De ce ești așa rău, răule?

- Zylphia Cardinham către Silas Davis, când Silas îi spune că e grasă și urâtă, 1800

*

Paris, contesă de Maxwell și sora vitregă a lui Zylphia, soră despre care societatea nu știa sau cel puțin se prefăcea că nu știe, o primi de îndată ce auzi de la majordom că Zylphia Davis o aștepta în salon. Contesa se afla în bibliotecă, citind, în timp ce soțul ei, contele, răspundea unor mesaje urgente. Fiica lor, Elisabeth, studia în Franța, într-o școală specială pentru tinere nevăzătoare, așa încât urmau să citească și scrisorile de la ea, pe care ea însăși le scrisese. Lilibeth avea acum treisprezece ani, era o fire veselă și optimistă. Și era studioasă, curajoasă, dorindu-și clar să învețe tirul cu arcul, în ciuda protestelor evidente ale lui Felix. Adevărul era că Lili nu era fiica lui Felix, iar Paris era numai mama ei vitregă, dar uneori familia înseamnă mai mult decât o legătură de sânge, așa încât Lilibeth avea să rămână întotdea fiica cea mare a cuplului, chiar dacă Felix avea acum și un moștenitor pentru titlul de conte de Denborough.

—Zy!

Paris o îmbrățișă, cu trupul ei înalt și bine proporționat. Paris era Wine Cardinham întruchipată. Păr negru, ochi căprui, buze pline, maxilar feminin. În ea fusese așezat tot ce era mai frumos din familia Cardinham, așa încât la cei douăzeci și trei de ani ai săi promitea să devină și mai frumoasă. Purta acum o rochie crem din muselină, de casă, lejeră în jurul trupului. Felix, departe de a fi domnul al cărui nume fusese reabilitat, purta doar o cămașă și pantaloni, cu niște șosete. Pentru amândoi era o după-amiază leneșă, iar Zy se simți prost că le întrerupsese intimitatea. Nu că ea și Silas ar fi avut așa ceva. Ei doi aveau numai nopți nebune, cu razii și prostii în spatele străzilor alunecoase.

—Paris!, o întâmpină și o strânse în brațele sale.

Poate că Paris fusese întotdeauna rivala ei la inima lui Silas în copilărie, dar asta nu o făcuse pe Zy să o iubească mai puțin.

—Dumnezeule, ne-am făcut atâtea griji pentru tine! Când am auzit că te-ai măritat, iar tata... tata s-a întors dis-de-dimineață din câte am auzit...

—Da, le spuse ea. Mă îndrept spre ei imediat ce termin aici. Zylphia oftă și se lăsă condusă pe sofa. Bună, Felix!, îi zâmbi cumnatului ei. Ce face Will?

—Alungă dădace, îi răspunse acesta, referindu-se la fiul lui și al lui Paris de patru ani. Lasă-l pe William! Zylphia, cu toții am fost atât de îngrijorați pentru tine. Nu putem înțelege ce s-a întâmplat.

—Este o poveste complicată și mă tem că nici eu nu am toate informațiile. Și nici nu voia să le dea toate informațiile. Îmi era dor de voi, de familie. Și voiam să îl sfidez pe Silas, adăugă pentru sine. Voiam să te întreb dacă mai ții dineul de duminică.

Paris privi spre Felix, apoi, alegându-și cuvintele, îi spuse:

—Date fiind circumstanțele, ne gândeam să îl anulăm și...

—Nu! Nu faceți asta! Vreau să vin. Dacă mai sunt invitată, evident.

—Zylphia, îi spuse Felix, indiferent ce nume porți, ești parte din familia noastră. Vei fi întotdeauna invitată, cu sau fără domnul Davis.

—Mă bucur să aud asta, spuse Zy, din moment ce nu știu dacă Silas va dori să vină.

Tăcerea care se lăsă o făcu să simtă prost. Da, poate că în dormitor ea și Silas se descurcau destul de bine, dar în afara lui aveau prea puține lucruri cu care erau cu adevărat compatibili. Și asta o decepționa. De dimineață refuzase să mănânce. Își pierduse apetitul și se simțea cuprinsă de melancolie.

