Pe scaunul din stânga, lui Lilith îi fuseseră aranjate felurile de mâncare. Cu siguranță că bucătăreasă, căreia toți îi spuneau Margery, aflase de sosirea sa și se întrecuse pe sine. Lilith nu putea nega; totul avea un gust divin, dar era în porții prea mari pentru ea.

Oricât de mult i-ar fi plăcut să fie din nou printre cei care se dădeau de zece ori peste cap pentru a o mulțumi, Lilith avea nevoie de odihnă. Își simțea stomacul dureros și voia să vadă cât de gravă era lovitura pe care o primisese. Să fi fost o învinețeală?

Își șterse buzele cu șervetul și auzi slujnica în spatele ei:

— Mai doriți ceva, milady?

— Nu, îți mulțumesc!, o asigură ea.

Era o fată drăguță pe care o mai văzuse în această casă.

— Totul a fost superb! Anunț-o, te rog, pe doamna Margery de acest lucru!

— Sigur că da!, făcu ea plecăciunea și o ajută pe Lilith să se ridice. Mâna sa stărui mai mult pe a ducesei, ceea ce îi atrase atenția. Lilith își întoarse chipul spre ea și privi spre buzele care îi tremurau: Vă mulțumim că v-ați întors, milady! Cu toții v-am dus lipsa...

Lilith îi zâmbi și dădu binevoitoare din cap. Revenise? Dar ce însemna asta? Nu crezuse că îi abandonase vreodată, în primă instanță, iar acum afla că tuturor le era dor de ea? Ieși în micul hol și zări cu coada ochiului mișcarea. Un băiețel de vreo patru ani se strecurase sub măsuță, iar acum, văzând-o, o luase în jos pe scări. Zâmbi. Probabil că una din fetele în casă avea și un copil. Trecu peste episod și se îndreptă spre bibliotecă, acolo unde o anunțase la începutul mesei slujnica de dorința ducelui de a se vedea.

Cineva ștergea praful de pe tablourile familiei, dar se opri și făcu o plecăciune. Văzu un bărbat care aranja lustra și care se dădu jos de pe scară numaidecât pentru a o saluta. Pe unde trecea, oamenii se opreau și o întâmpinau cu zâmbete.Trecuse atâta timp de când nu îi mai văzuse pe oamenii aceștia, iar inima ei părea că nu îi uitase.

Își amintea prima ei zi aici.

Ajunsese în zori, cu trăsura lui Alex Upperton, cel care o și găsise în camera de hotel încă răvășită. Era tăcută și își dorea să se sfârșească totul. Dar nu fusese așa. Se așteptase să o înapoieze Victoriei, dar Upperton dăduse indicațiile spre Mayfair. Fusese departe gândul ei de a se instala în casa ducelui, dar odată pășită simțise energia vibrantă a servitorilor veseli la propriu, în propria lor petrecere. Aceștia păliseră dintr-odată și se instalase cordialitatea. Cu toate acestea, Lilith privise micul grupuleț de servitori care se aflau în living pe sofale și se dusese la etaj numaidecât, fără adăugiri.

Îi fusese pregătită baia de niște servitori care se simțeau vinovați pentru că atunci când pisica – ducele – nu era acasă, ei jucau pe masă. Se temeau de stabilitatea locului lor de muncă. Servitoarea care îi adusese apa caldă tremurase din tot sufletul. Atunci, Lilith uitase pentru o clipă de propria durere și privise la acei oameni îmbrăcați în stofe monotone, care nu le asigura niciun confort, la frica lor, obediența și lipsa demnității umane. Putea spune că se vindecaseră reciproc. Ei o ajutaseră să se integreze, ea le oferise stăpâna blândă pe care nu o avuseseră niciodată. Și împreună zâmbiseră când vestea sarcinii ducesei se răspândise pe holurile casei prea mari pentru o singură persoană.

Asta până în momentul în care copilul dispăruse, iar niciunul dintre servitori nu reușise să o scoată din starea de angoasă în care intrase. Apoi invervenise Adam și murise Victoria. Iar casa lui se golise, iar Lilith plecase fără ca măcar să se uite înapoi. Nu fusese extrem de fericită aici, dar uitase că oamenii aceștia fuseseră sprijinul necesar în momentele ei de criză sexuală. Oftă. Acum, aceeași oameni, o reprimeau cu brațele deschise. Se simți vinovată și pentru o clipă chiar luă în considerare mutarea ei aici.

