Pierduse câteva lire, dar câștigase informația dorită.

După ce inventariase posibilele persoane care încă îi cunoșteau situația, realizase profilul perfect. Generațiile din Dalkeith îmbătrâniseră și muriseră, deja înaintate în vârstă, pe când el era mic. Cei care ar fi putut cunoaște situația lui erau cei mai apropiați de el, anume fosta lui dădacă și valetul. Poate că menajera-șefă a casei era familiarizată cu scandalul, dar știa că murise de ceva timp. Același lucru se întâmplase și cu valetul. Singura persoană care îi rămânea în amintire drept cunoscătoare a incidentului era dădaca.

Și-o amintea și acum: o femeie înaltă, cu nasul coroiat ca de vrăjitoare, care, în tiimpul liber, se ocupa cu diverse poțiuni. De altfel, atunci când Lucian se mărise, fusese concediată, iar femeia, cu banii din greu strânși, își deschisese propria spițerie. Doamna Mary Fox era în Londra. La White, un viconte bătrân se lăudase că soția lui rămăsese însărcinată după ce vizitase spițeria doamnei Fox. Un suferind de reumatism dansase toată noaptea și dezvăluise miraculoasa artă a vindecării: doamna Fox și magazinul din capătul cartierului Clerkenwell.

Ducele știa de unde să își extragă informațiile; fusese suficient să acuze dureri de spate și cei mai binevoitori lorzi îi săriseră în ajutor. Fusese inteligent, amintindu-și date importante din viața doamnei Fox.

Era două și jumătate dimineața, când Lucian pândea spițeria lui Mary Fox. Nu pusese geană pe geană întreaga noapte și se îndoia că Lilith dormea ca un prunc. Totuși, nu putea sta cu mâinile în sâni, ba chiar considera că timpu era împotrivă lui.

Lipsa somnului îl făcea irascibil, iar teama îi măcina viscerele. Încercă să se calmeze, gândind că doamna Fox trebuia să își facă apariția, dacă nu chiar să coboare din apartamentul ei, situat în aceeași clădire cu micuța farmacie terapeutică. Poate un cap în dreptul geamului, orice semn care să îi indice că era acea Mary Fox. Strânse stâlpul pe care pâlpâia un felinar. Era adăpostit și de un copac.

Cineva, oricine, îi știa secretul, iar el voia să scoată această informație de la doamna Fox. Cui se dăduse de gol și de ce?

— Pe cine spionăm?

Glasul lui Lilith îl sperie atât de tare, încât o prinse de o mână și o imobiliză, crezând că era inamicul, șantajistul, orice piedică în fața scopului său. Numai că această „piedică" avea o pereche de sâni, care împingeau mândri jiletca.

— Nu trebuia să fii în pat?

— După ce m-ai abandonat și ai fugit?, Lilith își ridică o sprânceană. Nu prea cred.

Strângând din dinți, Lucian îi dădu drumul. Nu putea să creadă că îl urmărise în tot acest timp. Fusese în atât de multe locuri, încât trebuia să fie nebună să fi dorit să intre după el.

— Stai liniștit, îi zise de parcă îi citea gândurile, am așteptat docilă afară.

— Ești inconștientă!, țipă la ea, accentuând pe parcurs cuvintele. Puteai să pățești ceva, femeie! Mai ales că umbli așa pe străzi. Dumnezeule! Nu trebuia să înapoiezi costumul?

— Bănuiesc că Adam nu a observat că îi lipsește o cămașă, ridică nevinovată din umeri în timp ce scruta orizontul. Nu înțeleg de ce faci mare caz din asta, pe bune. Acum, ai face bine să îmi spui de ce stăm aici, altfel mă voi vedea obligată să cred că îți aștepți amanta.

Despre asta era vorba! Lucian găsi puterea de a zâmbi și oftă, în timp ce o prinse de mână. Lilith îl bănuia de adulter.

— Nu este nimic de genul ăsta, Lilith. Am doar niște afaceri neterminate.

— Deci așa ți-ai câștigat averea? Dând în capul oamenilor?