—Ai slăbit, șopti Paris și își așeză mâna pe umărul ei. Observase și ea în oglindă modul în care, în două săptămâni, pierduse probabil două kilograme. Ești bine, Zylphia?

—Am fost bolnavă, atâta tot, îi spuse. Nu îți face griji pentru mine. Le zâmbi pentru a-i calma. Acum, vreau să îmi văd și nepotul. Doar nu credeați că am venit doar pentru voi.

—Tu și restul lumii, pufni Paris. Mătușa Melody a născut o fetiță perfectă, îi spuse, dar cum ea nu a primit încă aprobarea de a se da jos din pat, toată lumea apelează la a vizita copilul cel mai mic din familie.

—Sper că nu e nimic grav cu lady Rothgar, spuse rapid Zylphia.

—A fost o naștere dificilă, îi spuse Paris. Nu îți bate capul cu asta. Îi mângâie buclele, iar schimbul de priviri pe care Paris îl avu cu Felix o făcu să înțeleagă că nu doreau să o sperie, pe ea, femeie proaspăt căsătorită, de ceva atât de firesc cum era nașterea. Se gândise la faptul că va purta odată copilul lui Silas. Era inevitabil. Ei fuseseră intimi de prea multe ori. Totuși, în dimineața aceasta începuse să sângereze, așa încât nu era cazul să se gândească la copii acum. Nici măcar nu discutase despre asta cu el. Hai să vedem ce face William!

Când plecă de la Paris, cu trăsura pe care Silas i-o pusese la dispoziție, ridică perdelele și lăsă lumina apusului să îi mângâie chipul. Își zicea sieși că nu îi păsa prea tare dacă Silas știa sau nu că își vizita familia, dar îi simțea constant răsuflarea în ceafă, ceea ce o înspăimânta. Se temea pentru ai ei. Se temea că mânia lui era capabilă să facă rău persoanelor dragi din viața sa. Nu știa încotro se îndrepta căsnicia ei, iar acum că părinții ei reușiseră să revină în Londra intenționa să găsească un sfat lângă ei. Dacă nu chiar iertarea. Fugise de sub aripa lor protectoare. Știa că tata ar fi reușit să anuleze căsătoria într-un fel sau altul, dar uneori se gândea că o făcuse dinadins. O parte din ea, copilul, adolescenta, își dorise mereu să fie a lui Silas, iar Silas să fie al ei. Bineînțeles că acum, legal vorbind, erau unul altuia, dar doar atât. O prăspastie a regulilor și formalităților îi despărțea. Și nu știa dacă era mulțumită cu cât avea sau voia, în fond, mai mult.

Mai mult.

Și ce era era mai mult în relația ei cu Silas? Ei bine, iubire. Își dorea iubire. Stomacul îi fremăta dimineața dreveme când îl zărea, inima îi bătea nebunește seara târziu când i se alătura la masă. Pielea o furnica de câte ori îl simțea așezându-se în pat, lângă ea. O dorință fierbinte îi măcina constant vintrele. Tânjea după sărutul lui. Nu îl avusese încă, nu, chiar dacă Silas sărutase multe părți pe care ea le crezuse de nesărutat vreodată. Își atinse involuntar buzele. Voia să îl sărute. Voia să se simtă mai mult decât femeia din patul lui.

Se încruntă în clipa în care, oprindu-se din cauza circulației, zări la intersecție, între două blocuri, o Evangeline care zâmbea spre vicontele de Barbury. Thomas zâmbi, cu gropița lui înșelătoare într-o parte, iar Eva râse. Mâna lui o ținea pe a ei și, când avură impresia că nu îi vede nimeni, Eva se întinse și îl sărută. Dumnezeule mare!

Deschise repede ușa trăsurii și sări afară, strigând către vizitiu să o aștepte. Traversă strada, conștientă că bloca și mai tare circulația, și ajunse lângă Evangeline și Barbury.

