Somnul o ocolea în majoritatea nopților, iar când asta nu se întâmpla, Lilith avea coșmaruri cumplite. Pentru a le evita pe amândouă lua infuzii de plante special preparate pentru ea de Grovestone.

În acea seară preferase să gândească. Ghemuită în scaunul de la biroul fratelui său din bibliotecă, după ce toți plecaseră la culcare, îmbrăcată din cap până în picioare în banelele cămăși de noapte pe care le purta, cu părul încă strâns, Lilith se frământa.

Lucian părea parțial schimbat. Asta nu însemna că își dorea să îi acorde o șansă. Nu, nicidecum! Indiferent de pielea pe care ar îmbrăca-o un diavol, coarnele și copitele sale vor rămâne permanent încrustate în piele. Poate că nu putea să aibă încredere în el. Nu era nimic greșit în asta. Nici nu înțelegea de ce mintea continua să îi fugă în jurul acestui aspect, de parcă divorțul nu era singura alternativă.

Ideea de a divorța îi fusese împlântată în minte de Grovestone, susținută de Adam, de Alex Upperton și atât de judecată de preot. Tatăl lui Alex nu era deloc de acord cu acesta, dar, ținând cont de dorințele ei, îi oferise binecuvântarea înainte de a redacta scrisoarea. Lilith era pornită și decisă să se despartă de un soț și așa absent și să ducă o viață de pustnică într-o mănăstire, după ce avea să se asigure că își dona toată averea casei de copii.

Nimeni nu știa de planul ăsta, iar ea era conștientă de ideea că fiecare își făcea propriile aspirații în ceea ce o privea.

Grovestone era încă îndrăgostit. Adam voia să o recăsătorească. Upperton își dorea să se răzbune pe duce.

Iar ea... ea dorea pace și iertare Divină.

Își închise ochii și își impreună degetele la piept. Dumnezeul ei o simțise și pentru asta se rușina. Atunci când îl atinsese pe duce, atunci când acesta o atinsese corpul ei reacționase desfrânat, întocmai cum el o numise la ultima lor întrevedere de acum șapte ani. Cum putea să se lase înduioșată de capcana trupului și de bătăile inimii lui?

Expiră, ridicându-și ochii spre ușă. Cu siguranță că se deschisese fără ca ea să observe, iar Adam, în halat, stătea înaintea ei cu brațele încrucișate la piept.

— Nu am știut că ești treaz, se scuză și dădu să se ridice. Voi pleca dacă ai nevoie...

— Stai acolo, îi zise aceasta împăciuitor. Cred că am venit doar să mă gândesc. Prea multe lucruri s-au întâmplat și eu... Ar fi trebuit să te anunț că soțul tău s-a întors în Londra.

Lilith observă că se simțea vinovat, motiv pentru care se plimba agitat prin cameră.

— Am avut observatori la docuri. Voiam să îl omor cu prima ocazie când punea piciorul pe pământ englezesc. A apărut de ziua ta. E adevărat tot ce a spus: l-am înjunghiat. Apoi, târziu, am trimis după el ca să fie îngrijit.

— Tom a fost implicat?, întrebă ea, referindu-se la vizitiul ducelui, care de ceva timp se convertise pe lângă casa contelui.

— Da. Știam că a trimis după trăsură și l-am trimis să mi-l aducă.

În ciuda ororii de a se trezi că un om ar fi putut să moară din cauza ei, Lilith vedea o părticică destul de comică în toată această poveste. Nu trebuia să fie așa, dar o parte a sufletului său pângărit de diavol se bucura să știe că și ducele fusese penetrat, fiel el cu un cuțit, într-un mușchi.

— Înțeleg..., făcu, dând afirmativ din cap. Nu te condamn. Este o armată de oameni care încearcă să mă protejeze de duce, din câte văd eu. Nici asta nu mă deranjează. Prefer, totuși, să nu ajungi la închisoare. Ai o soție minunată și în curând trei copii frumoși. Vrei să crească fără tată?

Adam dădu negativ din cap. Întorcându-se spre ea, încruntat, o privi rapid și exclamă:

— Dar jur că el mi-a cerut-o, Lilith!

— Ți-a cerut ce?

— Moartea!, exclamă acesta. Mi-a cerut să îl omor!

Din numărul de sticle de pe biroul său putea să vadă și singură că ducele nu ducea un stil de viață plăcut și sănătos, cum, de altfel, nici Lilith nu o făcea, dar refuza să vadă. Încăpățânarea avea un punct de vedere în ambele cazuri.

