Aprilie 1848

Când se înapoia în Mayfair, Lucian simțea mereu o durere cumplită. Casa enormă din cartierul luxos, prea aproape de Hyde Park îi amintea cât de singur era. Niciodată nu îl așteptase o femeie bucuroasă de reîntoarcere, așa cum probabil pe prietenul lui, Adam, conte de Castlebythe, îl aștepta proaspăta sa soție.

Se poate spune că uneori era gelos, dar apoi își reamintea că își jurase ca în viața aceasta să nu se căsătorească, fie ce-o fi. Se bucura de viață așa cum putea. Până azi, de exemplu, avusese două metrese. Se plictisise teribil de Linda și fusese nevoit să pună capăt relației, avantajos însă pentru ea. Linda făcuse o criză, dar nu îi păsa. Scăpase din acel azil de nebuni în care transforma casa fost lui amantă, de fiecare dată când îi făcea vizite intime.

Rămăsese acum cu Serena, dar nici cu ea nu avea să mai dureze mult. Ducele de Queensberry trebuia să își găsească o altă distracție și repede.

Intră în mausoleu și își lăsă haina valetului cu față de șoarece care era în slujba lui de decenii. Fusese singurul care rezistas nebuniei ducelui, cruzimii sale. Podrick era o minune.

—Sunteți așteptat, milord, îi zise acesta.

Când stătea, Podrick părea că avea în permanență ochii închiși. Ridurile îi brăzdaseră într-atât colțurile ochilor încât putea jura că în intimitate valetul său se strica de râs. Imaginea asta îl făcu să zâmbească pentru sine.

—Cine?

—Contele de Castlebythe!

Dădu afirmativ din cap și traversă în grabă camerele pe care nu el le decorase și deschise ușa spre bibliotecă, acolo unde erau de obicei primiți invitații apropiați ai ducelui.

Contele îi era prieten de când acesta venise în Londra. Ducele îl învățase toate prostiile posibile și imposibile, se făcuse frate cu dracul, cum ar fi zis unii, dar nu își pierduse bunătatea, omenia și răbdarea caracteristice. Lucian nici nu voia să îl schimbe. Era cel mai bun prieten al său la care ținea admirabil de mult, ca la fratele pe care nu îl avusese niciodată.

Înalt, cu părul și ochii bruni, palid, Adam își întinsese picioarele în fotoliul din fața unuia dintre birouri. Îl stima nespus, așa că, uitându-și propria nefericire și disprețul față de cămin, turnă în două pahare niște coniac. Acesta se ridică în picioare, luând paharul și ciocnindu-l de al ducelui, fără să bea. Viața de om însurat nu îi pria contelui, din câte își dădea seama ducele. Era palid și tras la față. Dacă venise să îi ceară sfatul lui, martorului de la mica ceremonie de căsătorie cu Eva Cross, fiica baronului de Milcon, atunci venise la locul nepotrivit.

— Ce mai faci, prietene?, începu ducele, dând pe gât coniacul. Trebuia să recunoască faptul că bea prea mult, dar se complăcea în această situație. Alcoolul nu îi făcuse niciodată rău.

— Am venit să îți cer un serviciu, Queensberry, zise Adam.

— Mie?, își ridică surprins sprâncele Lucian. Luă un loc pe scaunul tapițat și își uni degetele. Dacă tu crezi că te pot ajuta...

— Trebuie să plec pentru o perioadă...

— Înțeleg!, îl întrerupse ducele mustăcind. Luna de miere!

— Hmm, aș vrea eu!, pufni contele. Să zicem că soția mea se duce înainte și eu vin după ea.

Ducele stătu un moment pe gânduri, încercând să își dea seama despre ce era vorba. Dacă ea se ducea înaintea contelui... își mușcă obrajul și își dădu seama că soția lui fugise din nou de el. Își inhibă râsul. La început, când contele luase singur decizia de a se căsători cu Eva, femeia își manifestase dezaprobarea și fugise de la propria nuntă. Inacceptabil, după standardele ducelui, însă Adam făcuse tot ce era posibil și, prin mult noroc, reușise să o găsească la o tavernă.

A doua zi dimineață, ducele și valetul contelui erau martorii unei căsătorii succinte într-o cameră din cârciuma mizeră. Se părea că, dacă voia, contesa n-avea nevoie de aprobarea soțului de a pleca oricând, fără ca măcar să anunțe. Așa o femeie îndărătnică avea nevoie de o adevărată gardă de corp lângă ea, ori de un bărbat care știa să mânuiască cravașa. Totuși, ceva îi spunea că Adam nu ar da niciodată în contesa lui pentru că ducele vedea și singur cât de îndrăgostit era acesta.