—Eva!, strigă spre ea, iar zâmbetul verișoarei sale se domoli, dar continuă să existe.

—Zy! Evangeline se desprinse de Thomas și o îmbrățișă. Am auzit că ai venit, dar nu am crezut până acum! Ochii întunecați ai Evei o priviră vii, cu adevărat fericiți. Dumnezeule, arăți super! Deci tu și Silas Davis, nu?

Zylphia se fâstâci o clipă, neștiind în mod concret ce să spună. La naiba, toată lumea întreba asta de parcă ar fi fost ceva inevitabil în destinul ei!

—Da, dar nu este timpul să discutăm despre asta aici. Privi spre Thomas. Milord Barbury, trebuie să vă întreb ce căutați aici, alături de lady Evangeline, în lipsa unei însoțitoare.

—Hai, fii serioasă, Zy!, râse Eva. Thomas și cum mine suntem în relații foarte bine.

Barbury roșii o clipă, ca și cum nu s-ar fi așteptat ca Evangeline să spună asta și, mai mult, ca și cum nu s-ar fi așteptat să fie prinși.

—Văd, adăugă Zylphia. Noi două plecăm!

—Ba nu!, exclamă Eva. Știi ce greu am scăpat de tata în după-amiaza asta? Dumnezeule! Devine din ce în ce mai protector.

—Are și de ce, Eva, îi spuse ea fetei. Nu ai ce căuta aici cu lord Barbury.

—Ah, draga mea, se auzi vocea vicontelui, lady Zylphia este doar geloasă, am dreptate? Cred că avea impresia că o curtam înainte de a te curta pe tine. Ochii lui Thomas se măriră și zâmbi nevinovat: Doamna Davis acum, am dreptate?

Zylphia trecuse întotdeauna drept o fire calmă și timidă, dar, de când se afla în dreapta lui Silas, nu simțise nevoia să mai cenzureze nimic din ea. De exemplu acum: voia să îi tragă una lui Thomas și să îl trimită la naiba cu tot cu zâmbetul lui golănesc. Doamne, cum nu putuse vedea înainte cât de filfizon și de ipocrit era individul ăsta! Nu era nici pe jumătate bărbatul cu care se măritase.

—Eva, plecăm! Acum!

O trase pe Evangeline, dar simți mâna lui Thomas pe umărul ei, strângând mai tare decât era cazul pentru a o opri.

—Eu și lady Evangeline nu ne-am luat adio, îi spuse vocea lui.

Zylphia privi peste umăr.

—Și nici nu o vei face. Se scutură de atingerea lui și reveni amenințătoare spre el: Ascultă, viconte, nu te vei mai vedea niciodată cu verișoara mea, dacă știi ce e bine pentru tine. Nu o vei mai atinge niciodată. Nu o vei mai ademeni niciodată în zone în care...

—Zy!, exclamă șocată Eva. Zylphia își mușcă buzele, înțelegând cum i se schimbase chipul în tirada sa. Doamne, ești de nerecunoscut!

—Haide!, mârâi spre Eva și o trase spre trăsură. Când o împinse în aceasta, Zylphia își miji ochii în direcția ei: Avem de vorbit, domnișoară.

***

De deasupra clădirii, unul dintre spionii lui Silas observase când aristocratul o atinsese pe Regina lui și dădu alarma. O atinsese cu ură, strângându-i mâna de parcă dorise să i-o rupă. Își mușcă buzele, le linse și decise să dea alarma. Cu un strigăt, anunță spionul de pe cealaltă clădire care, trezit, continuă să dea alarma până ce, în Covent Garden, toată lumea știu că era un inamic printre ei, unul care le amenințase Regina. Asta nu avea să fie trecut cu vederea și avea să ajungă direct la domnul Davis.

În continuare, băiatul privi cum aristocratul lovi cu piciorul în perete, înjură, își trecu agitat mâna prin păr, în timp ce trăsăturile nobile i se desfigurau. Era disperat. Oare de ce? Ce avea de ascuns acest om și ce legătură avea el cu doamna lor?

