Ce lucru ciudat am auzit! Zylphia Davis – veterinar!

- O revistă mondenă, 1810

*

Silas nu putu decât să privească biletul pe care îl primise de la Damon Carter. Îl prinse în palmă și îl mototoli; aproape că fusese prea târziu pentru Daisy. De dimineață, când Silas se retrăsese în birou și așteptase alături de George și de registrele lui venirea acestui Kumar, Daisy se urcase pe biroul lui, la soare, se întinsese și se culcase acolo. Ar fi dat animalul la o parte, dar Daisy trebuia să fie obosită din cauza evenimentelor recente prin care trecuse, iar Silas își simțise inima cuprinsă de un sentiment teribil – duioșie – și o lăsase acolo, lângă penița și foile lui. Cunoștea deja rutina Zylphiei. Soția lui se trezea dis-de-dimineață, lua un mic dejun rapid, se pregătea pentru zi și ieșea la o plimbare însoțită de un servitor. Revenea, se schimba din nou și începea să se ocupe ca el să aibă mâncare excelentă pe masă în cazul în care ajungea la cină. Adevărul era că mâncase mai bine de când se însurase. Privi în jos, la burta plină, și închise ochii. Da, Zy făcuse o groază de lucruri pentru el. Îl hrănea, se asigura că hainele îi erau aranjate, îl aștepta constant o baie și bunătățuri. Apoi, nopțile, diminețile, după-amiezile trupul ei cald era la fel de primitor, de dulce, de fierbinte, iar el nu îi putea rezista. Își amintea clar că spusese că nu avea să o mai atingă, dar acea zi i se părea îndepărtată, sălbatică, nebună. Devenise dependent de ochii violenți, zâmbetul generos, atingerea diafană. Zy era diferită de doamnele cu care fusese, o combinație perfectă între perversitatea din mahala și gingășia clasei superioare. Iar el nu îi putea rezista. Era slab. Și și-o dorea în fiecare secundă.

—A venit!, anunță rapid George, iar Silas sări ca ars din scaunul în care se așezase. Se trezi că avea emoții, tocmai pentru că nu știa cum arăta sau cum se comporta acest Kumar. Femeilor le plăcea diversitatea și, mai mult, le plăceau oacheșii din Orient. La naiba cu otomanii, arabii și indienii!

Trebuia să aibă ceva, orice în mână ca să nu se repede din instinct la beregata acestui Kumar, așa că Silas o luă în brațele sale pe Daisy care nu se obosi decât să caște și să rămână cu lăbuțele în sus. Super! Se pregătea să iasă din birou când o auzi pe Zylphia râzând. Era un râs real, nu unul complezent pe care îl arunca adesea când nu voia ceva. Pe acest Kumar îl voia!

—Îl omor!, îi spuse Silas lui George și porni spre zona din care se auzea gălăgia. Dacă acest Kumar venise pentru a-i seduce soția – dacă nenorociții de Cardinhami aveau impresia că putea să îi trimită un rival – atunci toți se înșelau, iar el avea să îi spintece pe toți.

—Domnule..., strigă în urma lui George.

Degeaba. Silas plecase hotărât spre ceea ce era salonul ei. Ora cinci. Cât de convenabil pentru el să vină pentru o gustare! Zgomotele se intensificau, iar Silas nu voia să mai audă nimic. Dădu buzna în cameră, ușile deschizându-se atât de puternic, încât Zylphia tresări și vărsă ceai pe lângă o ceșcuță.

—Ce se petrece aici?, întrebă repede și își inspectă rivalul. Brunet, cu ochii căprui-închis, cu buzele cărnoase, între două vârste, îmbrăcat impecabil englezesc, acest Kumar era un individ chipeș care putea fura inima oricărei femei. Silas putea doar intuia asta, pentru că inima unei femei nu era oricum pretențioasă. Zylphia, în schimb, era răpitoare. Purta o rochie albă, de culoarea fermecătoare a margaretelor, și o bentiță care îi ținea părul galbenă. Era o rochie nouă. Silas știa asta. Și ardea de nerăbdare să știe dacă purta și o pereche de pantofi noi.