— Te înțeleg, Adam, dar nu trebuia să îi dai ceea ce voia.

— Te-a amenințat în fața mea!, venele de la baza gâtului fratelui pe care îl știa pretutindeni calm se îngroșaseră evident.

— Amenințări deșarte. O face pentru a te enerva, Adam! Nu încerca să mă mai protejezi..., se încruntă și își lăsă capul în jos. Trebuie să o fac singură. Dacă nu pot trece peste duce, atunci cum să fac față vieții? Trebuie să mă lăsați să îl confrunt de una singură, pentru că știi și tu că îmi e soț și că pot.

— Lilith, un bărbat care își rănește soția, indifirent de nervii pe care îi are, nu e bărbat. Ce ți-a făcut el, e de neiertat.

— Vrei să spui că nu ai rănit-o niciodată pe Eva?

Nervos pentru că mesajul său nu era transmis și pentru că femeia găsea un punct slab, Adam își strânse pumnii și urlă:

— Și ce propui? Să te duci în casa lui, să mănânci din farfuria lui, să îi încălzești patul până ce își va găsi o amantă și să pretinzi că nu te-a violat? Că nu te-a abandonat? Că nu te-a răpit pentru a se răzbuna?

Lilith rămase cu gura ușor întredeschisă. Să pretindă că nimic din cele enumerate nu se întâmplase. Nu... nu putea să îndure totul. Expiră și, cu cât se întipărea vinovăția pe chipul bărbatului, ea își lăsa capul în jos, cu pupilele mișcându-se rapid, și găsi în sfârșit scăparea.

— Lilith..., începu Adam. Îmi... îmi pare rău! Nu am vrut să îți reamintesc...

— Un moment, frate!, ridică ea capul, luminată. De ce trebuie să mă prefac? De ce trebuie să tac?

— Ca să nu îl enervezi, de asta!

— Ooo..., pe gura ei începu să ia conturul un zâmbet. Și de ce să nu îl enervez? Atunci când doi soți nu se înțeleg se ceartă destul de des. Cine a zis că trebuie să mă înțeleg cu el? Și dacă îi arăt cu adevărat că nu ne potrivim, atunci...

Strălucirea ingeniuozității se transferă și în ochii contelui.

— Va cere singur divorțul... Dumnezeule! Ăsta e un plan minunat, Lilith!

Femeia zâmbi. Trebuia să recunoască faptul că era un plan destul de bun.

— Dar..., auzi glasul contelui, dacă el pretinde tot ce am enumerat mai sus?

Avea și el dreptate. Lăsându-și din nou capul în jos, ducesa observă teancul de hârtii albe și penița. Trebuia să aibă o garanție a integrității sale, pentru că Lilith nu voia să împartă patul cu el. Un fior o străbătu ca urmare a minciunii, dar îl puse pe seama curentului. Formând un triunghi cu degetele, Lilith își frecă nasul și ridică din umeri:

— Ei bine, presupun că voi pretinde și eu câte ceva.

Și nu putea să fie contestată pentru că era vorba de onoarea unei familii ducale vechi și importante.

Trebuia să stabilească niște reguli pentru jocul ducelui.

*

Toți spuneau că se făcuse religios și adevărul era că Alex Upperton frecventa acum mai mult Biserica tatălui său decât bordelurile.

Se bucura că nu era pur catolic, deoarece în alte circumstanțe părinții lui nu s-ar fi căsătorit și nu ar mai fi rezultat el. Vicarul, predicând în spatele mesei pe care se așezase Biblia, își dregea glasul cu emfază pentru a atrage atenția credincioșilor. Nu erau foarte mulți și, cu siguranță, nu figuri importante ale Înaltei Societăți.

Pe rânduri se zărea o baroneasă văduvă, care la cuvintele preotului lăscrima într-o batistă, mama acesteia, un copil cu părinții credincioși și mai mulți oameni de rând. Încruntându-se spre Lucy, Upperton se întrebă dacă o mai văzuse și cu altă ocazie în biserică. Poate că da, poate că nu...

Spera să nu fie vorba de...

Gândul îi sări, căci aproape toată lumea știa ce fel de femeie este fiica contelui de Milton și modul în care decăzuse că ajunsese să nu se mărite nici la al zecelea sezon. Își întoarse capul spre ducesa de Queensberry. Aceasta asculta încruntată cuvintele preotului.

