Credea că nu vedea bine, dar în salonașul ei Lilith găsi, o săptămână mai târziu, fostul ei șevalet aranjat într-un colț. Clara continua să coasă, ridicându-și din când în când câte un ochi în direcția ei, complice, parcă pentru a-i întregistra reacția. Îndreptându-se precaută spre noua pânză, femeia atinse culorile involuntar. Ridică o pensulă de parcă nu mai văzuse niciodată așa ceva și o ținu neîndemânatică între cele două degete.

— Ce e asta?, se adresă cameristei.

— M-am gândit că o să-ți placă. Glasul Clarei prinsese inflexiunile dulci ale vocii puternice a lui Lucian. Se întoarse și îl văzu pe duce în prag. Acesta îi făcu semn femeii să plece. Trebuie să îți spun cât de greu le-am procurat?

Nu se îndoia. Acestea rămăseseră în podul casei fratelui ei. Se întoarse la pânză și înghiți în sec.

— Bănuiesc că ai avut-o aliată pe Eva.

— Altfel, veneam decapitat.

— Ar fi fost o priveliște teribilă..., râse ea.

Brațele ducelui se încrucișară în jurul ei, iar Lilith își așeză mâinile pe ale lui. Făcuse asta pentru ea, așa cum în toate zilele făcuse lucruri încântătoare. De fapt, de când se afla în Londra i se părea diferit. Probabil că mai era mânat de vicii, dar ceva se petrecuse în sufletul lui. Dacă stătea să se gândească bine, răutatea lui niciodată nu se manifestase în preajma sa. Nici înainte, nici acum. Decât atunci... Iar Lilith voia să afle de ce se considerase nepotrivit pentru ea. Era o curiozitate îngrozitoare, care o făcea să se trezească nopțile și să îl privească.

Nici măcar nu păruse scandalizat de acțiunile ei. Refuzase să creadă că Dumnezeu ar fi pedepsit-o pentru un păcat pe care nu îl comisese, iar acum, știindu-i parcă părerea, i se părea că era de ceva vreme iertată. Lilith începea să se ierte...

— Te-am decapitat odată, într-unul dintre tablourile mele.

— Și cred că am meritat-o.

— Mă sărutasei, dar îmi spusesei că nu am voie să te iubesc. O, ce te uram...

— Și acum?

— Vrei să știi dacă te urăsc?

— Nu, răspunse ducele și o întoarse cu fața la el. Vreau să știu dacă mă iubești.

Lilith zâmbi și îi atinse chipul. Nu ar mai fi fost niciodată atât de prostuță să recunoască prima existența unor posibile sentimente.

— Știi, îi zise și se lăsă pe una dintre canapelele din salonaș, te-am mințit. Ți-am zis că mă aștept ca o căsnicie să fie rațională. Ei bine, mă aștept să fie plină de iubire. Ce contează ce simt eu pentru tine, Lucian, când tu nu mă vei putea iubi niciodată?

Bărbatul își mușcă buzele și se lăsă pe celălalt fotoliu.

— Nu știu ce este asta ce simt pentru tine, recunoscu. Un serviciu de ceai era în permanență în salonașul femeii, așa că aceasta începu să toarne câte puțin pentru fiecare. Dar trebuie să fie de ajuns ca să ne putem continua căsnicia.

— Eu nu pot continua în lipsa unor sentimente autentice. Mai devreme sau mai târziu, acolo unde nu e dragoste va interveni adulterul. Nu vreau să fiu înșelată și nici să înșel.

Lucian zâmbi în fața sincerității sale. Să o iubească pe Lilith era un efort vizibil de recunoaștere.

Poate că o iubea, își zise într-una dintre zilele în care discutau și râdeau la micul dejun. Dar ea nu ar mai fi declarat atât de sus și tare că îl iubise, dacă ar fi știut cu ce necurat se culca în fiecare seară. Stând și privind-o în dimineața nunții lui Alex Upperton, fu convins că se îndrăgostise iremediabil de Lilith.