—Silas, m-ai și speriat! Zylphia se ridică rapid, începând să șteargă dâra de umezeală. Îmi cer scuze, domnule. Acesta este soțul meu, domnul Silas Davis. Silas, domnul Kumar, despre care ți-am zis, mi-a adus niște cărți. Apoi, sprânceana ei neagră se arcui în direcția lui: Credeam că ai plecat deja.

Silas se apropie, luând loc pe sofa, lângă soția lui.

—Ah, nu, doamnă Davis. Am avut mai multă treabă azi, atâta tot. Apoi, privirea lui alunecă spre bărbat. Kumar, deci. De-abia am auzit două cuvinte despre tine. Și uitasem că vii azi. Silas Davis. Soțul doamnei Davis.

Kumar nu se putu abține să nu zâmbească.

—Știu, domnule. Apoi, privirea lui Kumar se mută rapid spre George cel care reușise, în sfârșit, să îl urmeze. Dumneata?

—George, mâna mea dreaptă, răspunse Silas. Dar dă bine cu ambii pumni, dacă te întrebi ce înseamnă expresia asta în engleză.

Kumar își drese glasul, în timp ce privirea Zylphiei îl săgetă. Silas se trezi că începe să o mângâie pe Daisy și găsi în activitatea aceasta un lucru extraordinar de calmant.

—Știu, domnule Davis, ce înseamnă „mână dreaptă". Tatăl meu a fost veterinar al animalelor Sultanului din Devran, iar eu l-am asistat mereu. Sultanul se înțelege bine, din câte am auzit, cu englezii. Mulți dintre aceștia ne-au vizitat țara, în Peninsula Arabia.

Silas clipi în direcția lui, gândindu-se că această locație trebuia verificată, evident. Îi făcu semn lui George, iar bărbatul aprobă tăcut.

—Silas, putem discuta o clipă?, se auzi vocea Zylphiei aproape de urechea lui.

—Nu, îi răspunse rapid.

—Ba discutăm!, insistă ea, iar mâna ei se opri peste brațul său, strângând poate mai tare decât era necesar.

—Vă las, de fapt, spuse Kumar. Doar pentru asta am venit azi. O casă frumoasă, milady. Știu că acesta este termenul pe care voi, englezii, îl folosiți, am dreptate?

—De fapt, începu Silas, dar Zy îl opri:

—Ne vedem mâine, domnule Kumar?

—Vă rog, milady, spuneți-mi Kumar, zâmbi bărbatul generos. Sigur că da. De fapt, observ că aveți un exemplar frumos din Canis lupus familiaris. Putem începe de aici.

Abia când Kumar se retrase, însoțit fiind de George, Silas privi spre Daisy și îi șopti:

—Te-a și înjurat, omul ăsta mare și urât. Zylphia își menținu zâmbetul până ce Kumar plecă, apoi închise ușa și se întoarse spre Silas. Și bineînețeles că nu îi vei spune „Kumar"! Unde se crede? Zy continuă să îl privească urât. Nu se cuvinte.

—Nu știam că te interesează bunele maniere.

Silas o privi, lăsând-o jos pe Diasy care își găsi culcuș lângă piciorul lui.

—Te rog, Zylphia. Știi bine că Wine Cardinham a investit în educația mea. Credea că mă poate domestici ca pe o maimuță de la grădina zoologică.

—Asta crezi tu că a făcut tata cu tine?, întrebă Zy. Crezi că a vrut să te schimbe?

—Nu este evident?, o întrebă. Copilul de pe străzi nu a avut niciodată un loc lângă o familie așa importantă cum este a Cardinhamilor.