Trebuia să admită că îl călca pe nervi. Inspiră pentru a nu urla la ea și expiră atent la mișcarea de la geam. Își dădu seama că Mary Fox tocmai ce se trezise și, așa cum bănuia el, primul lucru pe care îl făcu fu de a deschide geamul. Ea era... Înghiți în sec și își feri privirea. Brusc, începu să meargă. Se convinsese și singur că totul se întâmplase conform deducției sale: Mary își dăduse drumul la gură, cineva aflase și acum îl șantaja. Mai degrabă îl înnebunea.

Lilith rămase o clipă pentru a o contempla pe femeia în vârstă din fața geamului, pentru ca mai apoi să se întoarcă și să îl urmeze pe străduță.

— Ce Dumnezeului se întâmplă, Lucian?

— Nu pot să îți zic.

— Normal că poți!, îl opri și îl întoarse cu fața la ea. Oftă, așa că ridică bilețelul. Am găsit asta, Lucian. Vreau să știu ce se întâmplă cu tine...

Ducele privi hârtia străin, oftă și își ridică fața spre cer, de parcă avea nevoie de o gură mai mare de aer. Nu putea să îi spună nimic. Nu voia să vadă șocul sau chiar mila în ochii ei. Nu avea nevoie de asta.

— Trebuie să te duc acasă...

— Oh, la naiba!, femeia îl trase de braț. Ce Dumnezeului s-a întâmplat cu tatăl tău? Știu că e un subiect delicat pentru tine. Dar vreau să știu, Lucian! Se presupune că suntem soți.

— Se mai presupune și că în noiembrie ne vom separa, zâmbi acesta strâmb.

Rămasă fără suflu, Lilith îl privi de parcă nu auzise bine.

— Știi ce?, continuă Lucian. Cred că ar trebui să îți acord divorțul. Așa ar fi cel mai corect.

Înghiți în sec. Știa că această clipă avea să vină, ba chiar ea se consolase cu gândul că îi va fi extrem de ușor să îi zică adio, însă acum, față în față cu decizia luată, nu putea să conceapă una ca asta. Îl iubea. Și uite-o, din nou, îndrăgostită de data aceasta de propriul soț și condamnată să se despartă de el.

— Doar pentru că ești bântuit de acest tată?, îl întrebă.

Chipul lui se contorsionă și se repezi la ea pentru a lua biletul. Însă femeia învățase să nu se teamă de o bestie aparent demonică. Îl ascunse la spate. Nu avea să se lase intimidată.

— Dă-mi aia!, pentru că nu putea să o apuce, Lucian se enervă și mai tare. La naiba! Nici nu trebuie să fii aici! Nicio femeie întreagă la minte nu ar cutreiera străzile la ora asta, îmbrăcată în halul ăsta!

Ridicându-și mai tare pieptul, Lilith își împleti respirația cu a lui:

— Cred că amândoi ne-am dat seama că nu sunt o femeie întreagă la minte.

Și asta îl enerva cel mai tare! Bine – ar fi trebuit să fie mai atent cu acel bilețel, dar modul în care îl înfrunta... Asta era peste poate. Se simțea expus, vulnerabil și avea impresia că va izbucni în lacrimi de frustrare.

— Știi că pot să îți sucesc gâtul fără să stau pe gânduri.

Pornind înaintea, cu el pe urmele ei, Lilith își mișcă lasciv șoldurile, zicând:

— Gâtul pe care îl adori nopțile?

Cu ochii injectați, Lucian privi fundul frumos evidențiat de pantalonii masculini, strânse din pumni și mârâi:

— Meriți câteva palme la fundul gol!

— Te las să îmi dai câte palme vrei, Lucian. Dădu galeș din gene ca o debutantă în primul Sezon și adăugă: Numai dacă vii cu mine în dormitor.

Îl seducea în plină stradă, iar cu ea, Lucian se simțea neîndemânatic. Ce tot spusese mai devreme, legat de divorț? Nu ar fi putut să îi dea drumul femeii acesteia. Se opri, oftă și o privi. Era îngerul de care avea nevoie în viața lui.

