea tot ce e mai bun pentru tine.

—Am crezut că am tot ce era mai bun. Cuvintele ei o lovită direct în inimă. Oricum, voiam să îți spun că tata îmi supraveghează corespondența. Ești singura care m-a văzut cu Thomas și...

—Eva, nu voi spune nimănui ce am văzut, liniștește-te!

—Apreciez, Zy. Buzele Evei tremurară o clipă. Îți mulțumesc pentru că mi-ai fost alături.

—Prostii! Zy își trase nasul, conșteintă de faptul că plângea. Suntem împreună în asta, orice ar fi asta, draga mea. Te iubesc mult, Eva.

—Și eu pe tine, Zy. Eva o strânse în brațe. Trebuie să mă întorc la petrecere. Tata are spioni peste tot, acum. Vărul Cyn a ajuns în oraș și e cu ochii pe mine. Doamne, nici pe el nu-l suport. Eva mârâi furioasă. Nu vii?

—Oh, n-aș putea, îi zise rapdi Zylphia.

—E evenimentul lui lady Thompson, se încruntă Evangeline. Îți place de ea, Zy. A închiriat gridinile numai pentru serata aceasta.

Asta era problema. Era un eveniment monden, iar ea nu avea voie la genul acesta de evenimente. Nu acum când era clar că Silas își îndpelinise partea din înțelegere.

—Nu mă simt așa de bine, îi spuse simplu. Du-te tu. Și distrează-te!

Evangeline ridică din umeri și se îndepărtă, lăsând-o singură, în umbra copacului. Grădinile Vaxhall erau renumite pentru ocupanții pestriți și păcătoși. Și acum probabil că demimondenele așteptau în jurul gardurilor clienți din lumea bună, în timp ce fetele bune de măritat erau ferite de această lume în mijlocul petrecerii, acolo unde alte păcate le așteptau.

Oftând, Zylphia își dădu seama că o dureau picioarele și, cum nu mai avea vlagă să ajungă la o bancă, se lăsă în jos, lângă acel copac, pe iarba moale, ușor umedă. Își încrucișă picioarele sub rochie și își sprijini capul de trunchiul copacului. Închise ochii și se gândi la ceea ce tocmai se întâmplase. Dacă distrusese singura șansă la fericire a Evei? Dacă ce se întâmplase era numai vina ei? Dacă Eva nu avea să-și revină niciodată din urma acestei iubiri pierdute? Își temperă lacrimile și încercă să se concentreze pe cântecul care reverbera de la orchestră. Îi lipseau balurile, anumite petreceri în care putea dansa. Îi plăcuse să danseze de când tata o învățase primii pași ai unui cadril sau valsul. Își umezi buzele și încercă să își liniștească stomacul care purta în sine un război. Poate că ceaiul de la Blue, singur, nu îi făcuse tocmai bine.

Simțind mișcare lângă ea, deschise ochii și îl văzu pe George apropiindu-se.

—Antoni Rodriguez de Hita, îi spuse ea lui George. Missa in conceptione beatae. Gloria.

George aprobă și îi zâmbi, iar Zy îi zâmbi la rândul ei.

—Sună foarte bine, fu de acord. De ce nu vă apropiați, doamnă? Nu îi vom spune, domnului, oftă George.

—Nu aș putea trăda încrederea lui Silas astfel, replică ea. Voi rămâne aici și voi asculta. Oricum, doar muzica mă interesează.

—După cum doriți.

George aprobă și se retrase în spatele copacilor, privind-o din umbră, așa cum o făcuse dintotdeauna.

Oftând, Zy își șterse lacrimile când simți o creatură răcoroasă lângă ea. Zâmbi și văzu broscuța micuță, subțire care se apropiase temătoare.

—Oh, ia uită-te la tine!, spuse și lăsă palma în sus pentru a prinde animalul care sări dezinvolt în aceasta. Ridică broscuța și îi mângâie pielea rece, umedă. Ah, ești o broscuță drăguță!, spuse rapid Zylphia. Rana temporaria. Da, asta trebuie să fii. De deasupra copacului auzi însă zgomotul produs de o bufniță, ceea ce o făcu pe broască să fugă înspăimântată. Mi-ai alungat prietena!, îi spuse ea bufniței care se așeză pe creanga deasupra capului ei. Aveam o conversație pe care ai întrerupt-o. Zy tresări când își dădu seama că lângă genunchiul ei se oprise un bursuc. Stătu nemișcată o clipă, cât timp animalul o observă. Apoi îi zâmbi și simți cumva că și acesta o face la rândul său. Întotdeauna avusese conexiunea aceasta cu animelele, de parcă le înțelegea, de parcă o înțelegeau. Nu își dorea răul lor. Și tu ești singur în seara asta, nu? Zy ridică din umeri și continuă. Și eu. Nu știu dacă am luat decizia corectă. Și mă simt și incomod. Se foi nelinișitită. Sunt obosită, de fapt. Tot ce îmi doresc acum este să mă retrag undeva la țară, într-un lan de porumb și să dorm o săptămână.