Zylphia oftă, își duse mâna la frunte și se așeză în fața lui, pe fotoliu. Se întinse spre o bucată din prăjitura cu lămâie și își puse zahăr în ceai. Silas o privi cum prinde felia cu degetele, lucru nedemn de educația unei lady, dar se abținu să adauge ceva. Zylphia părea că avea nevoie de acea prăjitură acum.

—Nu știam că te interesează animalele, îi spuse ea cu gura plină.

—Normal că mă interesează, adăugă Silas, privind cum mierea se scurgea pe mâna ei. Ar fi putut să se scurgă pe sâni, iar el nu s-ar fi supărat. Mai ales pe cele pe care le pot mânca, adăugă, iar Daisy se foi lângă el. Zylphia zâmbi și înghiți, apoi luă o gură generoasă de ceai și își spălă gura cu acesta. Eu știu că am fost la școală, dar tu ești sigură că ai avut o guvernantă?

—Ce rost mai are să respect regulile, dacă oricum la noi e ca la nebuni?, îi zise ea, iar limba ei se opri asupra degetelor, începând să le lingă.

—Stai!, strigă rapid Silas când ea ajunse la mijlociu.

—Dacă ți se face rău, închide ochii, îi spuse ea simplu.

Silas zâmbi, se ridică și îngenunche lângă fotoliul ei, prinzându-i degetele în mână. Apoi făcu ceva ce râvnea constant să facă: o gustă. Îi luă degetul mijlociu în gură și îl supse până ce îi simți carnea înfierbântată și pe ea oftând.

—Nu știu dacă îmi placi în postura de soț gelos sau nu, Silas, îi șopti. Silas doar își ridică ușor ochii spre ea, continuând să îi atingă podul delicat al palmei, să îi guste arătătorul.

—Nu sunt gelos, spuse el și o mușcă de încheietură, făcând-o să râdă. Silas știa cât de sensibilă era cu adevărat acolo.

—Firește că nu ești, oftă ea și se întinse pe perne, privind tavanul frumos decorat. Evangeline mi-a trimis o scrisoare, îl anunță brusc, iar el se opri din a-i îndepărta pantofii, atent. Mă văd cu ea în Grădinile Vauxhall în seara aceasta.

Silas se ridică, încrucișându-și brațele la piept. Aceasta promitea să fie o zi din ce în ce mai nasoală. Stătuse închis cu Daisy întreaga zi în birou, apoi coborâse pentru a-l vedea pe acest zeu Kumar, acum auzea că Zy nu avea să fie în White Hall, ci în intima depravată a grădinilor mondene, alături de Evangeline Cardinham, o influență mai mult decât proastă.

—Ba nu o faci, îi spuse simplu. Privi spre ceas, dându-și seama de ora târzie la care îi spusese de scrisoarea Evei. Mi-am ținut partea de înțelegere, doamnă. Ai mai auzit de viconte? Zylphia își ridică privire violet spre el, tăcută. Eu nu, îi răspunse.

—Ce i-ai făcut?, îl întrebă ea brusc.

Silas știa foarte bine că Zylphia va întreba asta, dar nu avea de gând să îi spună ce se întâmplase. Îi plăcea curiozitatea în care fierbeau ochii ei, atât de adânci în culoarea lor naturală, atât de... ai lui. Se așeză pe canapea, lângă ea, și o trase în poala sa, jucându-se cu cârlionții care i se scurgeau din păr. Se aranjase pentru acest Kumar. Inhală mirosul pielii sale. Se parfumase. Aproape de gura ei, cercetând umflătura trandafirie a acesteia, îi spuse:

—Ți-ar plăcea să știi, nu? Zylphia respira ușor, privindu-l înfierbântată. Putea deja să spună când Zy Davis era pregătită să aibă un orgasm. L-am mâncat, îi șopti și își coborî gura pe clavicula ei. Și a fost delicios. Mâna lui îi susținu talia în timp ce își îngropă nasul între sânii ei. La urma urmei, mi-ai spus că l-ai sărutat de pămpălău.

