Era de așteptat ca după o noapte atât de plină ca a lui Lilith a doua zi să primească o mulțime de flori. Toate acestea fură dispuse în salon, în camera pentru micul dejun și în alte locuri pentru a putea fi admirate de mama fetei, Victoria. Acesteia i se păruse că dăduse lovitura!

Privi spre fiica ei care răscolea mâncarea din farfurie și aproape că se înfurie pe nerecunoștința ei. Îi umpluse agenda seara trecută pentru a întâlni toți domnii eligibili. Din nefericire, luase contact cu o parte din aceștia. Își întinse picioarele obosite și se gândi la anii în care Lilith fusese mică. Ca mamă, trebuie să recunoască faptul că o urâse pe Lilith la început. Ducându-se să o ia știuse că nu o va putea înghiți vreodată. O prinsese și observase totuși o asemănare între ea și Adam și parcă inima i se înmuiase. Nu într-atât de mult încât să nu o abandoneze în ploaie. Oftă pentru acea perioadă. Fusese greu și pentru ea, dar trecuse. Lilith era fiica ei, norocul ei, cea care va asigura bunile legături ale familiei cu cel mai înalt titlu al societății; Victoria își dorea un duce în familie!

— Ți-o voi da pe Clara să te plimbi prin Hyde Park, astăzi. Ar trebui să stai cel puțin trei ore, mai ales că admiratorii tăi de aseară îți vor intui această mișcare de a te expune.

— Atunci, zise aceasta, Clara nu e suficientă pentru a mă feri de ei.

— Oh, copilă, dar nu te va răni nimeni! Vei discuta și te vor curta. Atât.

— Credeam că trebuie să-ți ceară ție permisiunea de a mă curta.

— Mie și ducelui de Queensberry, da, dar... – zâmbi și privi cum fiica ei își semețea fruntea. Asta nu va fi o problemă. Nu îți bate tu capul cu asta și fii frumoasă!

Bineînțeles că asta îi cerea. Refugiindu-se în camera ei până la ora doisprezece când era considerat sfârșitul dimineții, Lilith privi spre tabloul de care nu se atinsese în acea dimineață. Se blocase la ducele de Queensberry. Observându-i pălăria își aminti cum o învârtise în sala de la Almack. Nu ar fi trebuit să îi placă... Era cel mai rău și mai autoritar bărbat al Înaltei Societăți...

Se ridică și acceptă ca servitoareai ei, Clara, să înceapă să o pregătească pentru ieșire. Mătasea și bumbacul îi atinseră trupul și se înfioră cu gândul la degetele care îi arseseră spatele seara trecută. Atunci când urâse să mai danseze venise el și îi reconfigurase starea. Era chiar ironic: nu se înțelegea, se tolerau, dar fiecare părea să caute compania celuilalt. Aproape că îi văzuse regretul pe chip când îl acuzase că o abandonase.

Coborî scările în costumul ei de călărie, grena. Era recunoscătoare că acesta avea mâneci lungi și se închidea la gât cu dantelă neagră. Avea impresia că dârele pe care le lăsase ducele pe spatele ei puteau fi văzute de toți. Era mai decent așa. Își ridică fruntea, simțindu-se lejeră cu pălăria cu flori și pană și cu coada ce se dorea împletită. Oricum câteva fire scăpaseră deja.

Inima începu să îi galopeze cu atât mai tare cu cât starea de liniște dispărea, auzind zgomotul din salon. Era glasul... Mâinile începură să îi tremure ușor, apropiindu-se. Privi curioasă spre zona din care reverbera râsul ducelui și al mamei ei, atunci când Victoria păru că își întoarce capul la comandă.

— Uite-o!

Lilith tresări și vru să o ia la fugă. S-ar fi făcut de râs dacă o făcea, își dădu și singură seama, privind zâmbetul lui. O redingotă roșie îi înveșmânta umerii, iar lavaliera era legată perfect. Avea pantaloni de culoare cafenie, lejeri, iar cizmele până la genunchi în care își putea observa profilul. Făcu o plecăciune grăbită și expiră.