—Ce naiba cauți aici? Zylphia tresări când auzi vocea lui Silas. Și de ce naiba vorbeștic cu un bursuc?

Numai că, privindu-l pe Silas, bursucul dispăru, iar bufnița își luă zborul. Adevărul era că Silas nu arăta deloc bine. Avea haina descheiată și părul în neorânduială, ca și cum își trecuse de zeci de mii de ori mâna prin el, furios. Mirosea a alcool și a tutun. Și se afla înaintea ei, privind-o încruntat. Zy își dădu seama astfel că ceva teribil i se întâmplase.

***

—Silas, șopti Zylphia. Ce faci aici?

—Eu? Silas se încruntă și se trânti lângă ea. Ce faci tu aici? Ăsta e un eveniment. Nu-mi spune că nu aveai ideea de asta, pentru că nu voi crede niciun cuvințel.

—Nu particip la el, îi spuse Zy. Ascult doar muzica orchestrei. Lady Thompson a avut întotdeauna gusturi bune când a venit vorba despre organizarea evenimentelor.

Silas oftă și își scoase trabucul dintr-un buzunar, luminându-l cu un chibrit. Trase ușor din acesta și răsfulă fumul.

—La naiba, îl auzi înjurând și îi urmări atentă linia maxilarului. Vorbești cu o broască, Zylphia. Ești țicnită.

Doamna Davis râse și își așeză capul pe umărul său. Era ciudat cum noaptea frigul părea să îți pătrundă în oase, dar când Silas era cu ea se simțea brusc învigorată. Relația dintre ea și Silas era, în fond, una extraordinar de ciudată.

—Arăți oribil, Silas, remarcă ea. S-a întâmplat ceva, astfel încât m-ai urmărit până aici?

—Nu te-am urmărit, îi spuse el. Știam că vei fi aici. Mahalaua vibrează, iar toate zgomotele ajung la mine. Voiam doar să te văd.

Cuvintele lui o făcură să simtă că inima îi stă în o clipă și că începe să pulseze undeva în stomac, adânc în trupul ei.

—S-a întâmplat ceva?, îl întrebă.

Silas tăcu și continuă să fumeze, în timp ce muzica răsuna plăcut în urechile amândurora.

—Nu ți se pare ciudat că am ajuns împreună?, spuse el brusc. Ne urâm.

—Nu te-am urât niciodată, Silas, îl contrazise.

—Corect, oftă el. M-ai iubit. Erai înnebunită după mine la zece ani. Doamne, nu mai scăpam de tine. Și în tot acest timp, eu am vrut mereu să o fut pe Paris.

Zy înghiți în sec, iar zâmbetul de pe chipul ei păli. Își amintea și asta, evident. Poate că Silas nu o iubise niciodată pe Blue romantic, dar Silas își dorise întotdeauna pasiune cu fiica frumoasă a lui Wine Cardinham. Iar asta îi amintea că era rezultatul nesocotinței sale, a aventurii pe care o căutase pe străzile londoneze. Își aminti că era o greșeală în viața lui Silas.

—Da, poți spune și așa, recunoscu Zy și își îndreptă spatele, sprijinindu-se din nou de trunchiul copacului.

Privirea lui Silas se întoarse spre ea când îi șopti:

—Strălucești pe lângă ea, să știi. Zy se încruntă, dându-și seama că o punea deasupra fanteziei care fusese mereu Paris. Ai un fund și niște șolduri... Dumnezeu să mă ajute, vreau să te iau chiar aici. Dar probabil că știi deja asta. Știi cum m-ai subjugat, cum sunt legat de patul tău zi și noapte. Ce îmi faci tu, diavoliță?

Zy roșii. Seara devenea brusc mai bună. Și pentru că îl găsea pe soțul ei într-o dispoziție atât de culantă, hotărî că era cazul să ajungă la rădăcini, să descopere singură misterul pe care îl tăinuia legătura lor.

—Povește-mi despre ziua în care am fost licitată.

Silas eliberă un rotocol de fum, prinse trabucul între dinți și o trase în poala lui, apăsându-i fundul pe mădularul său.