—O dată, îi spuse Zylphia. Poate ar fi trebuit să o mai fac o dată, din moment ce tu nu binevoiești să o faci.

Invidia viscerală îl străpunse și îi strânse mijlocul, șoptindu-i:

—Zy, mă calci rău pe coadă.

Dar soția lui era într-o dispoziție ciudată azi, pentru că ridică din umerii – din umerii frumoși de care ținuse cu o seară în urmă când se cufundase în corpul ei – și replică:

—Am impresia că nu știi să săruți, Silas. Degetele ei care aveau încă gust de miere îi atinseră ușor buzele. Și te pot învăța.

Ideea că ea avea să îl învețe ceva de natură sexuală îl excită, chiar dacă întotdeauna deținuse controlul în dormitor. Și Zylphia păruse genul de femeie căreia îi plăcea să fie manipulată în pat, dar văzuse în ea, în întâlnirile lor, o dorință evidentă de a domina. Dacă ar fi fost pe străzi, iar ea i-ar fi fost rivală, poate că s-ar fi temut de diavolița cu chip de înger și intenții bune al cărei fund se odihnea lângă erecția lui. Aproape.

—Chiar așa? Ea aprobă. De unde a-i ști tu cum se sărută?

—Ei bine, l-am sărutat pe viconte, îi șopti dar, dar și pe...

Silas încremeni și miji ochii spre ea. Sclipea în timp ce îi spunea că își lăsase gura profanată de alți bădărani, în timp ce el păzea ca prostul fiecare sală de bal și privea de la distanță cum se învârtea în brațele filfizonilor, niciodată în ale lui.

—Și...?

—Unu sau doi domni pe lângă el...

Prinzând-o mai bine, Silas întrebă:

—Cine?

Zylphia își sprijini trunchiul de umărul lui și îl tachină:

—Recunoaște că ești gelos și îți spun.

—Te pot tortura și o vei face, contraatacă Silas. Dacă ai ști modurile prin care...

Râsetul ei îl făcu să tacă și să privească modul în care lumina topită a amurgului se juca cu luminile pe chipul ei.

—Silas, singurul mod în care m-ai torturat până acum a fost cu un număr infinit de orgasme. Doi pot juca jocul ăsta, am dreptate?

Iar mâna ei coborî pe prohabul său, iar Silas își ținu o clipă respirația, pierdut în senzațiile dezmierdării sale. Da, așa era. O torturase atât de dulce, încât se pierduse și el în atâta voluptate și îi dăduse puteri asupra sa. Și nu știa ce îl deranja mai tare sau dacă îl deranja ceva.

—Zylphia, nu știu de ce, poate pentru că îmi pierd sănătatea mintală, dar sunt gelos, recunoscu. Să te știu cu un bărbat mă face gelos. Să mă gândesc la faptul că altul te-a sărutat, mă îngrozește. Te vreau doar a mea, continuu, până ce murim împreunați. Zylphia clipi cu un zâmbet pe chip, ceea ce îi încălzi mușchiul care se zbătea acum în pieptul său, încercând să îi atingă corpul, să o dezmierde așa cum merita, cu cuvinte dulci, cu căldură. Acum spune-mi naiba cine sunt domnii ăia!, îi ceru, trăgând-o doar ușor de păr.

Zylphia râse și se aplecă spre urechea lui:

—Nimeni. Te-am mințit.

Silas clipi când își dădu seama că fusese tras în piept și îi șopti:

—Vei plăti pentru asta, doamnă Davis.

—Oh, dar abia aștept, râse ea și se lăsă pe spate, pe sofa, desfăcându-și picioarele pentru el. Și, apropo, îl împrumut pe George în Vauxhall.

Silas mârâi în direcția ei:

—Rostești până și numele altui bărbat când suntem împreună. Ei, dar nu te-ai obrăznici, Zylphia?