Își făcuse aproape un obicei în a o însoți la biserică duminica, iar astăzi regula rămăsese bătută în cuie. Privind la profilul femeii, gândi că aceasta nu îl atrăgea nici măcar cum o făcuse Lucy, cu două rânduri mai încolo. Era în relația lor ceva mai mult frățesc. Pe lângă asta, Alex se simțea îngrozitor de vinovat.

El venise a doua zi cu dispensa specială și o găsise într-un hal inimaginabil la marginea patului. Pentru un moment crezuse că ducele o ucisese, dar apoi fata mișcase, iar el se năpustise asupra-i. Da... Dacă nu l-ar fi obligat pe duce să se însoare cu Lilith în acea seară, Alex Upperton nu s-ar mai fi simțit atât de apăsat sufletește în momentul de față și cu siguranță nu ar mai fi trecut atât de des prin biserică.

Dar se luase după Maxfield, care se ruga acum pios într-un colț, izolat cu totul de ceilalți, care îi adusese la cunoștință sentimentele ei pentru duce și scandalul împrăștiat și uite că făcuse o prostie imensă. Nenorocise un suflet, crezând că niciun bărbat nu ar fi atât de crud, încât să dea cu piciorul unei femei ca ea.

Gândul îi zbură din nou la Lucy. Ca mulți alți crai ai Societății, de curând Alex avusese o relație cu ea. Nu putea spune că aceasta se terminase, dar trebuia să recunoască un aspect vital: nu o iubea pe Lucy, ci mai degrabă alegea să își elibereze tensiunea sexuală într-o femeie nerecunoscută oficial drept amantă. Se întâlniseră la câteva serate, iar sărutările nu încetaseră să apară. O studiase profund și se mulțumise să constate că nu era nimic viclean în ea și că fiecare partidă era făcută din iubirea ei copilărească. De fapt, asta și era Lucy. Alex prefera să se joace cu ea, să își ofere reciproc ceea ce amândoi doreau, în speranța că va regăsi – sau că măcar va găsi - și o plăcere sufletească. Nu putea să spună că nu se bucura de prezența ei. Uneori se simțea chiar măgulit că așa o fată frumoasă și aparent decentă îl prefera pe el.

Din această mândrie – mândria de a o face fericită – Upperton o putea chiar iubi.

Își întoarse capul și privi încruntat spre Maxfield, care își ridicase privirea din micuța lui Biblie. Toate capetele se întoarseră de fapt în spate, cu excepția ducesei, afundată încă în lectură, la fel ca preotul Upperton. Imediat ce acesta se desconcentră, iar legătura cu eposul biblic fu întreruptă, și Lilith își întoarse privirea în spate.

Mai șocat decât ea fu Upperton și Maxfield. Intrați într-o stare de anticipație, pregătiți parcă pentru a-l prinde pe răufăctor și de a-l trimite în temniță, Alex și Clay își traseră mai bine vestele. Privirea lui Maxfield spunea „așteapă", pe când Upperton era pregătită să sară la gâtul lui.

Nu se întâmplă așa, căci ducele trecu tacticos prin naos și ajunse în dreptul soției sale.

— Mă scuzi!, făcu spre Alex, care stătea chiar la ieșirea locurilor. Trebuie să vorbesc cu soția mea! Acum!

Ducele nu aștepta niciodată; el era cel care dădea poruncile. Totuși, Alex fu pregătit să sară furios la el, nevenindu-i să creadă că se întorsese în Londra, când simți mâna caldă a lui Lilith pe piciorul său. Își întoarse privirea și o văzu pe ducesă făcându-i semn înțelegătoare cu ochii și scrutându-l pe Lucian:

— Sunt sigură că poate să aștepte. De altfel, sunteți invitat să vă alăturați sau să plecați, Excelență.

— Pe mine nu mă dă nimeni afară; eu plec când vreau și aleg să te iau și pe tine cu mine.

— Ssst, îi zise Lilith. Aleg să ascult slujba. Acum, dacă mă scuzi tu pe mine...

Era vizibil faptul că fierbea, iar Lilith se temea să nu se facă de râs cu așa un consort dificil. Ducele se aplecă și o prinse de încheietură, ridicând-o forțat și sufltând în dreptul ei:

— Vii acum cu mine! Nu am chef de jocuri, Lilith!

Femeia plescăi. Upperton dăduse să se ridice și să îl împingă, dacă ea nu ar fi zis:

— Prea bine. Oricum nu vreau să turmentez slujba.