Nu ar fi fost și cazul ducelui, bineînțeles. Acesta din urmă se aprindea rapid și violența sa fusese îndurată de mai mulți servitori și mai multe amante. Nu se sfia să lovească o femeie atunci când încăpățânarea ei îl ducea la pierzanie.

— Și cu ce te pot ajuta, scumpul meu prieten nenorocit de afacerea asta conjugală?

— Numai tu o puteai numi așa!, exclamă contele, râzând. Chiar atât de tare îți displace ideea de a fi căsătorit?

— Și să mă culc cu aceeași femeie pentru cincizeci de ani? Să îi suport capriciile și să îmi nască urmașii? Asta e îngrozitor!, ridică el din umeri. Femeia e făcută pentru mult sex, dragul meu – observând încruntătura de pe fruntea contelui, adăugă diplomat – înafară de soțiile prietenilor mei. Acestea sunt adevărați îngeri.

Adam își țuguie buzele și îl privi pe duce pe sub ochi. Lucian avea impresia că dacă mai zicea ceva, contele s-ar fi răzgândit din a-i face propunerea de ajutor, așa că tăcu, alegând să își mai toarne niște coniac și să privească în jur, de parcă nu mai văzuse vreodată cărțile acelea.

Erau mii de cărți în biblioteca ducelui și își amintea că le citise pe toate în copilăria sa zbuciumată. Avusese guvernantă, apoi preceptor... Oftă. Fuseseră vremuri în care urâse să le citească și vremuri în care se ascunsese cu orele aici, invocând studiul, pentru a scăpa de defunctul duce.

Își închise ochii, iar trăsăturile i se înăspriră în fața acelor amintiri. Avea o înfățișare și așa îngrozitoare pentru orice femeie care nu voia să se joace cu Diavolul.

Lucian Douglas-Montagu-Scott, al zecelea duce de Queensberry, al șaselea conte de Dalkeith și alte titluri nobiliare în lunga lui listă cu numele, avea cei mai deschiși ochi la culoare din câți văzuseră londonezii. Albaștri-verzui, aceștia păreau uneori lipsiți de pigment, întrebându-se dacă era sau nu orb. Bineînțeles că nu era! Dar Lucian moștenise ochii tatălui. Iar aceștia îl terorizau în fiecare moment al vieții sale. Pe lângă ochii obișnuiți, tunsoarea părea cu adevărat banală. Părul închis la culoare, cum obișnuia moda, se prelingea într-o barbă scurtă care îmbina armonios și mustața. Chiar dacă era o persoană mondenă, ducele își lăsase barbă pentru că îi plăcea. Îl făcea să pară matur, aproape o popă. Ce blasfemie!, își zise și continuă să bea.

Picioarele lui aveau metrii întregi, în total întregistrând o înălțime de un metru nouăzeci și doi. Kilogramele erau pe măsură. Era o matahală de optzeci și șapte de kilograme, care avea grijă de fizicul lui răpitor. Lucian avusese norocul de a fi un bărbat frumos, iar pentru asta era asemănat cu Satan. Râse în gândul său, căci prima dată o franțuzoaică îl numise așa. Apoi o lăptăreasă, iar printre toți i se dusese astfel buhul. La asta contribuiau și faptele sale grotești.

Își ridică umerii masivi și mai turnă un pahar, până ce contele așeză mâna pe sticlă. Era o treabă serioasă dacă îi interzicea să bea.

— Sper să crezi asta și despre surorile prietenilor tăi.

Sincer? Ducele nu credea că vreo femeie era un înger. Înghiți în sec, amintindu-și de sora lui Adam. Acea fătucă de optsprezece ani chiar arăta ca unul. Cel puțin, în mintea ducelui așa trebuia să arate un înger. Se strădui să nu se mai gândească la divinitatea chipului și a formelor sale și să aprobe grăbit din cap, pentru a-și primi băutura.

— Ai băut destul, Lucian, îi zise contele, punând capacul peste sticlă. Ducele se bosumflă și își lăsă mâinile în scaun. Am nevoie de un serviciu extrem de important și...

— La naiba, zii odată!

Contele îl privi și bărbatul își dădu ochii peste cap. Dacă îl mai ținea mult așa, se gândea din nou la îngerul cu care era în legătură Adam.

Lilith. Lilith Aeron. Lilith Aeron, sora contelui de Castlebythe.