—Oare cine mă va educa, Silas?

Și zâmbetul ei îl făcu cu adevărat să își dorească să o sărute. Dar se temea de amăgire și, probabil, de ceva mai mult; se temea că un sărut putea conta atât de mult, încât să-i spună că avea o inimă și că aceasta merita toată dragostea ei.

***

Dar înainte de a se vedea cu Evangeline, Zy avea o misiune: trebuia să se asigure că orfelinatul pe care Blue, contesa de Clare, îl patrona, continuatuare a muncii fostei contese, o primise cu succes pe copila pe care o trimisese aici. Privea acum de la geam cum micuța, încă tăcută, stătea într-un colț și privea circumspectă la copiii care se jucau, însoțiți, în curtea orfelinatului. În curând aveau să ia cina, iar ea trebuia să plece. Se întoarse spre biroul în care contesa se așezase și se apropie de fotoliu. Blue era o frumusețe englezoaică blondă, cu ochii albaștri, care își maturiza trăsăturile într-o frumusețe legendară.

—Voiam să știu dacă a ajuns cu bine la tine, îi explică ea lui Blue și se întinse spre ceaiul său.

—Da, Zy, copila este bine. Am înțeles că a adus-o chiar George, domnul care îl acompaniază adesea pe Silas. Blue zâmbi și tăie o bucățică din prăjitura cu lămâie din fața lor. Nu credeam, cincer, că voi apuca ziua în care Silas face o faptă bună. Recunosc, îl schimbi.

Zylphia zâmbi într-o parte și oftă. Probabil că o făcea, deși se simțea din ce în ce mai neliniștită în ultimul timp. Nu credea că a schimba pe cineva era calea spre fericire. Era un drum greoi, anevoios și, adesea, obositor. Deși se bucura de compania lui, faptul că erau atât de multe lucruri despre el pe care încă nu le știa, inclusiv sentimentele sale față de ea. Condițiile impuse în căsnicia lor o consumau, pentru că îi dădeau de înțeles că Silas nu ar fi putut niciodată să se împace cu părinții ei care aparțineau de nobilime. Ea una era legată de clasa superioară prin sângele care îi curgea în vene. Și pentru că Silas detesta aristocrații dintr-un motiv pe care îl știa, dar pe care îl considera mult exagerat pentru o ură perpetuă, însemna că o ura și pe ea. Și că o folosea, în fiecare zi. Plăcerea pe care o simțea o făcea să se simtă vinovată. Iar liniștea era încă departe de finalul lor. Iar ea ajunsese să obosească.

—Ești bine, Zy?, o întrebă contesa.

—Toată lumea mă întreabă asta, zâmbi și lăsă ceaiul jos. Nu avea cu adevărat dispoziția pentru ceai.

—Poate pentru că pari palidă. Și îmi pare că ai slăbit, draga mea.

—Ei bine, zise ea, întotdeauna mi-am dorit să pierd câteva kilograme.

—Zy, nu ai fost niciodată grasă, îi spuse amuzată Blue.

—Nu am fost nici tocmai slabă, glumi ea, iar Blue o privi pe sub ochi. Sunt bine, contesă, îi spuse. Apoi, se întinse peste masă și mângâie abdomenul mărit al lui Blue. Când vom avea vestea bună?

Blue înghiți și își tamponă buzele, așezând o mână peste abdomen.

—Max Carter spune că, acum, că a început iunie, dintr-un moment în altul.

—Ce crezi că va fi?

—Sper, sincer, că fată. Adică, da, îi avem pe Titus, pe Marcus, dar ne-am dori și o fetiță în viața noastră. Titus, cel mai mare dintre copii și moștenitorul ducelui, râse, iar Blue privi în direcția în care copiii erau aduși acum în clădire. Avea șapte ani deja, iar fratele lui, Marcus, avea cinci. Totuși, am hotărât că îl vom numi Callumn dacă e băiat și Fiona dacă e fată. Zy zâmbi și își se lăsă pe spate. Zylphia, acum, că te-am prins, voiam să îți vorbesc despre Silas pentru că sunt convinsă că nu ți-a spus nimic din trecutul său.