— Își făcea griji în legătură cu hoarda de admiratori care ar putea-o năpădi dacă merge singură prin Hyde Park, comentă Victoria, făcând-o să roșească. Unii pot fi chiar insistenți...

— Observ, zise acesta pe sub ochi, privind în jur. E o adevărată prăvălie cu flori aici.

— Au sosit toate azi!

— Nu mă îndoiesc. Și, o privi fix, ai hotărât cui îi răspunzi?

Lilith își strângea pumnii micuți. Jocul lui era menit pentru a-i distruge nervii. Cu o seară în urmă o bruscase pentru a dansa cel mai desfrânat dans din istoria dansurilor, iar acum făcea pe nevinovatul.

— Mă gândeam că ar fi înțelept să ne consultăm cu dumneavoastră, zise Victoria, sorbind din ceai. Ce zici, Lilith?

Ridicându-și mândră chipul, fata răspunse:

— Din moment ce eu mă voi mărita, prefer să aleg cui să îi răspund.

— Domnișoara are dreptate, zise ducele. Totuși, mi-ar plăcea să îi dau o mână de ajutor cu privire la comportamentele acestor domni.

— Sigur că da!, exclamă Victoria. Haide, copilă! Nu fi încăpățânată, acum! Ducele e aici pentru a te ajuta!

Un răspuns ironic îi rămase pe vârful limbii, când el se ridică de pe canapea și anunță:

— Ar fi cazul să mergem.

Victoria aprobă și se simți împinsă spre duce. Spre spatele lui lat, imens, care o cuprinsese în îmbrățișarea sa noaptea trecută. Înghiți în sec și îi făcu semn Clarei să o urmeze. De dragul relației fratelui său trebuia să se abțină din dorința de a-i comunica tendințele sale ucigașe la adresa ducelui de Queensberry și prostia mamei lor.

Sigur că o gură de aer proaspătă o va ajuta să consolideze această relație cu ducele. Nu putea merge nimic rău în văzul tuturor.

*

— Nu înțeleg ce te-a enervat cel mai tare. Faptul că te-am abandonat sau că am dansat cu tine?

Modul în care m-ai curpins în brațe, trecu prin mintea lui Lilith, dar alese să nu răspundă.

Ducele o privea avid. I se părea că arăta minunat în acea dimineață, chiar dacă dormise puține ore. El nu dormise deloc. Aseară îi simțise trupul micuț, iar mintea sa obsedată nu putuse să treacă cu vederea toate acele caracteristici care o făceau femeie. Regândise tactica de a se băga pe sub pielea ei, de a o manipula, determinând-o să-l asculte orbește, iar de aceea se prezentase în fața Victoriei cu invitația în Hyde Park.

— Cred că am început totul greșit.

Fata îl privi cu o sprânceană ridicată. Nu îl credea, asta pentru că nici el nu se credea. Nu credea că începuseră totul greșit, ci că ea, neascultându-l, făcuse totul prost.

— Nu sunt dușmanul tău. Sunt un fel de prieten.

— Prietenii nu te obligă să faci ceea ce nu vrei..., îngâimă aceasta.

— Asta îmi confirmă că nu ai avut niciodată prieteni!, râse ducele. Se trezi cu cea mai rece privire din câte văzuse vreodată. Nu ai avut? Ea își dădu ochii peste cap și dădu bice calului. Era greu să îi vorbească fără să o strângă de gât. Ascultă!, privi spre servitoarea care părea cu adevărat înfricoșată de calul pe care îl călărea. La naiba cu ea! Aveau doar să fie în pâlcul acela de copaci. Chiar vreau să ne înțelegem.

— De ce?, izbucni Lilith. De ce ai acceptat propunerea aceasta?

— Pentru că Adam îmi este prieten. Îți imaginezi că nu am mai avut niciodată în grijă nici măcar o soră. Sunt unicul copil!