—Era goală pe un pat rotund, iar himenul tău era în joc. Mâna lui se strecură pe umărul ei, atingând ușor pielea delicată din zona gâtului. Degetul lui mare începu să îi mângâie maxilarul, în timp ce cu cealaltă mână îi atinse abdomenul. Erai drogată. Toată lumea se uita la tine ca în ziua în care... Zy îl privi plină de anticipație. Ca în ziua în care nenorociții aceia m-au prins pe mine și au vrut să mă violeze. Zy înghiți în sec, amintindu-și de senzația de rău de mai devreme, senzație care revenea pregătită să răfuleze acum. Și te-am cumpărat eu. Eu am fost Cyn al tău.

—Silas, nu este...

Dar el nu o lăsă să spună ceva, continuă să privească în gol și să spună:

—M-ai împins, ai plâns, apoi ai oftat. Am fost prea dur, oricum. Am fost egoist. Nu voiam ca ceilalți să-ți vadă plăcerea. Uram ideea asta.

—Nu-mi amintesc durerea, mărturisi ea.

—Am observat că uităm adesea traumele. Silas oftă și o privi. Le-am scos ochii tuturor. Era o baie de sânge în cameră când am terminat cu ei. Silas se apropie de urechea ei și îi șopti: Și toți au urlat în agonie pentru perversiunea lor. Senzațiile se amalgamară în trupul ei, un firicel diabolic de plăcere a răului răsplătit cu rău, am meritului pedepsei, în timp ce creativitatea o făcu să-și imagineze cu adevărat sângele din cameră și să îi împungă și mai tare stomacul. Tremură ușor, iar Silas o privi: Îți e frig. Cum altfel să îți fie dacă te îmbraci atât de subțire!, pufni și o strânse în îmbrățișarea lui, stingând trabucul. Ai fost bolnavă acum o lună, știi, nu?

—Cum aș putea uita? Am fost acolo. Și tu ai împușcat o cățelușă.

—Mai bine o lăsam în viață, se strâmbă Silas. Așa nu mă pricopseam cu un câine care să bălească pe fața mea dis-de-dimineață.

—Îți place Daisy, protestă Zy, încercând să își liniștească trupul care anunța starea de rău.

—Așa cum îmi place să fiu un nenorocit de...

Zy se încruntă când Silas se opri.

—Ce anume? Bărbatul tăcu, așa că ea insistă: Silas, ce ești?

Silas o privi, ochii lui strălucind în lumina obscură a lunii.

—Conte. Sunt nenorocitul de conte de Foxborough. La naiba! Asta puse categoric capac încercării sale de a-și liniști stomacul. Icni și, dându-se într-o parte, își goli stomacul pe care nu îl umpluse oricum prea mult de dimineață. La naiba, Zy, nici eu nu sunt încântat, dar asta? Ah, îți murdărești părul. Mâna lui Silas se strânse pe buclele ei, ținându-i capul în timp ce Zy continuă să icnească.

—Îmi pare rău, șopti ea. Îmi pare rău...

—Gata, Zy, gata, îi șopti el în ureche. E în regulă, iubito. Hai, gata. Poate pentru că îi spuse tocmai atunci „iubito", asta o emoționă și mai tare, amplificându-i starea de rău, iar Zy icni din nou. Abia când el îi întinse o batistă și îi șterse buzele, ajutând-o să se ridice, Zy se agăță de el și îl privi în ochi. Nu înțelegea nicio secundă ce se întâmplase mai devreme și despre ce era vorba acum. Se împiedică și aproape căzu când el o prinse și o ridică pe brațele sale. Hei, ești bine?

Zy aprobă discret și își lăsă capul să se odihnească pe pieptul său.

—Silas, ce tocmai s-a întâmplat?

—Mă întreb asta de când am avut întâlnirea cu avocatul bâlbâit. Eu? Conte de Foxborough? Fiu pierdut și alte rahaturi de genul? Asta trebuie să fie o glumă. Știi a cui glumă? A Cardinhamilor! Tatăl tău trebuie să fie în spatele acestei prostii.

Zy se uită urât la el și îi spuse:

—Dacă m-aș simți mai bine, te-aș pocni atât de tare acum...

Silas rânji.

—Mi-ar plăcea să te văd încercând. Apoi, urcând în trăsură, îi zise vizitiului să pornească spre White Hall. Să cer cina pentru noi? Ea gemu și dădu negativ din cap. Ceai și pâine să fie atunci.

—Nu vreau nimic. Vreau doar să dorm, la naiba!

—Ce mă fac eu cu tine, Zylphia?, oftă Silas. M-ai transformat și într-o cloșcă acum.

Din motive pe care nu le înțelegea, Zy zâmbi în fața acestor declarații. Nu știa în ce direcția o lua călătoria aceasta, dar știa că exista speranța ca el să se fi îndrăgostit de ea. 

Ce ziceți de asta?