Era ea prima lui dragoste? Mda... Se trezea zâmbind ca prostul, fără vreun motiv, capul îi era în nori și devenise eminamente mai blând, cel puțin atunci când o avea și pe ea agățată de brațul lui. Niciun bărbat din familia lui nu își iubise consoarta, iar cu câțiva ani în urmă fusese dornic să facă la fel. Dar se petrecea ceva. Simțea că evolua. Expiră și așteptă în prag ca Lilith să o mai întrebe odată pe Clara dacă totul era pregătit. Purta o frumoasă rochie grena cu alb. Măcar o convinsese să renunțe la întreaga garderobă de văduvă. Adusese culoarea pe chipul ei și asta îl bucura. Dacă ar fi știut mai devreme că se învinovățea pentru un păcat absurd, necomis, ar fi relaxat-o spunându-i că era o prostie. Biata femeie! Crezuse atâta timp că din vina ei murise un copil, când Dumnezeu fusese destul de clar: Lucian nu merita să se înmulțească.

Câteva zile mai târziu, o prinse pe după mijloc, prinzând-o înainte să iasă din casă, încântat să simtă plinătate șoldurilor revenind la viață, și se strecură pe lângă ea, oferindu-i galant mâna. Fir-ar să fie că trebuia să stea cu ochii în patru ca niciun așa-zis gentilom să nu flirteze cu ea chiar și la o nuntă! Inopinant, privi spre vizitiu și se încruntă atunci când îl recunoscu pe Tom.

— Ce caută mișelul ăsta aici?, îl indică pe cel care roși și se adânci și mai puternic în locul de pe capră.

— Oh, îl prinse ea de mână, nelăsându-l să îl salte puțin pe cel pe care îl concediase cu luni buni în urmă. M-am gândit că avem nevoie de doi vizitii. Unul pentru noi și unul pentru orfelinatul doamnei Whick.

— Și mi l-ai trimis pe Higgins la orfelinat?

— M-am gândit că Tom este cel mai bun.

— Da... Cel mai bun laș!

Se urcară în trăsură și porniră spre nunta lui Upperton cu Lucy. Ducesa zâmbi, gândind că reușise să îmblânzească scorpionul dinaintea ei până ce aproape că devenise un mielușel. Și chiar dacă vedea o licărire de dragoste în ochii lui, dacă vedea iubirea aceea după care tânjise atât de tare, Lucian era încă incapabl să recunoască față de ea că o iubea. Și dacă era așa, însemna că nu merita nici el dragostea ei.

*

Abia după ce se termină ceremonia și fură poftiți la masa însurățeilor, Lucian își dădu seama că soția lui se juca.

În primul rând, se juca de-a Înalta Societate. Flirta, zâmbea, era efervescentă și comunica în continuu. Lucian o descoperi, pe această cale, pe lady Lilith, tânăra pe care ar fi trebuit să o îmblânzească atunci când îi fusese lăsată în grijă. Nu îl deranja faptul că doamnele se găsiră atrase de cauza ei nobilă de a susține orfelinatul de pe strada Margery, ba chiar se bucură să vadă atâta lume interesată de filantropie în urâta Londră. Ce îl deranja pe duce cu adevărat era că tinerii – bărbați de vârsta ei, poate mai tineri – îi dădeau târcoale.

Strânse involuntar paharul între degete.

— Trebuie să recunosc că îi priește viața de femeie măritată, îngâimă Adam. Lucian mai că tresări, când, întorcându-și privirea își zări prietenul. Arată atât de bine, e atât de frumoasă, încât...

— ... îmi vine greu să cred că e sora ta, adăugă răutăcios ducele.

Încercase să o readucă pe Lilith la ființa care fusese înainte de noaptea nunții lor, înainte de copil și nu își dăduse seama cât de seducătoare era acea femeie. Nu vreau să înșel... Dumnezeule mare și dacă un terchea-berchea de pe aici îi declara dragoste veșnică și o atrăgea prin ceea ce ea nu auzise niciodată de la el? Dacă... dacă... Lilith îl va înșela și va fi numai vina fricii care zăcea în interiorul său?

Lucian se temea profund ca să nu fie prea târziu și ca ea să nu îl mai poată iubi. Exista această posibilitate. Inima îi zvâcni. Niciodată nu îi dăduse atâta ghes ca să își dorească să spună niște cuvinte în care nu crezuse.

— Nu pot să cred ce îndrăgostit ești!, zâmbi Adam. Ți-a pus capac, nu?

— Da..., răspunse cu ochii încă la ea, dar atunci când contele izbucni în râs, îl privi încruntat și îi zise: Ce? Nu! Nu, nu, nu! Taci!, porunci impacientat, căci Lilith și Eva se apropiară de ei. Bu-bu-bună, reuși să se bâlbâie ca un dobitoc.