— Convenabil, își ridică aceasta ochii, dar nu mai fugi. Caii se opriră lângă lacul abandonat, dar atât de frumos, iar cei doi descălecară. Să zicem că accept să reîncepem această ciudățenie pe care fratele meu a instaurat-o... cu ce îmi ești dumneata de ajutor?

— Chiar te pot îndruma, îi zise acesta. Fratele tău a ochit un anumit bărbat aici, în Societate...

— Adolf de Grovestone?

— Exact! Ar fi plăcut să îl cunoști. Poate îl placi mai mult decât pe maimuțoii ăia de aseară.

— Și ce îl face așa special?

Ducele inspiră și încercă să își țină firea. De ce îi punea atâtea întrebări tocmai acum când își propunea să fie blând?

— Totul, se hotărî să zică, apoi îi zâmbi șarmant. O pusese pe gânduri, realiză mândru de sine. Erau ascunși de copaci, ceea ce îi permise să se apropie de ea fără să fie cu ochii în patru. Ar fi vrut să îi pună mâna pe umăr, dar instinctul său s-ar fi retrezit nervos. E și un dansator mai plăcut decât mine!

Laudă-ți inamicul!, își zise. Așa!

— Mă îndoiesc, îl privi aceasta în ochi.

Remarca ei îl lăsă șocat un moment. Copila aceasta îi făcuse un compliment? Amândoi păreau uluiți, poate chiar jenați de momentul de pace dintre ei.

— Cred că trebuie doar să vezi, o ispiti. Nu trebuia, dar îi întinse mâna. Acum își testa teoria. Dacă i-o oferea... își reprimă zâmbetul când observă că mâna ei se odihni într-a lui. Mă tem să nu te fi târât prin sală.

— Așa ai amenințat, iar Lilith se roti sub pirueta pe care i-o dictară degetele sale. Dacă eu eram nervoasă de abandonul tău, nu înțeleg de ce...

Ducele o lipi de trupul său și înghiți în sec, fixându-i buzele. Nu putea să îi spună că îl deranjase ideea că avea atât de mulți pețitori. Ar fi înțeles greșit. Doar nu ținea la fata asta!

— Poate că ar trebui să ne întoarcem, îi zise el. Dacă vine o babă pe aici, ne trezim logodiți.

— Ar fi o perspectivă oribilă!, râse Lilith.

Față de fata criminală cu care începuse să se plimbe, Lucian o destresase, până la dulceața de copilă pe care o întâlnise prima dată în casa lui Adam.

— Pentru amândoi, întări, chiar dacă nu era necesar.

Asta o deranjă pe Lilith. Își mușcă buza de jos și încălecă pe iapa ei. În clipele care se scurseseră îl găsise pe duce agreabil. De fiecare dată când acesta îi privea buzele, ele zvâcneau, trupul i se înfiora și mâinile i se răceau. În brațele sale, în tentativa de a o învârti mai calm, se întrebase de ce acelesese să îl pună și pe el în tabloul ei. Ar fi fost de ajuns să surprindă viața dimineața, fără acest bărbat monstruos. Da, trebuia să fie atentă la el, dar nu se putea abține din a-i arăta că nu toată lumea juca după cântecul său. Nu toată lumea se lăsa lovită cu cravașa.

— Ai fi un soț îngrozitor!

Ochii lui luciră și o luă pe urmele sale.

— Și tu, draga mea, cea mai obraznică nevastă!

Lilith icni. Cam atât duraseră momentele lor de pace. Nu avu timp să se întoarcă spre el și să îi aplice același tratament scandalos de a-l lovi cu biciul din mână, căci își văzu servitoarea asaltată de doi indivizi.

— Dumnezeule!, dădu bice calului și porni într-acolo. Clara se făcuse mică în calul pe care nu-l putea manevra. Vă rog să îmi lăsați slujitoarea în pace!

Cele două chipuri se întoarseră spre ea și se încruntă spre unul dintre acestea. I se părea cunoscut, în ciuda faptului că nu îl cunoștea pe niciunul din ei.