— Dă-mi bilețelul și îți spun...

— Mă minți?

— Eu nu mint niciodată, iubito.

Poate că venise vremea ca ea să știe. Și ea îi mărturisise un păcat, care se dovedise fictiv, și îl lăsase să aleagă. Lucian voia să îi dea posibilitatea de a decide dacă voia să stea alături de un bărbat ca el. Ar fi fost nedrept să o țină captivă în această căsnicie, cu iniminența ca ea să afle din surse ca Mary Fox ceea ce i se întâmplase în copilărie.

Se apropie și, cu ultimul dram de curaj, îi zise:

— De aceea îți spun că vreau să știi adevărul legat de mine, indiferent de ce vei crede mai apoi.

— Nu voi crede nimic, încercă ea să îl liniștească.

— Nu promite, dacă nu îți poți respecta cuvântul, respirațiile se împletiră, iar Lilith își semeți buzele. Băgăcioasa mea soție..., oftă și își lăsă capul într-o parte.

Poate că această mișcare îi salvă viața, căci glonțul care dorea să se înfigă cu atâta nesaț în creierul lui fu deviat de mișcarea pentru sărut. Asta nu însemnă că nu îl atinse. Glonțul îi zgârie capul, mușcând în carne vie și făcându-l pe duce să aibă impresia că a orbit pentru câteva secunde.

Lilith nu își dădu seama ce fusese acel sunet asurzitor. Fusese scăpată o sticlă cu lapte? Spărsese cineva ceva? Își dădu seama că ceva era în neregulă în momentul în care observă că pe chipul lui Lucian era sânge. Făcu ochii mari și își duse mâinile la gură, căci ducele era incapabil de a se mai ține pe propriile picioare.

A doua explozie îl făcu pe Lucian să icnească. Încercând să îl protejeze cu mâinile de cel care trăgea în el, Lilith îl întoarse și începu să tremure, căci trupul lui se prăbuși pe pavajul rece al Londrei. Undeva, o femeie țipă, iar în stânga un copil al străzii veni spre ea. Vedea sânge și nu știa cum să acționeze. Mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare, pe când un domn îi zise să apese pe rană.

Tot ceea ce vedea ea era un Lucian neputincios, care gemea și a cărei respirație se domolea din ce în ce mai tare.

*

Câțiva oameni o ajutaseră să îl pună în trăsură și să îl transporte acasă, în timp ce personalul, observând ceea ce se întâmplase, chemase de urgență medicul familiei.

Doctorul, un bărbat uscățiv și deloc prietenos, sosise ursuz din cauză că fusese trezit din somn și privise sceptic spre femeia cu straie băiețești din colțul încăperii. Nu părea să o cunoască, iar lui Lilith puțin îi păsa ce credea omul acesta despre ea. Ținuta era singura ei grijă la această oră.

Lucian se prăbușise chiar înaintea ei, sângera, respira greu și nu îi vorbise, chiar dacă se străduise să îl trezească în trăsură. Lacrimile ei udaseră chipul acestuia fără a reuși însă să îl vindece. Era șocată la gândul că bărbatul va muri, că într-o clipă îl văzuse atât de vesel și de binevoitor, iar în alta nu avea să îl mai vadă deloc. Era mai dureros și decât perioada în care fuseseră separați de orgolii și amintiri, căci trăise cu ideea că și el supraviețuia pe un alt continent, nu într-o lumea metafizică, posibil inexistentă, ca Raiul, Iadul sau Purgatoriul.

— Rana de la cap e superficială, dar... Hmm... Ajută-mă să îl întorc!

Nu o deranja că nu i se adresa cu respectul cuvenit unei ducese și nici măcar că i se poruncea. Atâta timp cât totul era făcut pentru a-l salva pe Lucian, Lilith ar fi făcut orice. Se apropie de pat și se așeză lângă rănit, luându-i capul în poală și luptându-se cu umerii săi vânjoși pentru a-l trage pe burtă.

— Exact cum credeam. Nu știu dacă va mai putea umbla.