Era posibil să ai părul atât de blond, de strălucitor mai degrabă, de frumos și de creț în același timp? De unde venea acea informație? Mama ei nu era creață și mai era și brună. Adam nici atât. Toată familia contelui era banal de englezească. Lilith însă nu era așa. Avea un păr bogat în care ducele s-ar fi putut pierde, blond și creț, prins într-un coc fragil din care se mai și revărsau bucle naturale. Doar părul ei și era un pericol pentru prohabul oricărui bărbat. Dar dacă se întâmpla să continue călătoria? Oh, da! Ochi mari și albaștri, de parcă ar fi putut sorbi din ei esența vieții, nas mic și drept, pomeți înalți, buze atât de pline încât erau identice. Buze roze care luceau în lumina candelabrelor. Buze care s-ar fi putut împerechea peste mădularul lui acum și...

— Este vorba de Lilith!, zise brusc contele.

— Ce? Unde?, sări acesta brusc. Fu inspirat să se lase înapoi pe scaun, căc dacă ar fi văzut contele ce monstru ascundea ducele în pantaloni, ar fi plecat imediat. Ce este cu ea?

— Trebuie să își facă debutul săptămâna viitoare, iar eu nu voi fi aici.

— Sunt sigur că lady Victoria se va descurca, își ridică acesta sprâncenele.

— Nu mă îndoiesc, Lucian!, spuse celălalt. Totuși, știi cum arată Lilith. Trebuie să fii orb să nu îi identifici frumusețea. Oh, da! Știa el cât de frumoasă era sora contelui. Aproape că gemu, dar își reprimă gestul înțelept. Mă tem de pețitori.

— Nu cred că cineva ar încerca...

— La naiba, mă tem de firea ei!, izbucni contele.

Lucian își ridică sprâncenele și privi spre acesta. Firea ei? Bineînețeles că nu trebuia să uite că Lilith putea fi acel înger căzut la formele ei. Era însă o fată atât de tânără capabilă de o așa mare pasiune?

— Cred că exagerezi!, concise mulțumit de judecata sa.

— Mă îndoiesc. O cunosc pe Lilith. Uneori mă gândesc că numele chiar ne influențează, iar pe ea... Este foarte îndărătnică și este de o pasiune nemărginită. Odată ce se atașează... sau crede că se atașează de ceva nimic nu o împiedică să primească lucrul respectiv. Încăpățânarea ei și neobișnuitele trăsături masculine din comportamentul ei au înnebunit-o mereu pe mama. Nu știu dacă ai observat, dar nu o prea poate controla. Lilith nu este afectată de nicio conversație și...

— Ai motive să crezi că sora ta s-ar arunca în brațele bărbaților din Înalta Societate, Adam?, întrebă uimit.

— Nu!, zise acesta palid. Dumnezeule, nu! Zic doar că... bătu în masă cu muchia palmei, ar fi ușor de păcălit și ar crede că s-a îndrăgostit. Ar pica în capcană.

— Ca oricare altă tânără, își ridică ducele umerii.

— S-ar distruge, Lucian!, îi zise Adama. Iar când ar vedea că nu este iubită cu aceeași patimă, după ce va fi dăruit tot ce avea – îl privi cu subînțeles pe sub ochi – se va autodistruge.

Bărbatul încuviință. Îi înțelegea grija fraternă. Ar fi fost păcat să se veștejească așa o floare radiantă ca Lilith, dar Adam nu venise la bărbatul potrivit. Ducele era în tabăra tinerilor care ar fi dorit organul de la baza trunchiului lui Lilith, s-ar fi desfătat din tinerețea ei și ar fi părăsit-o. Totuși, îi făcu jocul, curios dacă intuise bine cererea contelui.

— Și tu vrei ca eu să îți iau locul în Înalta Societate?

— Vreau să o ghidezi. Asta vreau! Vreau să ai grijă de ea pentru că știm amândoi că ești un ticălos; cunoști, deci, toți ticăloșii. Ți-aș fi recunoscător dacă ai feri-o de ei și ai ghida-o spre unicul punct viabil.

— Și care e ăla?, se încruntă ducele.

— Grovestone. Vreau să se căsătorească, la finalul acestui sezon, Arnold, viitorul conte de Grovestone. Ducele aprobă, părând că se gândea intens la ceva, timp în care Adam își expuse avid teoria. Este cel mai bun bărbat dintre toți: inteligent, studios, cu înlinații me-di-ca-le – rosti sacadat. Îți vine să crezi?! Este perfect pentru sora mea. Iar familia lui e decentă, bogată. Ar duce viața pe care o merită.