— Domnișoară Lilith!, exclamă cel mai chipeș și mai volubil dintre ei. Ce plăcere să vă întâlnim! Recunoaștem că o întrebam pe această biată slugă de dumneavoastră. Se pare că am speriat-o mai mult decât era cazul... Dar v-am găsit!

— Și pe ducele de Queensberry cu ea, comentă celălalt.

Zâmbetele nu conteniră când Lucian i se alătură.

— Ce căutați voi doi aici?, îi întrebă el încruntat.

— Ce vrei să spui? Ne plimbăm ca oricine altcineva...

— Upperton, tu nu te-ai trezit niciodată așa de devreme de când ai ieșit de la Ethon!

Bărbatul pe care îl chema Upperton râse.

— Ei, dar nu asta e important!, exclamă și celălalt. Prezintă-ne domnișoarei!

Ducele aproape că uitase de formalități când își văzuse „prietenii" dialogând atât de inocenți cu pupila lui cu care tocmai încinsese o partidă de ceartă.

— Lady Lilith, spuse cu jumătate de gură, sora contelui de Castlebythe. Alex Upperton și Clay Maxfield. Niște ratați!, adăugă, făcându-i pe cei doi să râdă, iar pe Lilith să își mărească ochii stupefiată.

Cum puteau să se jignească atât de mult și să nu se certe? Cum puteau să râdă când...

— Domnule!, îl apostrofă ea. Dumnezeule, îmi cer mii de scuze în numele lui..., le oferi Lilith mâna pentru a fi sărutată.

— N-am nevoie să-ți ceri scuze în numele meu!, zise și ducele.

— Bănuiesc că pe lord Queensberry l-a afectat balul de aseară, continuă aceasta, înaintând cu noile ei cunoștințe. Este încă obosit și aveam o discuție. Iertați-mă că am crezut că goi gentlemeni ca dumneavoatră mi-ar brusca servitoarea!

— Nu face nimic, domnișoară!, îi zise Maxfield.

Ducele de Queensberry se simți abandonat. Zâmbindu-i peste umăr, Lilith găsi în aceasta răzbunarea perfectă de a i-o plăti cu aceeași monedă. Lucian strânse hățurile lui Abandon și încercă să nu strige după ea. Toată dispoziția cu care se trezise de dimineață se evapora, iar el se vedea nevoit să facă apel la toată stăpânirea de sine rămasă pentru a nu o ucide chiar atunci pentru impertinența de a-i întoarce spatele, lui, ducelui de Queensberry.

*

De cum intrase la petrecerea contesei de Aberdeen o văzuse pe Lilith sufletul ringului. Purta o rochie crem, cu umerii lăsați, care aveau brodate flori din aceeași culoare. Chiar și așa, Lilith era răpitoare, cu gâtul ei lung, coloana delicată și buzele trandafirii.

Zâmbea, iar asta îl făcu să o privească oarecum visător. Lilith era o ispită. Dacă nu era atent, urma să se trezească însurat până la finalul sezonului. Se servi cu o băutură lipsită de alcool, se strâmbă și se infiltră lângă gazdă. O cunoștea pe contesă, chiar dacă nu la fel de intim pe cât i-ar fi plăcut să recunoască. Își amintea doar cum aceasta venise odată disperată, să își înșele soțul. Sfârșiseră discutând despre căsnicia sa nereușită. Șase luni mai târziu, Sarah Bishomp rămânea însărcinată și își idolatriza soțul. Se înclină în fața ei, iar volubila femeie începu să facă ce știa mai bine: să flecărească.

— Protejata dumitale se descurcă excepțional!

Înclină din cap; nu putea să infirme. Lilith era un fenomen plăcut pentru toți bărbații din cameră. Scanând îndeaproape camera observă cum Lucy, fiica vicontelui de Milton și prietena Evei, soția prietenului său, se apropia alături de însoțitoarea sa de el. O căuta cu lumânarea încă din ziua în care fuseseră toți patru la bal – Eva, Adam, el și Lucy.

— Să fiu sincer, este destul de greu să ai în grijă o fată atât de tânără..., recunoscu, zâmbind spre fată. Bună seara, domnișoară!