Informația o lovi pe Lilith, care se făcu și mai palidă. Trupul începu să îi tremure și mai puternic, în timp ce ducele îi strângea coapsa într-un geamăt de durere mut. Îi netezi firele negricioase ale părului cu ochii înotându-i în lacrimi, în timp ce medicul îi oferi o sticluță pentru a-i administra lichidul din aceasta

— Trebuie să curăț rana și trebuie să rămână nemișcat!

Avu impresia că va leșina observând ustensilele care, în curând, tăiau în carne vie, dezvăluind interiorul tumefiat de glonț al soțului ei. Totul i se părea ireal, până ce bucata fu extrasă din el și rana cusută. Atunci, intră într-un real șoc la cuvintele doctorului care își scuza competența pământească de a vindeca, spunând că totul era acum în mâinile Domnului.

*

Două săptămâni fu chinuit de febră. În tot acest timp ușile casei de pe Mayfair fură închise pentru vizitatori, inclusiv pentru Adam sau Sarah, expediați fără un motiv.

Rămăsese lângă el în fiecare zi, se închisese la propriu în camera bolnavului și refuzase fiecare sfat pe care servitorii i l-ar fi dat. Nu era demn de o lady să facă pe asistenta, dar Lilith refuzase să se dezlipească de Lucian, căci i se părea că dacă îl părăsea avea să moară.

Suferea îngrozitor, căci știa că se întâmplase din cauza ei. Îl ținuse de vorbă și îl făcuse o țintă vulnerabilă. În nopțile adânci, când tăia cu un x fiecare zi din calendar până ce ajunse la jumătatea lunii august, Lilith își imagina cum se răzbuna pe omul care avusese dorința de a-l ucide pe duce. Nu înțelegea de ce și-ar fi dorit să îl omoare din moment ce nu îl știa îndatorat. Uneori își dorea să se ducă la spițeria pe care o spionase chiar în acea zi și să afle toate răspunsurile, dar apoi era el, cel care o chema înapoi cu glas tânguitor.

Lui Lilith i se rupea inima...

Stările febrile îl făceau pe Lucian să nu poată înghiți nimic corespunzător, slăbise considerabil, dar nu într-atât încât să nu fie o provocare pentru ea momentele în care îl spăla, trecând cârpa rece peste pielea sa încinsă. Era acolo pentru a-l auzi halucinând, gemând și scâncind ca un copil care îndură dureri îngrozitoare. Plângea odată cu el și mult după ce acesta se liniștea. Rana se infectase în cele din urmă și avusese nevoie de atenția ei considerabilă.

Ar fi putut să plece oricând. Ar fi fost mai ușor să rămână văduvă, dar se simțea atâ de legată de bărbatul dinaintea ei, încât nu îl putea abandona. I se părea dureros până și ideea că îl iubea, dar era o alinare prea mare pentru a se debarasa de ea.

În seara aceea, dădu drumul geamurilor și lăsă furtuna să pătrundă în camera lui. Aproape că mâncase ceva toată ziua, iar doamna Margery îi spusese că era un pacient mult mai îngrozitor decât ducele și o certa aprig pentru că reușise să răstoarne progresul în ceea ce priveau kilogramele ei slăbind îngrozitor de tare. Dar cum putea să mănânce când el, înfometat fiind, nu putea să se desfete cu tot ceea ce i se pregătea.

Era un om puternic, ar fi zis medicul, dar ea se simțea atât de neputincioasă, iar odată cu venirea serii lucrurile deveneau și mai îngrozitoare. În întuneric poți simți prezența Morții, acea Moarte care știe că sufletul e pregătit să se desprindă de trup. Lilith tremură, atinsă de mantia invizibilă și privi îngrozită spre patul ducelui. Înnebunită, se năpusti asupra trupului său, prinzându-i mâna într-a sa, de parcă ar fi putut cumva să blocheze dorința unei forțe supranaturale de a-i transporta spiritul într-o dimensiune îndepărtată.