Ducele nu îi contesta decizia, dar se întreba dacă viața alături de Arnold de Grovestone era ceea ce merita Lilith. Arnold – un băiețaș plictisitor, douăzeci și doi de ani, cu o înfățișare banală și un zâmbet care, lui i se părea, arăta de parcă era al armăsarului lui preferat: Abandon.

Oftă și își puse palmele pe masă, ușor amuzat. Nu era treaba lui cu cine voia contele să își împerecheze – pardon! – să își mărite sora, dar era treaba lui din moment ce se părea că el trebuia să fie garda ei de corp și părea și că trebuia să joace rolul pețitoarei.

— Ai spus-o chiar tu, Adam: sunt un ticălos. Tu, frate iubitor, lași lupul paznic la mielușica ta blondă?

Asemănarea dintre o oaie cu lâna creață și mătăsoasă și înfățișarea lui Lilith îl făcu să gândească analogia perfect. Asta și era.

— Mă aștept ca, în calitate de prieten al meu, să îți înfrânezi instinctele. Sora mea este o domnișoară respectabilă.

— Simpla asociere cu mine va anula respectabilitatea domnișoarei tale, îl informă.

— Mă îndoiesc. Mai ales dacă zici că eu te-am însărcinat cu rolul de așa zis „frate mai mare" al ei.

El, Lucian, „frate mai mare". Râse în sinea sa, căci în momentul de față avea loc un incest plăcut în mintea ducelui.

— Să mă controlez... Hmm... Pot să fac asta... Dar nu vreau să accept să fiu dădaca și pețitoarea lui Lilith! Trebuie să găsești pe altcineva.

Contele își plesni palemele de coapse.

— Pe cine? Ești singurul în care am încredere!

Ideea îi atrase atenția. Adam era cu adevărat singurul lui prieten și se părea că ținea la el ca la un frate. Își uni buzele, gânditor. Încredere... Ce sentiment plăcut! Brusc, avu impresia cum un văl nevăzut i se așază pe umeri: responsabilitate. Ura responsabilitățile, dar... Își frecă mâinile.

Era o idee bună ca Lilith să fie în permanență cu el, pentru că era vorba de un rău aici. El era lupul, da? Știa deci de cine să o ferească și o putea ghida spre leul mult dorit. Ei, na! Leu! Mai degrabă insecta, dar mda...

Și astfel și-ar fi dovedit prietenia, iar în momente ca acestea, de plictis continuu, ducele simțea nevoia de o provocare revigorantă. Lilith putea fi una. Era oare ceea ce își dorise el? Un sezon în care să nu se plictisească?

Încrederea... Avea încrederea lui Adam. Oh, da!, își frecă mâinile.

— În regulă! O fac!

Contele oftă sonor și îi prinse mâinile într-ale sale, înduioșindu-i inima de piatră.

— Îți mulțumesc, prietene! Îți voi fi veșnic recunoscător!

Ducele îi zâmbi. Înainte de a pleca, Adam se ridică și îi aminti planul de a o cupla cu Grovestone. Apoi, privindu-l în ochi, păru că îi ordonă:

— Nu uita: sora mea nu este una din curvele cu care ești tu obișnuit. Imaginează-ți că e propria ta soră. Jură-mi că te vei purta frumos cu ea, Queensberry.

— Da, da, da!, își dădu acesta ochii peste cap. Voi fi fratele ideal!

— O muștruluiești, dar încearcă să îți înfrânezi și furia această violentă a ta.

— Îmi ești dator cu o sticlă de rom pentru asta, îi zise ducele.

După momentul de tensiune în care contele păru că citește în mintea ducelui – ceea ce era alarmant, căci reminescențele a ceea ce credea cu adevărat Lucian despre Lilith nu trebuia să fie observate de niciun frate – acesta zâmbi și dădu mâna cu el.

Când plecă, atent la cerul plin de stele al Londrei, ducele oftă. Făcuse o promisiunea și își propunea să o respecte. Spera doar ca Lilith să coopereze, căci, din descrierile lui Adam, domnișoara părea cel puțin egala lui în furie. Se îndoia că îl putea egala cineva în încăpățânare, iar de aceea începu călătoria cu un pas greșit.

În momentul în care chipul lui Lilith păru să pătrundă în visul său, Lucian încercă să convertească imaginea în a Serenei. Nu zicea că nu avea să fie greu, dar el mereu apreciase o provocare bună așa ca aceasta.

Șiii, am revenit! Ideea ar fi fost să postez luni, dar majoritatea începem școala și vreau să vă bucurați de acest cadou acum :) 

Ce ziceți de această promisiune, dragii mei? Miroase a bine?

2653 cuvinte