— Lucy!, exclamă Sarah. Cred că îl cunoști pe ducele de Queensberry!

Rozalie, aceasta zâmbi și întinse mâna spre bărbat, care o luă și o sărută. Era o asemănare între cele două: blonde, cu ochi albaștri. Diferența era însă covârșitoare și nu putea fi exprimată în cuvinte mai frumoase: Lucy se sluțea cu cât avansa în sezoane.

— Am avut ocazia de a ne cunoaște, da. Încântată!

Plecăciunea sa fu incomparabilă cu a lui Lilith, care terminase dansul și se apropia de duce. De ce făcea asta?, se întrebă el, urmărindu-i mișcările. Se oprea periodic pentru a discuta cu cineva, de obicei un mascul, pentru a râde și, ultima dată, alături de Victoria. Se încruntă la aceasta: probabil că femeia îi mai propunea un dans, dar seara nici nu începuse bine și tânăra era extenuată. Foarte bine..., reflectă. Învățase din greșeli.

Pentru a o integra în grup pe protejata lui, Lucian îi cuprinse spatele cu mâna și o apropie de sine:

— Tocmai vorbeam despre tine, domnișoară.

— Serios?

— Ești senzația serii. Din nou, adăugă cinic, ceea ce o făcu să își dea ochii peste cap.

Nu ar fi vrut să o prezinte pe Lilith lui Lucy, dar Sarah i-o luă înainte:

— Domnișoară, aceasta este Lucy, fiica vicontelui de Milton. Iar ea...

— Sora contelui de Castlebythe, știu, îngâimă Lucy.

— Oh! Ești prietena cumnatei mele, nu?

Lucy îi zâmbi, chiar dacă părea că nu asta ar fi vrut să facă.

— Încântată!, adăugă Lilith, cu o reverență.

Sarah zâmbi mulțumită, iar Lucy păli în fața grației, ceea ce îl făcu pe duce un om mândru. Nu se simțea ca un tată care se laudă cu odorul, ci mai degrabă ca un iubit, mândru de manierele iubitei sale. Un inconvenient apărea: Lilith nu era iubita lui.

— Îmi acorzi acest dans?, o întrebă direct, făcând-o pe fiica vicontelui de Milcon să rămână surprinsă și pe contesă să zâmbească.

— Ar trebui să..., Lilith îl privi și oftă. Da!

Prinzându-i mâna, ducele traversă sala și se potrivi la dansul liniștit, în care pașii erau aparoape imperceptibili. Fata din brațele sale mirosea atât de frumos, era o ființă atât de diafană, încât i se părea că dansa cu o nimfă. O învârti ușor, făcând-o să zâmbească.

— Trebuia să îmi iau revanșa, își explică el comportamentul.

— Oh, observ!, zâmbi, apropiindu-se de el. Rămaseră un moment vrăjiți, pentru ca apoi să se dezmeticească și să o învârtă din nou. Arătați...

— Sunt confuz!, o întrerupse, căci știa ce voia să zică și nici nu voia să audă un compliment. Uneori mi te adresezi cu respect, iar alteori aproape că mă bați.

— Adevărul e că uneori ești agreabil, iar alteori insuportabil!

Lucian râse, făcând grupul de domnișoare din stânga să ofteze amorezate. Observându-le, Lilith plescăi înciudată și își înfipse mai tare degetele în brațele sale puternice.

— Ai multe admiratoare...

— Cum tu admiratori. Sunt frumos și șarmant; e și normal!

— Și modest?, întrebă ironică.

Acesta îi zâmbi strâmb și o trase de pe ring. Corpul ei se lăsa moale în brațele sale. O simțea obosită și nu voia să o extenueze prea tare. Apropiindu-se de limondată, speră ca aceasta să fie mai bună decât cea de la Almack, și umplu două pahar. Pe unul i-l oferi, ajungând la singurul divan liber.