Nu ar fi putut trăi fără el, chiar dacă merita eliberarea ei. Era clar că îi făcea rău prezența sa, indiferent de sentimentele pe care le avea. Totuși, nu putea. Îi sărută mâna și plânse în pumnul său, lăsându-se mai apoi la marginea patului. Șapte ani fără el fuseseră o eternitate, dar trecuseră cu gândul că fiecare trăia în propria lume. Următoarele decenii fără a-l ști în viață aveau să fie oribile.

Își strânse buzele și, înainte de adormi, cu ochii greoi de lacrimi închizându-se, Lilith înălță o rugăciune spre singurul care putea să-l mai salveze pe Lucian, cel care îl crease.

*

Lumina mușca din creierul lui ca o carie înnebunită de lemn. Îi închise la loc și își miji de data asta pleoapele. Era dimineață, probabil în jurul orei opt, iar el se simțea ca naiba, dar ar fi încercat cuvântul de „drăcușor" și nicidecum „Satana" Adică, oftă și privi tavanul alb, care îi zgârie retina, se simțea mai bie.

Trăise un coșmar, din nou și din nou, fără întrerupere și tocmai ce se eliberase. Cumva, visul se transformase, iar el făcuse pentru prima dată ceva; împinsese bestia și traversase dealul, coborâse, urcase din nou și își julise întreg corpul în desișul copacilor din Dalkeith. Acasă fusese cât mai departe de casă, până ce avusese impresia că i se ia răsfularea. Preț de câteva secunde nu mai fusese capabil să respire, pentru ca mai apoi să zărească fața zâmbitoare, rumenă și încântătoare a soției lui. Îi întinsese mâna și i-o adorase. Lilith îl salvase și doar ea îl putea salva în continuare.

Dar unde era ea acum? O căută cu privirea, căci știa că fusese lângă el tot timpul ăsta. O auzise plângând, dar nu o putuse consola. Nu putuse vorbi, nu putuse să o îmbărbăteze. Expiră și atenția îi fu atrasă de nimbul luminos de la baza patului său. Să fie un înger? Se încruntă și se lăsă pe marginea patului, mușcându-și buzele în fața durerii. Prefera totuși să simtă durere decât o paralizie generală.

Nu era îngerul tuturor, își zise, căci era chiar îngerul lui. Cu capul pe genunchi și părul răvășit, Lilith dormea. Oh, ce frumusețe! Nu o merita. Nu merita nimic din ea, dar nu putea să mai nege față de el că o iubea. De fapt, ducele era îndrăgostit iremediabil.

De aceea își dorise să îi împărtășească secretul copilăriei sale, de aceea o ascultase ca un cățel bolnav, de aceea se reîntorsese la ea și îi propusese acest joc. O iubea și nu ar fi putut trăi cu Veșnicia promisă de Divinitate în absența ei. Lucian ar fi luptat cu orice armată de binefăcători pentru a se întoarce pe Pământ, Iadul urgisit de Domnul, doar pentru a fi alături de cea care îi creea Paradisul. Soția lui băgăcioasă, îndărătnică, voință de fier și cu gură slobodă, care îl înjurase atunci când vomitase pentru a suta oară prânzul.

Zâmbi și, egoist, îi atinse chipul. Ar fi trebuit să o lase să se odihnească, dar voia să îi vadă ochii. Trebuia să știe că nu era rodul imaginației lui.

Imediat, asistenta lui zeloasă se ridică în picioare, prinzându-i degetele șocată. Chipul palid și încercănat al lui Lilith era cel mai frumos lucru pe care îl vedea. Zâmbi spre ea și oftă. Îi mângâie obrazul, în timp ce corpul ei începu să tremure din ce în ce mai tare, față în față cu emoția.

— Clara! Margery! Repede!

Făcându-i semn să stea nemișcat, fugi după ajutoare. Lucian privi liniștit, cu o urmă de dezamăgire pentru că o vedea plecând. Dar totuși nu îl abandonase. Nu încă – își zise și reveni pe pernele umede de atâta transpirație.

Asta pentru că nu îi zisese adevărul, dar își promise că o va face. Imediat ce se va bucura de încă niște minute în Rai.

3075 de cuvinte