Adam râse și mai tare, ceea ce îl făcu să-și dorească atât de tare să îi organizeze funeraliile.

— De ce râdeți voi doi?, întrebă Eva, care, în ultimul timp se rotunjise din ce în ce mai tare.

— Soțul tău e un nătărău, bolborosi Lucian.

— Lucian!, exclamă Lilith, iar el roși, determinându-l pe Adam să izbucnească într-o nouă criză de râs.

— Trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, este, ridică Eva din mâini, întrerupând hohotitul soțului său și trezind un zâmbet pe chipurile celorlalți.

— Haide acum, zise Eva. Vreau să felicit mirii și să mă retrag. Mă tem că îmi este greu să stau în picioare...

Adam sări ca o cloșcă grijulie în direcția ei, oferindu-i mâna, în timp ce Lilith o atinse zâmbind pe cumnata sa. Imediat, ducele îi oferi brațul. Avea impresia că prezența ei îl intimida.

— Sunt minunați împreună, zâmbi ea. Și când te gândești că a fugit de el...

— Se considera nepotrivită, îngâimă ducele, căci știa exact ce fusese în sufletul Evei.

Femeia ridică din umeri și zâmbi în direcția lui.

— Îți mulțumesc pentru această minunată garderobă. Mă tem că nu voi putea să returnez niciodată valoarea ei.

— Nu vreau să returnezi nimic!, făcu enervat.

— Dar în noiembrie...

— Oh, mii de draci!, exclamă acesta. M-ai înnebunit cu noiembrie! Ar trebui scoasă din calendar luna asta!

— Lucian..., îi zise ea. Nu ne leagă nimic... Nu pot să îți ofer nimic.

— Nu vreau nimic de la tine, îi șopti el. Vreau doar să mă iubești...

— Nu pot să te iubesc în condițiile în care tu nu o faci. Ar fi nedrept...

— Îmi pare o deviație a târgului nostru inițial, mormăi nefericit Lucian.

— Am deviat cu mult de la acesta, îi zâmbi între stări contradictorii.

Privi în dreptul lui și îl atinse tandru pe față. Uneori și-ar fi dorit să nu există articole adiționale la jocul ce se dorise liniștit; astfel, inima ei nu ar fi fost în pericol. Dar pe cât trecea timpul, iar ei deveneau din ce în ce mai apropiați, dorința lui de a avea sufletul ei părea să se îndeplinească. Oftă și înghiți, căci avea o privire plină de înțelesuri. Îi sărută mâna înmănușată, trezind vraja dintre ei. Cum putuse să o nege atât de mult timp?

La masă, așezată lângă el, încercă să îi ignore prezența, dar era aproape imposibil, așa cum nici el nu putea trece cu vederea existența ei.

— Arăți minunat, Lilith!, auzi ea glasul șoptit al lui Grovestone.

Își întoarse capul și ridică paharul pentru a toasta cu el. Nu bău, intrigată de faptul că venise.

— Nu te-am mai văzut de ceva timp, Grovestone. Totul este bine?

— Acum da, îi zâmbi visător. Avea aceeași privire de adorație supremă ca cea pe care o avusese cu foarte mult timp în urmă. Exact ca atunci, ochii ei erau pentru altul. Am fost într-o expediție în folosul plantelor mele medicinale.

— O! Ceva interesant?, îl întrebă.

— Doar proprietăți ale mătrăgunei, zâmbi el și își încheie mai bine haina. Un analgezic bun, spun eu.

— Doar dacă vrei să fii Julieta! (1), râse proaspăta doamnă Upperton, care tăia repezit friptura. Am auzit că se găsește cu duiumul în Scoția. Este adevărat, domnule?

Se adresa ducelui de Queensberry, moment în care acesta își întoarse capul circumspect. Își miji ochii, dar răspunse:

— Da. Într-adevăr se poate găsi oriunde. Atâta timp cât stă în spițerii și nu la mesele oamenilor, este un real succes pentru medicină.

Doamna Upperton râse, iar Lucy rămase cu un zâmbet fals întipărit pe chip. Grovestone aprecie și el gluma. Cel care nu râdea absolut deloc era Alex. Tras la față, palid și chiar obosit, fiul preotului sorbea gânditor din băutura din pahar.

— Mă scuzați, se retrase ea, dar mi-ar plăcea să discut cu tine, Upperton.