— Mulțumesc! Lilith se așeză cu un geamăt, privindu-și pantofii. Încă o pereche care dorea să se rupă. Bătăturile nu îi trecuseră încă și credea că avea unele noi. Mă dor atât de tare picioarele, încât...

— Din nefericire, trebuie să îți revii rapid. Ducele nu era atent la bunăstarea ei, ci îl vâna pe Alfred de Grovestone. Intenționez să ți-l prezint pe viitorul tău soț.

Liniștea dispăru de pe chipul lui Lilith și nu privi în direcția capului lui, ci doar la el. Era indecent să fie lăsată cu un bărbat ca Lucian, singură, fie și pe un divan, în mijlocul unei petreceri. Dar el își anunțase tutela, iar asta slăbise influențele erotice în ochii oamenilor. Avea impresia că putea să fie cu el peste tot și nimeni nu avea să ia în considerare ofensa la adresa reputației sale. Acceptase să danseze cu el, în ciuda durerilor pe care le simțea. Iar el o oprise cel mai probabil pentru că îl zărise pe acest Grovestone. Un gând răutăcios îi trecu prin minte: poate că ea nu dorea să îl întâlnească pe acel Alfred, pentru că avea un Lucian deja în fața sa.

Ce prostie! Ducele își exprimase sentimentele: nu îl interesa și punct. Nu avea rost să își facă idei, iluzii... Își feri privirea atunci când un tânăr, nu mai bătrân de douăzeci și ceva de ani, blond, ras perfect, cu bucle înconjurându-i capul și o pereche de ochelari rotunci ancorată de buzunarul hainei se apropie suficient încât să îi zărească pantofii.

— Ah! Grovestone, aceasta este pupila mea, sora contelui de Castlebythe...

— Domnișoara Lilith!, i-o luă acesta înainte, ducelui slăbindu-i din entuziasm. Sunt absolut încântat să vă cunosc, scumpă domniță!

Lilith clipi de câteva ori în fața galanteriei. Era ceva diferitt față de obrăznicia cu care se purtase ducele până atunci. Își oferi mâna și se ridică în timp ce Grovestone își apleca fruntea asupra acesteia. Nu era foarte înalt, avea în jurul unui metru și șaptezeci, dar pentru înălțimea micuță a lui Lilith tot era mai mare decât ea. Fizicul său banal era recompensat de firea plăcută pe care fata o descoperea în acesta. Își mușcă buzele și îi zâmbi, făcându-l să roșească.

— Am auzit atâtea despre dumneavoastră de la duce!

— Mă bucur să știu că am fost subiectul dumneavoastră!

— Nu asta am vrut..., începu Lilith, îmbujorată.

— Oh, dar este în regulă!, Cât îmi place dansul acesta! Dumitale nu? Era un cadril, interzis la Almack, dar atât de plăcut de restul societății londoneze. Lilith aprobă, vrăjită. Era comportamentul lui cel care o atrăgea, chiar dacă se părea căldura din spatele ei, emanată de trupul gigantic al ducelui, o învăluise în mrejele sale. Ai vrea să îmi faci deosebita plăcere să dansezi cu mine, scumpă domnișoară? Cu mine dintre toți acești norocoși care au avut ocazia de a te avea în brațele lor fie și un minut? Cu mine, cel mai...?

— Da, da!, își dădu ducele ochii peste cap, căci avea el câteva adjective pentru acel „cu mine" I-ar face plăcere, sunt sigur.

Lilith îl privi pe Lucian și oftă. Bineînțeles că o expedia. În comparație cu el era un simplu copil. Dădu din cap spre Alfred, care se timorase de intervenția brutală a ducelui. Mâna îi fu cuprinsă cast și fu din nou purtată pe ring, acolo unde conversația decurse mai departe, fără îmbrățișări pasionale, fără picanterii, fără dealuri imposibil de urcat.

Poate că e dimineață, dar mă lovește inspirația zilele astea :) chiar dacă am teză luni. 

Cum mai e primăvara la voi?, căci la Lucian și Lilith este un sezon al pasiunii :)))))

3454 cuvinte