Nu, se contrazise singură înainte de a intra în bibliotecă, oricum voi pleca. Nu are rost.

Ducele era de data aceasta îmbrăcat așa cum cerea eticheta, stând în fața geamului cu spatele la ea și privind după-amiaza strălucitoare. Ușile se închiseră în urma ei, iar Lilith luă o gură mare de aer.

Într-un fel sau altul îi spusese de copil și dezvăluise involuntar și trauma ei. Poate că dacă nu ar fi fost Biblia pe care o citise, Lilith l-ar fi sugrumat pe duce mai devreme în cameră, dar învățase să se controleze, să tempereze acea pasiune, impulsivitate a simțurilor sale. Învățase să dispară.

— De ce nu mi-ai scris atunci? De ce nu m-ai informat că noaptea în care te-am violat a avut consecințe?

Viol... nu se gândise niciodată la acea noapte ca la un viol. Fusese bruscată, încercase să se împotrivească, iar fapta se comisese, lăsând-o îndurerată. Dar nici atunci nu se gândise la viol. Singurul atentat fusese, pentru Lilith, cel al sufletului. Cuvintele lui o duruseră mai mult decât faptele, care fuseseră singure demonstrații a consecințelor propriilor acțiuni. Dacă nu l-ar fi sărutat pe Lucian în acea seară, nimic din ceea ce urmase nu s-ar fi întâmplat. Sau dacă măcar ar fi ales să nu se mărite cu el. Nu... ea, în meschinăria sa, nu se împotrivise.

— Să vă scriu că am născut prematur un fiu mort?

— Da, zise acesta și se întoarse cu fața la el. Cred că și asta ar fi contat.

— Îmi imaginez, dădu din cap. Sinceră vă spun, se mișcă prin odaie, că îmi păreți impertinent. Îmi cereți detalii cu privire la trecutul meu, când ar fi trebuit să fiți implicat în el.

— Pentru asta nu mi-ai scris? A fost răzbunare că te-am lăsat singură?

— Nu!, minți ea. Nu avem ce veste să comunic, asta dacă nu vă preocupa starea mea de sănătate. În acest caz am decis pentru dumneavoastră.

Realiză că se simțea ofensată și că riposta într-un vechi mod de al său, prin sarcasm. Rămase puțin perplexă de propriile cuvinte, căci nu mai făcuse asta de mult timp. Cu Grovestone, Upperton și Maxfield, ori cu doamna Whick și copii nu trebuise să se comporte ironic sau sarcastic niciodată. Se cutremură. Lucian scotea ce era mai rău din ea.

— Și dacă mă trezeam văduv?, brațele lui se încrucișaseră la piept.

— În acest caz cred că nu am fi ajuns la situația de față.

Moartea ca alternativă nu era una pentru ducele de Queensberry, care își luase destul timp să digere informațiile; se temea că făcuse o indigestie.

Conceptul ca el să aibă un copil îl mișcase atât de tare, încât simțea că încă trepida. Că acest copil era mort, asta era parte a doua, deloc importantă. Privi spre trupul firav al lui Lilith, nevenindu-i să creadă că acesta se schimbase sub imperiul fiziologic al naturii și biologiei. El și ea făcuseră un copil printr-o siluire. Dumnezeule! Chiar era demn de milă!

— Înțeleg, dădu din cap, continuând să privească în gol.

Izbucnirea sa de mai devreme îi spusese că întinsese prea mult nervii femeii dinaintea lui. Zisese prea multe lucruri. Totul îl îmbunase puțin. Voia să discute civilizat de dragul ei, căci acum – înfățișarea ei, de exemplu – îi spunea destule, îi arăta unde își avea izvorul. Era clar că Lilith încă suferea.

— Și tu vrei să divorțăm pentru că Grovestone spune că ești stearpă.

— Nu numai pentru că o spune el, dar și pentru că o simt eu.

— O simți?, se încruntă bărbatul.

— Da. Sunt anumite semne pe care le are o femeie. Pentru mine acestea sunt suficiente cât să mă facă să consider că nu pot avea copii, deci, în conscință, că este cel mai bine pentru rangul dumitale să te desparți de mine chiar pe acest motiv.