***

Întotdeauna se ținea de cuvânt, iar el îi promisese lui Colt că va cunoaște mânia lui. Dintre frații Cardinham, ipocritul Colt Cardinham fusese cel pe care îl detestase cel mai mult. Când apăruse în viața Cardinhamilor, Colt era căsătorit cu o ghicitoare nou-venită în Dials pe care auzise că fratele ei o vânduse obsedaților sexuali din înalta societate. Își dăduse imediat seama că Blue a lui se aflase cu această ghicitoare. Aproape o lună mai târziu, o găsea pe Blue într-un nou cămin, în casa unui fost soldat, actual magistrat. Și era fericită. Asta îl bucurase, evident, dar nu putuse uita niciodată poveștile despre soldatul ce crud care își condamnase la moarte iubirea. Colt făcea orice pentru dreptate, iar noțiunea avea valențe multiple, nuanțe de gri. Niciodată nu exista dreptate absolută. Crescuse lângă el și își dăduse seama că era încă adânc înrădăcinat în gândul de a face curat printre pușlamalele din mahala, când singura curățenie care trebuia făcută era în pătura superioară a societății.

Strânse mai bine mâna pe sabie și le făcu semn oamenilor lui să se pregătească. Auzise de Christina și Colt care veneau de la o petrecere organizată de un guvernator din India. Era târziu, aproape de miezul nopții. Aveau să fie aici, evident, cum Christina ura să doarmă departe de fiica ei cea rebelă, Davina. Auzi nechezatul cailor, simți fiorul constant, cel pe care îl simțea mereu în prejama unei nelegiuiri. Îi plăcea să fure de la bogați. Simțea că așa împarte el justiția.

—Acum!, strigă spre grupul de cinci bărbați cu care venise.

Semnalul lui fu suficient pentru ca aceștia să se năpustească asupra trăsurii. Îi făcură semn vizitiului să coboare. Bărbatul – cât de naiv! – duse mâna la curea pentru a scoate o armă. Silas îndreptă sabia – era oțel bun, de contrabandă – spre gâtul individului și îi sugeră tăcut să nu se miște. Un om de-al lui îi luă arma și o așeză în spatele hainelor.

—Afară, Cardinham!, strigă Silas.

Cu o înjurătură, Colt Cardinham deschise ușa trăsurii și ieși, mândru, înalt, cu părul lui negru și ochii căprui atinși de fantele aristocrate. Iar Silas îl urî și mai mult pentru descendența lui. Îl urî până în clipa în care simți nevoia să îl spintece cu arma. Numai faptul că Blue îl numea „tată" îl opri.

—Ce crezi că faci, Silas?, întrebă Colt.

—Nu e evident?, îl întrebă acesta. Banii, lucrurile de preț. Acum.

—Doar nu crezi că mă jefuiești tocmai pe mine, magistratul din capitală, și scapi basma curată, nu?, îi zise Colt și nu făcu nicio mișcare pentru a-i da ceea ce ceruse.

—Nu cred nimic, Cardinham. Sunt sigur de asta.

Colt înjură, duse mâna la propria sabie pe care o purta încă. Silas își ridică propria armă și își încrucișă sabia cu a sa.

—Asta vrei, nu? Un duel.

—Duelul este pentru fătălăii din lumea ta, Cardinham. Noi, bărbații adevărați, ne batem. Colt scoase un zgomot furios și îl împinse. Dar Silas învățase să se bată de mic și luase lecții suplimentare, ironic, tot de la un Cardinham. Era mai tânăr, mai bine-făcut, mai înalt. Și avea să își primească răzbunarea. Ai rănit-o pe Zylphia, îi spuse când reveniră la arme.

—A fost o nenorocită de greșelă! La naiba, Silas! Zy e nepoata mea. Nu i-aș face niciodată rău. Silas ridică din nou sabia, iar Colt contracară cu propria armă. Nu-ți pasă, văd. Silas dădu negativ din cap. Și eu care credeam că te-ai căsătorit cu ea din datorie.

