Clara îi strânsese corsetul prea tare, gândi Lilith când coborî din trăsură și intră în casa ducelui de Queensberry, căci pata vineție care i se formase pe abdomen în urma loviturii marinarului o durea. Pe lângă asta, în lipsa micului dejun aerul nu pătrundea corespunzător în plămânii ei. O stare generală proastă, de rău o cuprinsese.

— Înălțimea Sa vă așteaptă în sala micului dejun!, anunță majordomul.

Lilith aprobă și îi zâmbi. Primi înapoi un zâmbet palid. Toți aveau gurile până la urechi. Servitoarele păreau că pluteau și își găseau diferite treburi pentru a o saluta pe ducesă. Lacheii rumeni făceau plecăciuni lungi, iar ea își menținea starea deschisă. Le strângea mâinile și zâmbea.

— Bună dimineața!, exclamă aceasta spre Lucian care trona în capul mesei și tăia albușul delicat al unui ou.

— Bună dimineața! O studie și îi făcu semnn să se alăture. Mă bucur să te văd, Lilith, dar nu mă așteptam să te văd înainte de orele douăsprezece. Este șase și jumătate.

Jenată de acest aspect, Lilith se așeză lângă el.

— Bănuiesc că programul meu de somn este diferit de al dumi..., se întrerupse în fața privirii sale, al tău. Nu îți convine?

— Ce să am eu cu programul tău de somn?, râse Lucian.

Hmm... Era chiar agreabil, își dădu aceasta seama cu ciudă. Lejer, bărbatul își continuă micul dejun. Ratase o oportunitate de a-l face să se supere, să se enerveze. Își acceptă eșecul și se strădui să se țină în picioare. Pentru Dumnezeu! Clara îi pusese un corset care nu ar fi putut fi desfăcut cu absolut nimic, de parcă avea nevoie de protecție.

— Te rog!, o invită.

— Oh, eu nu...

— Adam se trezește așa de devreme și ia micul dejun?

— Nu.

— Atunci, înseamnă că nu ai mâncat. Bucătăreasa s-a întrecut pe ea azi. Cred că toți știu că vii.

Lilith zâmbi și se servi cu bunătățile. Nu uitase nimic din ceea ce obișnuia ea să mănânce, inclusiv popularele clătite. Era îmbiată de tot ce se afla pe masă, dar nu putea să se bucure de mâncare. Dacă ar fi mâncat prea mult probabil că ar fi crezut că era lacomă.

— Îți mulțumesc!

Mestecând gânditor, Lucian o privi. Avea atât de multe întrebări, dar nu i se părea niciodată ca fiind momentul bun pentru a i le adresa. Dacă o lua așa, într-adevăr nu exista un moment potrivit din moment ce erau niște reguli stupide la mijloc.

— Știu că este devreme, dar intenționăm să locuim ca doi soți, așa că voiam să te întreb dacă...

— În camere separate, îi aminti Lilith.

— Și unde scrie asta?

Lilith rămase fără răsuflare.

— Nu înțeleg. Pe contractul pe care l-ați semnat scrie...

— Pe contractul pe care l-am semnat scrie că nu vom împărți același pat, ceea ce înseamnă că...

— Nu poți fi serios!, izbucni aceasta.

Intenția lui Lucian fusese de a o întreba mai multe detalii cu privire la acel copil mort din fașă, dar văzând-o ieșind la iveală atât de lejer, nu putu să nu găsească mai incitant această nouă modalitate de a-și începe ziua. Bineînțeles că nu suporta să se țipe la el, dar nu o mai văzuse urlând de prea mult timp.

— Normal că sunt serios! E o chestie de logică, draga mea. Încearcă și tu: dacă nu împărțim patul, putem totuși să împărțim camera.

— Nu pot să stau cu tine în același dormitor!

— Promit să nu sforăi!, zâmbi malițios.

Chipul ei se înroși atunci când se depărtă de scaune. Se chinuia să respiră pe măsură ce furia îi acapara plămânii. Omul acesta, omul ăsta dinaintea ei era diabolic. O păcălise. Încă o păcălea cu ținuta aceea, mâncând de unul singur la o oră considerată exagerată. Intrase singură în cușca leului pentru oamenii de aici, pentru că avea nevoie ca el să ceară divorțul și uite-l cum îi răstălmăcea cuvintele ca un avocat nenorocit. Nu putea! Lilith avea impresia că bestia pe care o ascunsese în ea va ieși nebună la iveală.

— Nu... nu pot să... ești... am crezut... și am acceptat! Am băutut palma!

Lucian se încruntă. Avea impresia că nu putea să respire. Se ridică.

— Lilith?