Pregătise un întreg plan, își dădu ducele seama. Totuși, el se îndoia de veridicitatea infertilității ei, chiar dacă Lilith părea convinsă de aceasta.

— Și dacă nu ești stearpă și, să zicem, după ce divorțezi de mine te recăsătorești și rămâi însărcinată?

— Acest lucru e imposibil!, făcu stăpână pe sine, chiar dacă avu impresia că un mușchi îi zvâcnise și începea să roșească.

— Cred că nu e chiar așa imposibil, Lilith. Tocmai ai dovedit că se rămâne însărcinată foarte ușor.

Da, roșea. Ducele zâmbi. Soția lui se simțea timorată de acest subiect. Se bcura să vadă că ea nu prevăzuse o conversație atât de amănunțită pe acest subiect. Se așeptase probabil să zică „da" și să se despartă la fel de ușor pe cât se căsătoriseră. Lucian se simțea însă mânat de o dorință tulburătoare de a nu o lăsa să plece. Era legată de el prin nume și asta îl făcea să se simtă bine, de parcă aparținea acestui nume. Pe lângă asta, își spuse rațional, era vorba de numele său. Niciun duce de Queenbserry nu divorțase vreodată, chiar dacă ar fi trebuit să o facă.

— Vă asigur că nu mă voi mai recăsători vreodată, dădu ea din cap, aproape fără să clipească. Pot lăsa chiar o înțelegere scrisă pentru asta.

— Așa un soț rău am fost, Lilith, încât nu mai vrei să fii cu nimeni niciodată?

O văzu oftând și un gol de neimaginat îi umplu inima. Plecase din Londra imediat după ce își arătase genele de bestie și nu privise niciun moment înapoi. Nu îi scrisese, nu se interesase de ea. Pe plantațiile lui, în minele sale lucrase cot la cot cu angajații în speranța că se va automutila pe câmp sau că se va prăbuși pământul peste el în mină. Asta nu se întâmplase. Nimeni nu venise cu vești despre soția lui. Lucian trăise într-o ignoranță perfectă. Până când simțise că inima dă să îi iasă din piept la vederea numelui ei pe corespondența lui. Sperase oare ca ea să îi scrie ca să îl cheme înapoi?

Sunt bine, Lucian. Vino ca să o luăm de unde ai plecat de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Mda. Ochii lui creaseră acest mesaj în spetele retinei și își imaginase asta undeva în mintea sa pe care o considera bolnavă. Dar nu... Soția lui îl înștiința în privința dorinței divorțului pe motivul că era stearpă.

Acum, din câte își dădea seama, era disperată și suferea. Ducele nu se putea împăca cu această idee. Nu o putea lăsa să plece înainte ca lucrurile să fie bine pentru ea. Era convins, în urma conversației lor, că femeia dinaintea lui va duce viața unei măicuțe imediat ce își va separa numele de al său. Nu. Nu merita asta. Nu merita nimic din ceea ce el îi făcuse.

— Nu pot spune că decizia mea este cauzată de performanțele dumitale de soț. Ați fost absent, Excelență.

— Și noaptea nunții noastre?

Lilith înghiți în sec și își strânse mai mult pumnii.

— Oh, nici nu mă mai gândesc la asta!, își menținu capul plecat în timp ce lua o scamă invizibilă de pe fustă.

— Văd..., făcu ducele gânditor. Deci absența mea e motivul divorțului?

— În mare, da.

— Atunci, probabil că prezența mea te va încânta. Se apropie de fotoliu și luă un loc, făcându-i semn să se așeze pe celălalt. Nu vreau să divorțez. Nu avem de ce.

— Nu ne potrivim!, lansă rapid femeia, observând că nu funcționase ideea cu copilul. Cum am putea rămâne căsătoriți dacă este clar că avem priorități diferite și nu ne înțelegem?

— Ce te face să crezi că nu ne-am înțelege?, o întrebă amuzat. Avea să combată fiecare nouă afirmație a sa cu blândețe. Avusese parte de destulă violență pe ziua respectivă, iar cearcănele din jurul ochilor ei, tenul palid și tremurul ușor al mâinilor îi zicea că avea nevoie de odihnă.

Rămasă fără idei, Lilith spuse lucrurile care îi treceau prin minte.