Silas se încruntă și se dădu un pas înapoi:

—Ce vrei să spui, Cardinham?

—Am auzit poveste. O fată de familie bună e prinsă și vândută într-un bordel. Un Rege al străzilor o cumpără și ucide pe toți cei care s-au uitat la ea în seara aceea. Într-o săptămână cuplul e căsătorit. Am crezut cu toții că e datorie la mijloc, că vrei să îl răsplătești pe Wine pentru că ți-a dat să mănânci la masa lui în loc să te trmită în subsol cu șobolanii.

Silas mârâi furios și îl dezechilibră pe Colt care nu căzu, dar încercă să își tragă răsuflarea. Îmbătrânise, dar nu suficient încât să fie frânt.

—Își sugerez să vorbești frumos până nu îți tai limba, Cardinham, îi spuse Silas.

Colt zâmbi.

—Silas, ești îndrăgostit de Zylphia, am dreptate?

—Bineînțeles că nu!, negă rapid, aproape îngrozit de această idee. M-am însurat cu ea pentru că... pentru că... Colt zâmbea și mai tare, ceea ce îl scoase din minți pe domnul Davis. Poate că ar trebui să îți tai limba aia până la urmă.

Din trăsură se auzi glasul furios al Christinei.

—Rudele rezolvă situația la masa de duminică, nu noaptea, la drumul mare.

—Eu nu sunt ruda voastră, îi spuse Silas când o zări pe blonda înaltă, îmbrăcată modest, dar cu materiale fine. Bijuteriile, milady.

Și pentru că ea ezită o clipă, unul dintre indivizii care era cu el, și care privea pofticios decolteul Christinei, se repezi să îi smulgă colierul. Silas și Colt ridicară săbiile spre individ în același timp:

—Ia mâinile de pe soția mea!, amenință Colt.

—Nu te atinge de doamnă, Pete!, avertiză și Silas.

Bărbații se priviră o clipă, apoi mârâiră unul spre celălalt și se îndreptară spre Christina care începuse deja să îndepărteze lucrurile valoroase de pe ea. Când ajunse la inelul pe care Colt i-l pusese pe deget, Silas, amintindu-și de inelul care stătea acum pe degetul doamnei Davis, își drese glasul și spuse:

—Nu e nevoie. Plecăm! Colt aruncă un ceas de aur la grămadă și își așeză hainele, strângând atent umerii femeii pe care o iubea. Seară-bună, domnule judecător!

—A mea va fi, Silas, îi spuse Colt după ce o ajută pe Christina să urce în trăsură. Dar gândește-te la ce va spune Zylphia când va auzi ce ai putut să faci din cauza firii tale impulsive. Tu vei mai avea vreo seară bună?

Trăsură goni într-un nor de praf. Silas își drese glasul în timp ce văzu obiectele colectate și banii. La naiba, așa era! Și ce îi păsa lui, la urma urmei? Zylphia știa cine era. Nu ar fi trebuit să o surprindă asta. Totuși, ar fi putut să îi lase în pace rudele. La naiba cu ele! Blestemat să fie orice Cardinham!

—Ce facem cu astea, șefu'?, se auzi glasul bărbatului. Le împărțim?

—Da!, îi spuse individului. Așa să faci!

Cu cât scăpa mai repede de obiectele incriminatorii, cu atât mai bine. Se îndrepta spre cal când auzi galopul și le făcu semn băieților să ridice armele, pregătit pentru orice, chiar și pentru cavaleria lui Colt să apară din senin.

—Șefu'!, se auzi glasul lui George.

Silas respiră ușurat și lăsă arma jos. Totuși, chipul omului lui era, din nou, îngrijorat. De când o avea pe Zy după el, George al lui îmbătrânise cu zece ani.

—Am început să urăsc titulatura asta, zise Silas. Știa prea bine ce semnifica venirea lui George aici, din moment ce el fusese însărcinat cu paza strică a doamnei Davis, el și grupurile lui de spioni. Ce a mai făcut doamna Davis de data asta?