Lucian o privi încruntat, pe când Lucy sări imediat:

— Ce este atât de privat încât...

— Este în regulă, zise Alex și se ridică. Sigur că este o urare mai deosebită.

— Mda, adăugă Lucy, dar vezi să nu mi te fure, iubire! Nu știe ea ce comoară îmi ești.

Comesenii își dădură coate, în timp ce ducele scruta încăperea în care cei doi se pierduseră. Ce avea de gând soția lui?

— Așa..., zise mireasa. Mi-ar plăcea să aud mai multe despre moșia dumneavoastră, Excelență. Dalkeith, nu?

Zâmbi galant, chiar dacă i se părea că îl lăsase pradă între lupi.

*

Nu îi convenea ceva, își dădu Lilith seama atunci când ieșiră pe balconul casei. Alex privi gânditor cerul, fără ca măcar să schițeze un zâmbet. Ceva îl măcina, așa cum se întâmpla și cu ea.

— Realele mele felicitări cu privire la...

— Nu, Lilith, oftă Alex. Eu vreau să încep prin a-mi cere scuze în numele soției mele. Și în numele meu, adăugă după un moment de gândire. Ce am zis la cina de atunci nu a fos corect. Nu vreau să crezi că mă folosesc de cunoștințele mele despre tine. Buzele îmi vor fi pe veci pecetluite.

În tot acest timp, Lilith încerca să descopere o cât de mică asemănare între duce și Alex. Asemănări erau. Nasul proeminent, înălțimea impunătoare... Totuși, între frați nu se așteaptă aceleași caracteristici întotdeauna, mai ales când aceștia aveau mame diferite. Ea și Adam erau exemple vii ale unei astfel de încrucișări.

— Îți mulțumesc, răspunse, căci părea că se holba la el. Ceea ce voiam să îți spun e că am motive să cred că sentimentele soției tale nu sunt tocmai autentice...

— Crezi că ale mele sunt?, râse el trist. În momentul de față i se dubla vârsta. Mă căsătoresc cu ea pentru că este încărcinată. Mi-a transmis-o prin Maxfield. Nu o pot abandona. A fost neglijența mea.

— Și înțeleg perfect asta, zise, atingându-l blajin pe spate. Totuși, motivele ei... ăăă... Alex, am motive să cred că există un fel de legătură între tine și duce.

Bărbatul, care se sprijinise de balustrada balconului, se încruntă și privi peste umăr. Asta era privirea!, își dădu Lilith seama. Aici semănau cel mai tare.

— Ce fel de legătură?

— Este vorba de... de una de sânge... Am auzit niște zvonuri cam neplăcute, dar... am motive să cred că Lucy este convinsă că...

— De ce să fie convinsă?, o întrebă, prinzându-i mâinile.

— Că tu și Lucian sunteți frați!

Oftă imediat ce spuse cuvintele. Își mușcă buzele și privi la jocul de pe chipul său. Alex trecea printr-o groază de sentimente, iar cel mai profund era conștientizarea că era posibil ca Lucy să creadă aberația aceea. Cunoștea și el zvonurile, dar nu le dăduse niciodată atenție.

— Este o minciună, îi zise.

— Chiar dacă aș crede asta, Lucy nu o face. Trebuie să vorbești cu ea.

— Las-o pe Lucy în grija mea, șopti epuizat. Apoi zâmbi. Cum ar fi să fiu eu fratele lui Lucian, chiar și din altă mamă? Lilith tremură la acest gând. Aș avea sentimente deloc morale pentru soția fratelui meu...

Femeia își ridică privirea și făcu ochii mari, șocată. Se îndepărtă cu un pas de Alex.

— Alex... eu nu...

— Știu, zise bărbatul și o prinse de brațe. La naiba, o citesc în ochii tăi! După tot ce ți-a făcut nenorocitul ăla tu continui să îl iubești! Lilith își așeză palemele pe pieptul lui, încercând să îl țină la distanță. Cât aș da să fii a mea...

— Nu sunt!, îl îndepărtă, cu inima bătându-i cât să-i sară din piept. Cum poți gândi așa ceva? Ai o soție, Alex. Vei avea în curând un copil.

El continuă să o scruteze de parcă nu înțelegea nimic din ceea ce îi zicea. Își mușcă buzele și se apropie de ea, în timp ce Lilith își dădu seama că nu mai avea unde să se ducă. Se simți manevrată ușor când Upperton o prinse de mână și o întoarse cu spatele la el.