— Ei bine, eu sunt preocupată de filantropie, am un stil de viață diferit, lipsit de implicarea în viața socială și nu mă dedau cu nimic viciilor.

— Și eu?

— Ei bine..., femeia privi spre pahar. Sunteți monden, frivol...

— Ei, dar asta e numai bine, Lilith! Zise Lucian. Îți condimentez viața. Tu mi-o domolești. Iar dacă am lămurit acest aspect, se lăsă în față, apropiindu-se de ea, vreau să fii sinceră când te întreb: Ți-e frică de mine?

Ducesa nu răspunse. Continua să îl privească de parcă dorea să deslușească secretul acestui joc.

— Te dezgust? Mă urăști?

— Nu văd cu ce ar ajuta...

— Răspunde-mi!, o prinse de mână.

Probabil că avea o vagă frică vizavi de el, dar să o dezguste? Să îl urască? Nu. Niciodată! Sau poate...

— Nu!, se hotărî a zice. Totuși, nu înțeleg...

— Atunci, nu văd de ce ne-am separa.

— Nu pot să fac copii..., șopti Lilith. Prezența lui o tulbura, iar degetele pe încheietură o făcea să fie conștientă de creșterea necontrolată a pulsului.

— Nu vreau copii, zise scurt.

— Imposibil!, exclamă ea.

Ducele o eliberă și se lăsă din nou pe spate. Prinsese puțină culoare în obraji și redevenea Lilith cea pe care el o cunoștea.

— Îți propun un târg, Lilith, vrei?

— Ce... ce târg?

— Rămânem împreună până în noiembrie. Trăim, locuim ca doi soți. După, dacă tu consideri că e o nepotrivire de caracter înte noi, că încă te deranjează prezența mea, eu îi solicit Tribunalului divorțul nostru. Este bine așa?

Lilith inspiră profund și îl țintui cu privirea. Să trăm ca doi soți... Poate că asta o îngrozea cel mai tare și nu știa cum să i-o zică fără să pară ridicolă. Era în el ceva ce arăta a disperare: disperarea de a o păstră alături, chiar dacă Lilith considera că nu mai era nimic de împărtășit între ei doi.

— De ce?, îl întrebă curioasă. De ce nu vrei să se termine totul acum? Nu mai am nimic să-ți ofer. Nu am avut de la bun început.

— Te doresc. Încă te doresc.

Și ăsta era adevărul gol goluț. După atâția ani, ducele de Queensberry dorea încă o singură fată, pe Lilith.

Când ea tresări, ușile de la bibliotecă se trântiră în stânga și în dreapta, iar în capul acestora se găsi un Adam spumegând, asudat și pregătit să ucidă un duce.

*

Se îngrijorase teribil când primise scrisoarea de la Lucian. Atunci regretase că nu îl ucisese chiar în acea seară și își imaginase tot ce era mai teribil, inclusiv pe Lilith răstignită pe una dintre crucile de tortură ale ducelui, asta dacă diavolul ăla avea așa ceva.

Ajungând la reședința acestuia, trecuse peste majordom și, neștiind unde să se ducă, prinsese o slujnică de brațe, o biată femeie care trecea dintr-o cameră în alta, și, zguduind-o, o întrebase:

— Unde e ducesa?

Înfricoșată, slujnica îi arătase ușile duble care puteau ascunde așa multa imaginata cameră a torturii. Cu inima bătându-i ca o tobă în întreg corpul, contele dăduse buzna peste cei doi, gândind că îl va prinde în fapt pe duce și că va găsi clemență în fața autorităților dacă îl va ucide.

Dar ceea ce observa Adam era doi oameni pe două fotolii, discutând civilizat. Sora lui nu sângera, nu era vânătă și nici bătută, iar ducele avea toată aparența bunei cuviințe.

Cu toate acestea, furia neconsumată din venele fratelui mai mare îi dădu ghes să se repeadă spre duce. Îl prinse de guler cu un răcnet animalic și, cu toată forța lui, îl ridică, îngropându-și pumnul în mutra sa. Ducele nu era genul de persoană care să nu riposteze, așa că, punându-i mâna în gât, îl îndepărtă, sugrumându-l. Asta aprinse și mai tare spiritele, iar cei doi se luară la o răfuială în toată regula.