— Lasă-mă! Nenorocitule! Tu chiar nu înțelegi, nu? Oh, mii de draci! Mii și milioane de draci!, trase înnebunită de ceea ce era un corsaj prea strâmt. Nu poți să înțelegi că EU NU CALC ÎN NENOROCITUL ĂLA DE DORMITOR!

Ceea ce trebuia să fie o zi frumoasă în concepția ducelui, cu Lilith acceptând totul și reducându-se la sanctitudinea care devenise și pe care Lucian nu o agreea, se transformă într-un fiasco. În exact momentul în care ea urla acele cuvinte, zbătându-se și rămânând fără aer în timp ce Lucian dorea să îi ofere o mână de ajutor de teama de a nu o vedea murind, contele de Grovestone răsări de nicăieri și o apucă pe soția lui de mijloc.

— Lilith! Oh, Dumnezeule! Lilith! Ce i-ai făcut?, se răsti la duce. Ai otrăvit-o!

— Ce?!, tună bărbatul. Modul în care palmele lui Grovestone apăsau pe pieptul lui Lilith sau cum una se odihnea pe fund, conotația prohabului lui pe coapsa soției sale îl înnebuni. La naiba cu totul!

Puse mâna pe cuțitul înfipt în fructele proaspete, într-un măr verde, strălucind a vitalitate și se apropie de cei doi. Grovestone făcu ochii mari când văzu sacrilegiul.

— Ești nebun..., îngâimă, iar picioarele i se înmuiară. Vrea să...!

Îi dădu drumul ducesei, care nu găsi alt sprijin decât pe Lucian. Acesta se aplecă peste umărul său și înfipse cuțitul în corsajul rochiei. Grovestone icni, din unghiul său părând că o înjunghiase pe ducesă, iar apoi genunchii i se înmuiară, căci observă paloarea trupului care începea să se dezgolească.

— La naiba cu totul! La naiba cu aparatul ăsta de tortură!

Lilith tuși de câteva ori și rămase agățată de el. Lucian fusese perspicace și îi prinsese rochia înainte să se prăbușească cu totul de pe corpul ei. Ceea ce simțea Lilith acum era o mână rece pe spatele ei cald. Mâna șarlatanului dinaintea sa, care împrăștia un iz plăcut de mascul, atât de diferit de cel al contelui de mai devreme.

Conștient de roșeața obrajilor ei, ducele de Queensberry se aplecă și dădu să o prindă în propriile brațe.

— Ce crezi că faci?

— Te iau de aici, nu e evident?

— Unde?

— În dormitor!

Grovestone icni și se prinse de măsuța de lemn. Era totuși neputincios în fața brutei de doi metri și nouăzeci de kilograme. Începu să tremure din toți rărunchii îngrozit.

— Ba nu, nu o faci! Lilith încercă să se smucească din brațele sale. Ei, la naiba! Să-mi bag...

— Delicatele picioare pe care le expui atât de ostentativ, o completă Lucian. În fața lui!, mârâi nervos spre ea, de parcă ea îl adusese cu sine.

Lilith nu o făcuse, dar îi părea bine să îl vadă pe Alfred acolo.

— Până ce mă întorc, să fi dispărut demult!

— Grovestone, nu pleci nicărieri!, îi strigă aceasta peste umărul lui Lucian.

— Asta dacă vrei să mori...

Neștiind ce să facă, Alfred se sprijini de unul din scaune și privi spre cei doi cum se îndepărtează. Era frustrat și își imagina cum l-ar fi ucis pe duce cu o singură mână dacă ar fi avut mușchi. Mda... într-un Univers paralel...

*

Se zbătea ca un pește pe uscat în brațele lui Lucian în speranța că acesta îi va da drumul. Nu se întâmplă. Plin de stoicism, ducele continuă să o care ca pe o povară nesemnificativă pe scările pe care urcase alături de servitoare cu două zile înainte.

— La-să-mă!, rosti sacadat.

Bărbatul privi în jos și i se păru că redescoperă o Lilith a trecutului, una plină de viață, energie și nervi. Se înroșise în obraji, rochia se desfăcuse neglijent, iar ea devenise un mic diavol în brațele sale. Nu era o idee bună aceea de a o enerva, dar ducele alesese să joace după regulile ei și uite că o făcea. Fătuca dinaintea lui avusese impresia că se poate juca de-a căsătoria cu el. Nu. Se căsătorise din cauza..., ei bine... din cauza a ceva și acum trebuia să facă totul ca la carte. În fond, nu îi putea arăta cea mai plăcută parte a vieții de soție dacă dormeau separați.

Deschise ușa dormitorului și o închise cu piciorul, lăsând-o în sfârșit jos. Mare greșeală!