Ferindu-și picioarele, Upperton o lăsă să plece, nu înainte de a o prinde de mână și de a întreba din priviri dacă dorea să fie însoțită. Îi zâmbi, îl mângâie tandru pe degete și se întoarse spre ducele care surprinsese tot spectacolul afectiv.

Alex oftă și rămase fixat pe tatăl său care relua pilda. Slujba nu ar mai fi avut același gust pentru el - din cauză că se gândea asiduu la Lilith și la Lucian, nedându-și seama cum nu se aflase că acesta se afla în Londra - dacă Lucy nu s-ar fi ridicat de la locul său, așezându-se pe cel pe care stătuse Lilith.

Mâna ei se odihni peste a lui, iar Alex se gândi că aceasta pângărea căldura lăsată de ducesă în urmă. Nu, Lucy nu era Lillith, dar Upperton nu contenise a se gândi la ideea că s-ar fi putut însura el cu Lilith, iar acum, cel care îi zisese „soție" nu ar mai fi avut niciun drept asupra ei. Bineînțeles că asta nu se întâmplase, chiar dacă Alex și-ar fi dorit să fie realitate.

Mda... relație frățească pe naiba!

*

Nu se așteptase ca ducele să vină după ea tocmai aici, ci mai degrabă să îi trimită la rândul său o scrisoare prin care să își manifeste tot ceea ce avea de manifestat.

Îl vedea furios, extrem de impacientat și cu o nervozitate de-abia mascată de alura rangului său. Lilith nu se împotrivise să meargă cu el de teama de a nu face o scenă, iar acum înainta spre trăsura cu blazon ghidată de instinctul că în văzul tuturor nu îi va face rău. Intră prima, urmată îndeaproape de cel care dădu instrucțiunile. Era, de altfel, un alt vizitiu pe capră, unul pe care Lilith nu îl cunoștea. Oare ce se întâmplase cu Tom?

Luă loc pe pernele dintr-un material vaporos, fiind decorată în conformitate cu sezonul călduros. Totul mirosea înăuntru a ducele de Queensberry, așa că Lilith nu avea cum să se relaxeze. Voia să pară stăpână pe situație, dar când îl găsea atât de aproape de ea își uita parțial toate intențiile. Clipi de câteva ori pentu a reveni pe Pământ. Luă două guri de aer și acceptă ca ușa să se închidă și el să o domine din nou cu statura.

Privind-o încruntat, ducele de Queensberry o întrebă, fără a se apropia de ea:

— Ce e prostia aia pe care mi-a adus-o maimuțoiul ăla de avocat? Domnul Dimple parcă! Ea aprobă, cu gura încă uscată, încercând să se adune. Înhăitat cu fratele tău, care și-a pus mâinile grețoase pe brațul meu și m-a ținut în timp ce Adam băga un cuțit în mine!

Lilith nu știuse asta și se arătă surprinsă. Dulcele domn Dimple să fie capabil de așa ceva? Greu de crezut, dar, în urmă cu ceva timp, nu îl crezuse nici pe Lucian capabil de a forța vreo femeie sau de a se însura cu ea. Uite că se întâmplaseră amândouă cu un mic bonus: ducele dispăruse imediat după consumarea căsătoriei.

— Aia, domnule, e scrisoarea mea în care îmi expun toate regulile cu privire la șederea mea în casa dumneavoastră. De asemenea, am nevoie de domnul Dimple pentru a legaliza semnătura dumitale în care îți dai acordul.

— În privința unor stupizenii? Întrebă scandalizat.

— Mai degrabă în privința unor reguli. Reguli ale jocului, Excelență.

Se strădui să zâmbească și îi ieși. Lui Lucian nu îi convenea, dar asta era. De data aceasta avea și Lilith ceva de spus în privința unei alianțe pe care dorea să o distrugă.

Cu cât înaintez în acestă carte, cu atât îmi dau seama că e așa de dificilă... (Scuze în avans)

Șiiii: Am câștigat concursul „Bucuria lecturii" promoția 2019 cu lucrarea „Mâna unei femei care nu știa să înoate". Profesoara mea de română a înscris-o, iar eu nu m-am mai putut opune. În orice caz, am câștigat PREMIUL I la sesiunea „Povești"

Din acest motiv, pentru a nu întâmpina probleme, voi retrage lucrarea de pe Wattpad în cursul zilei de azi. Era o piesă de teatru modestă, din perioada mea de adolescență pură - clasa a IX-a. Nu am considerat-o niciodată un succes. Totuși, persoane avizate au găsit-o potrivită pentru acel loc. Asta este o mare reușită pentru mine :) 

2611 cuvinte