Amândoi însă auziră icnetul femeii și Lucian o surprinse ridicându-se. Doar nu voia să se bage între ei, nu?

Speranța ducelui de a nu o vedea pe aceasta între ploaia de pumni se evaporă, când simți mâna lui Lilith pe spatele ei. Trupul ei subțire se târî în mijlocul lor și ambii se opriră cu nările umflându-se, venele gâtului dilatându-se, iar pumnii juliți strângându-se.

În această infiltrare, Adam privi încruntat spre sora lui. Venise ca să o salveze, iar ea, în loc să fugă, intervenise chiar în mijlocul lor. Mâna ei care era încă lipită de pieptul lui Lucian îl înnebunea și mai tare.

— Lilith, dă-te la o parte! Du-te la trăsură și așteaptă-mă acolo! Vin după ce te las văduvă!

— Asta să o crezi tu!, își strânse Lucian dinții și amândoi dădură să se apropie și mai mult unul de altul.

Prinsă între ciocan și nicovală, femeia se forță să îi țină la distanță.

— Încetați! Ga-ta! Nu plec nicărieri!, urlă atunci când prezența ducelui deveni copleșitoare și nu se mai putea împotrivi forțelor care se atrăgeau pentru a se ciocni. Exclamația atrase atenția amândurora. Încruntați, o priveau de parcă dădea o veste de necrezut pentru niciunul.

— Ce tot spui acolo?, întrebă Adam. Te-a răpit! Mi-a trimis o scrisoare de amenințare! Știu tot ce ți-a făcut – mârâi spre duce - și tu crezi că îl voi lăsa să scape așa?

— Ai încercat să îl omori, Adam!, icni Lilith. Nu așa se rezolvă lucrurile!

— Mie îmi sună cinstit! Se împotrivi fratele. Să scăpăm Pământul de așa un material inutil.

Inima ducelui își accelera bătăile cu cât cuvintele contelui mușcau în carne vie. Temându-se de un eventual conflict mai sângeros decât era deja, Lilith inspiră profund și zise:

— Eu nu vreau ca lucrurile să se rezolve așa. Dumnezeule, Adam! Chiar trebuie să aleg între fratele și soțul meu?

Un moment se lăsă liniștea. Lucian înghiți în sec și privi în jur. Își lovise prietenul. Asta așteptase de când acesta vârâse cuțitul în brațul lui. Nu se simțise bine că o făcuse. Totul însă se întâmpla din cauza lui, din cauza a ceea ce îi făcuse lui Lilith. Fratele ei aflase și acum îi lua apărarea cum era și normal.

— Se pare că da, Lilith, spuse acesta. Trebuie să alegi. Fratele tău sau un soț temporar?

Adam se înfoiase atât de tare în pene, sperând că va fi ales, încât Lilith făcu un pas înapoi. Capul i se învârtea. Simți nevoia de a respira, iar atmosfera dintre ei tensionată și încinsă nu îi permitea asta.

Fratele ei – jumătatea sângelui său. Bărbatul care, atunci când venise la Londra și aflase cele petrecute, abia la o săptămână de la nuntă, urlase la Victoria, dăduse comenzi în stânga și în dreapta și o readusese în brațele sale cu dragoste. Singurul în brațele căruia găsise dragostea fraternă și sprijinul celor mai grele clipe. Același frate care se învârtise ore întregi înaintea ușii sale în momentul aducerii pe lume a unui copil mort. Adam se străduise să o țină în viață prin depresia postnatală prin trecuse, catalogată drept isterie.

Și bărbatul care provocase toată durerea sa. Un diavol venit să o ispitească și în ultimul moment, care dorea să trăiască alături de ea ca un soț. Te doresc!

Cum era să fie din nou dorită de cel care avea cea mai oribilă părere despre ea? Simți că lacrimile îi țâșnesc din ochi. Nu se mai putea controla.

— Îmi pare rău... zise. Trebuie să... trebuie să mă gândesc!

Și ieși ca o furtună din casă, refugiindu-se în trăsura lui Adam. Îi mulțumi Domnului că fratele său nu ajunse prea curând, căci avu destul timp să plângă și să se roage să fie iertată, căci se simțea slabă. Mult prea slabă.

Numai pe mine mă termină psihic ultimele două săptămâni de școală? 

3182 cuvinte