Inopinant, Lilith apucă primul obiect de pe măsuța decorativă din stânga. Era o vază eliberată de flori, care costase mult, achiziționată de designerul lui. Totuși, i se părea amuzantă această schimbare de caracter.

— Te-ai străduit mult să-ți ții firea, nu, Lilith?

Zâmbetul lui avu un efect devastator asupra ființei sale. Simțind că își bătea joc de ea, Lilith elimină obiectul din mâna ei în trupul ducelui. Acesta izbucni în râs. Și mai enervată, Lilith apucă o cutiuță de pe măsuța de toaletă și o aruncă în duce, iar șirul continuă, până ce, deposedată de orice proiectil și încă nervoasă, Lilith se repezi asupra celor două paturi. Nu era mulțumită de daunele făcute ducelui – acesta continua să râdă și să se ferească. O singură dată îngâimase un „au", dar fusese mult prea nesemnificativ pentru a ține cont de el.

Trecuseră șapte ani, își zise apucând perna, iar el nu se întorsese o singură dată cu fața spre ea. Trecuse singură printr-un Infern, debusolată. Și acum venea pe motivul divorțului cu care nu era de acord și îi spunea unde să stea, ce să facă și când. Oh, nu! Lilith nu mai era pupila lui.

Se întoarse spre el și, cu toată puterea ei, îl lovi cu perna, asigurându-se că aude bufnitura.

— Nu poți să mă obligi!

— Nu te oblig eu, îngâimă ducele. E datoria ta de soție să împarți dormitorul cu mine.

— Acordul spunea altceva!

— Era vorba de pat!

Cumva, perna plesni și puful începu să se reverse. Decizând că o lăsase suficient să-și elimine frustrarea, ducele o apucă de încheietură și o trase spre el, lipind-o de cel mai apropiat perete. Când tresări, bărbatul își aminti că avea spatele gol, așa că o întoarse, astfel încât acea goliciune se lipea acum de el.

— Nu pot să dorm cu tine în aceeași cameră!, îngâimă femeia.

— Lilith..., Lucian expiră. Casa asta a avut două dormitoare dezlipite de o ușă. Am distrus acele dormitoare și am construit camera asta. Nu știam că aveam să mă căsătoresc vreodată.

— Dar..., glasul îi tremura. Noi nu putem... eu – se corectă și i se păru că își trage nasul – nu pot să... fiu cu tine. Nu pot să fiu cu nimeni!

Și asta era păcat, știa. Ducele de Queensberry își lăsă privirea să răscolească delicatețea acelor omoplați. Coloana vertebrală era de o delicatețe sacră. Părea un tablou pe care Lucian dorea să îl devoreze, însă confesiunea ei șoptită pe un glas stins îi spunea că, după accesul de furie, ducesa nu putea îndura un sărut.

— Nu te voi obliga...

— În aceeași cameră n-ai de unde să știi asta!, se răsti și se împinse în perete, dându-l la o parte. Cum voi ști că nu ești pregătit să sari pe mine în fiecare seară? Alea?, indică spre cele două paturi aduse, suficient de încăpătoare pentru două persoane extrem de unite trupește și divine pentru cel ce dormea singur. Spațiul dintre ele nu garantează că nu se va întâmpla nimic între noi!

Fără să-și dea seama, cu fiecare pas pe care-l făcea în spate rochia cobora cu încă un centimetru, până ce, la finalul discursului ei, se desrpinse din ultimele cusături și pică la poalele sale. Icni și se uită în jos.

Cămășuța fusese despicată odată cu corsetul, așa că era acum în costumul Evei în fața ducelui cu singurul articol de îmbrăcăminte nedeterioriat: pantalonașii.

Își ridică privirea și avu impresia că era moartă. Îngheță de teamă. Ochii ducelui o cercetau rapid, încântați de ceea ce observau. Sub asaltul privirii sale, trupul său trădător își induse o stare de excitație; sfârcurile i se întăriră, iar palemele începură să îi transpire.

Lucian începu să se apropie de ea ca un animal de pradă. Inspiră, expiră și fu incapabilă să se acopere. Lucian ar fi văzut că reacțiile corpului ei erau ale unei târfe, ar fi judecat-o. Auzea din nou și din nou cuvintele lui din nopatea nunții lor și nu putea să nu se gândească la acest aspect. Trăise șapte ani de curățenie, sperând că Dumnezeu se va îndura de sufletul ei depravat, iar acum venea el în viața ei și îi dovedea că nu se întâmplase deloc asta.

Oprindu-se în dreptul său, îi simți răsfularea în ceafă. Roșea. Nu mai fusese văzută dezbractă niciodată de către un bărbat. Îi era rușine. Își închise ochii, căci Lucian se mișca în spatele ei. Rochia începu să urce pe trupul său. Deschise ochii și puse mâinile pe umeri, susținând materialul.