Zy își simți inima bătând puțin mai tare.

—Ce anume?

—Ei bine, Silas a crescut în banda de copii tâlhari ai lui Bell, un răufăcător el însuși care exploata copiii din mahala. Și nu s-a numit întotdeauna Silas Davis. Zy se încruntă. Niciunul dintre copii nu avea nume. Eu mă numeam Fata. Toate fetele se numeau Fata. Toți băieții se numeau Băiatul.

—Dar asta este... ei bine...

—Știu, îi zise contesa. A „împrumutat" numele unui personaj pe care l-a considerat model în viața lui, un anume comerciant, Silas Davis, de la care a furat și care i-a aplicat o corecție. Apoi, i-a dat o guinee. Am mâncat foarte bine în acea lună. Bell nu a comentat în fața noului său nume. Cel puțin nu prea mult.

Zylphia nu își imaginase faptul că un copil din mahala nu avea nici măcar nume. Și pentru că nu găsea cuvintele potrivite pentru a exprima ce simțea, găsi ceaiul o alternativă plăcută gustului amar pe care îl simțea în gură. Wine căutase nume importante pentru copiii lui. Pe ea o chema „Zylphia", anume „strop", iar Wine spusese întotdeauna că acest nume atent ales venise ca urmare a unei nopți de degustare a unor băuturi de lux în care aprecia el că fusese concepută. Bineînețels că mama se înroșise la față și aproape că leșinase când tata îi spusese asta. „Parisa", alintul surorii ei vitrege, însemna „asemeni unei zâne". Unchiul ei, ducele de Rothgar, căutase nume deosebite pentru copiii lui deosebiți și, chiar dacă nu voia să recunoască, și Colt Cardinham făcuse asta. Găsise Zylphia carnețelele când era copil. Totuși, să nu oferi unei persoane un nume, să nu îl identifici, să îl frustrezi de identitate era de neconceput. Iar aversiunea lui Silas pentru numele pompoase era cu atât mai clară acum.

—Ai fost cu el mereu, nu?, o întrebă pe Blue.

—Am apărut mai târziu, dar da, recunoscu Blue.

Ridicându-și privirea spre ea, Zy recunoscu, sperând că astfel își va îndepărat o povară de pe suflet:

—Mereu am știut că te iubește.

—Ca un frate pe sora lui, da, îi spuse Blue.

—Nu cred că înțeleg, îi spuse Zy. Tu și Silas... adică...?

—Eu și Silas suntem frați, Zylphia, se încruntă Blue.

—Dar am crezut...

—Oh, Doamne! Izbucni Blue în râs. Ticălosul! Nu ți-a spus, nu-i așa? Te-a lăsat să crezi că noi doi am fi în vreun fel îndrăgostiți sau ceva de genul. Îl omor pe nenorocit cu prima ocazie cu care îl văd. Apoi, Blue se ridică rapid de pe fotoliu și anuță: Gata, Zy, am nevoie la baie. Jur că este mai rău decât la primi doi copii. Apoi, prinzându-i mâna, o îndemnă cu blândețe: Ai grijă de tine, Zy. Și vino la cină. Copiilor le este dor de tine și de poveștile tale cu animale. Și adu-l și pe ștrengar!

Zylphia aprobă. Silas o făcuse dinadins. Silas se apărase atât de mult timp de ea pretinzând sentimente pentru Blue, sentimente care nu erau de natură a determina vreo gelozie. Silas era cu adevărat un ticălos. Totuși, pentru că aflase că între ei nu era decât filiație, Zylphia nu putu decât să respire ușurată.