— Ți-am jurat că nu te voi atinge fără permisiunea ta. Nu se va întâmpla. În corturi, în America, am dormit doi, chiar trei oameni în același cort. Cu cei cu care am stat eu am preferat să ne izolăm, fiecare cu colțul său, prin pături. Se desprinse de ea și prinse paravanul așezat într-un colț. Avea șase panouri, suficient de larg încât să nu se observe unul pe altul în intimitatea propriului pat. Putem folosi ăsta. Fiecare are propriul salon în stânga și în dreapta, unde ne putem îmbăia. Nu ai nevoie, deci, de el.

Lilith privi spre oferta de pace. Din lemn, cu un model precum dantela, care lăsa lumina să pătrundă dintr-o parte într-alta, paravanul era suficient.

— De ce insiști să dormim în aceeași cameră?

Își încrucișase brațele la piept și îl privea cum se așeza pe patul său.

— Ți-am promis că îți arăt frumusețea unei căsnicii. Știu că te pot convinge că nu e totul atât de rău precum crezi.

— Asta crezi despre o căsnicie? Că nu e rău?, pufni. Numai prin rău am trecut...

— Nici mie nu mi-a fost prea bine, recunoscu el. Adevărul e, Lilith, că vreau să te seduc.

— Sunt soția ta, oftă aceasta și se așeză pe celălalt pat pentru a se convinge că paravanul era suficient. Nu ar trebui să mă seduci. Mă poți avea oricând. Sunt... în fața legii... proprietatea ta.

— Știu, zâmbi el. Dar nu am fos niciodată un susținător al proprietății. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu tine în lipsa mea. Vreau să trăim ca doi soți separați doar de acest paravan. În noiembrie decidem dacă am reușit să te seduc într-atât încât să nu mai ceri divorțul.

Gândindu-se la această variantă, Lilith păru că acceptă seducția. Nu!, se corectă. Trebuia să își vadă mai departe de scopul său. Nu se putea lăsa coruptă.

— Nu mă vei putea seduce, îi oferi ultimatumul.

— Ba sigur că da, râse el.

— Ba nu.

— Oh, ba da.

— Am zis deja că nu, ridică ea din umeri. E admirabil că încă mai încerci.

— Și eu am zis că da, îi prinse el ofensiva. E admirabil că tu crezi că nu sunt în stare.

Tensiunea care dispăruse pentru un moment revenise pronunțată între cei doi. Ridicându-se în picioare, Lilith și Lucian se întâlniră în dreptul paravanului.

— Nu ești un romantic.

— Nu credeam că ești o romantică.

În ciuda acestei contraziceri, se treziră zâmbind unul în fața celuilalt.

Fiecare admira determinarea celuilalt. Lilith nu se abătu de la dorința ei de a-l face să observe că sunt diferiți. Privi spre paturi și aprobă. Era o modalitate de a-i prezenta diferențele dintre ei. Poate chiar reușea să sforăie ca să fie dezagreabilă. Orice avans ar fi ajutat.

— Bine.

— Și eu care credeam că va fi mai greu!, pufni acesta batjocoritor. În jurul lor trecuse o adevărată mașinărie de război.

Lilith se trezi zâmbind; îi plăcea umorul ăsta. Îl descoeprea ca pe o nouă trăsătură a sa. Nu era sigură să o mai fi văzut. Se încruntă când îi fu atrasă atenția cu privire la dezastru.

— Oare ce vor crede servitorii?

— Că am făcut dragoste până nu am mai putut, zâmbi acesta. O văzu îngrijorată, așa că adăugă repede. Nu cred că trebuie să îți faci griji. Sutem căsătoriți. Nu mai am cum să te compromit.

Mușcându-și buzele, Lilith se gândi că și-ar fi dorit ca oamenii să aibă aceeași concepție și înainte de mariaj. Aprobând, Lilith ridică din umeri indiferentă. Avea impresia că o nouă barieră se frânsese în ea și eliberase o parte minusculă a spiritului. Se simțea puțin mai încrezătoare că, făcând asta, tot ea ieșea în avantaj.

Lucian înjură în gând când femeia își reluă mina serioasă de guvernantă. Ura asta. Se gândea la o nouă modalitate de a scoate la iveală leoaica din femeia cu care se însura, fără a băga de seamă că și ea gândea la fel de intens.

Totuși, în acea dimineață fiecare descoperise că înțelegerea pe care o semnaseră putea fi combătută în interesul propriu prin matematică. Erau niște simple diagonale. Ce bine că amândoi învățaseră să deseneze linii!

2786 de cuvinte