— Eu aș fi putut să îți ofer atâtea..., se apropie mai mult, împingând în materialul ușor al rochiei sale și făcând-o să îi simtă dovada vie a dorinței sale.

În acel moment, lui Lilith îi trecu prin minte clipa în care Lucian făcuse ceva asemănător, lipindu-se de ea și... Îngrozită de urmări, îl călcă pe picior și, atunci când acesta se chirci de durere, o luă în direcția opusă.

Pașii o purtară direct spre ieșirea din casa preotului Upperton, până în dreptul trăsurii, acolo unde Tom, observând-o că intra ca o furtună rozalie, se dădu jos de pe capră și bătu temător în ușă.

— Milady?, întrebă, lipindu-și urechea de ușa trăsurii. Se îndepărtă numaidecât, auzind suspinele femeii și modul în care tremura alături de ea tot vehiculul. Să îl chem pe lord Queensberry?

Lilith începu să plângă și mai tare, motiv pentru care vizitiul abandonă trăsură și se duse către remediul tinerei sale stăpâne, chiar dacă ura să vorbească cu ducele.

*

Detesta conversația de la masa nupțială și stătea într-un stres continuu, care se amplifică în momentul în care Lilith nu revenea de la mica ei discuție cu Alex. Nu ar fi trebuit să o lase niciodată să se ducă singură, dar nu l-ar fi ascultat. Femeia aceea avea o voință egală cu a lui.

Tot mai interesată de arborele său genealogic, Lucy vorbea vrute și nevrute, iar Grovestone, care se mutase lângă el, îndruga porcării despre medicina lui naturistă. Păru totuși surprins când Alex reveni la masă, fără soția lui. Simți că ceva era în neregulă, mai ales că un valet se aplecă spre el și îi comunică faptul că lady Lucy îl aștepta la trăsură. Tresări. Nu era bine.

Furia nu mai putu fi controlată; îl săgetă pe Alex cu privirea, amenințându-l. Dacă îi făcuse sau îi zisese ceva lui Lilith, avea să îl omoare. Se descotorosi de fața de masă adunată pe picioarele sale, se scuză și, sub privirile celorlalți plecă. Luă jobenul și bastonul de la majordom, trecând pe lângă toate politețurile. Se năpusti ca o furtună asupra trăsurii.

Într-un colț, Lilith privea gânditoare, înghițind ușor. Avea batista mototolită între degete.

— Îl omor!, zise, dar ea îl trase imediat înăuntrul trăsurii, bătând cu bastonul lui în tavanul acesteia pentru a-i da semnalul de plecare lui Tom.

Frumosul ei chip palid se înroșise din cauza lacrimilor. O atinse ușor, oftând.

— Ce s-a întâmplat? Ce ți-a făcut? S-a purtat nelalocul lui? A zis ceva? Zii, Lilith, la naiba! Zii!

Ducesa oftă și se agăță de umerii lui, acolo unde inspiră ceva mai liniștită. Mâinile lui pe spatele ei nu erau deloc dizgrațioase, deloc nelalocul lor. Simțea că acolo trebuia să fie. Bărbatul o luă pe genunchii lui și o lăsă să cadă între picioarele sale, în timp ce o ținea la pieptul său.

— A zis că are sentimente nelalocul lor pentru soția fratelui său...

Lucian se încruntă și mai tare. Pesemne că nu se simțea bine. Îi puse o mână pe frunte, apoi coborî pentru a-i lua pulsul. I se părea totul normal. Ducându-și mâna în dreptul sânilor, atinse un glob. Îl plesni.

— Pare că te simți bine, dădu din cap, făcând-o să râdă. Ce e prostia asta cu fratele meu?

— Alex... e vorba de Alex... E posibil ca voi doi...

— Îmi explici asta mai târziu, dădu Lucian negativ din cap, simțind cum se pornea o migrenă care să-l chinuie. Spune-mi, doar, că nu ți-a mărturisit iubirea.

— Ai avut dreptate, înghiți aceasta în sec, iar ochii i se umplură de lacrimi. Alex are sentimente mai profunde pentru mine decât un simplu frate. Cât mi-aș fi dorit să te înșeli! Îl prinse de cravată. Urăsc când ai dreptate! Nici măcar nu îmi dau seama de unde știai.

Lucian zâmbi. Fusese destul de simplu să depisteze iubirea în ochii lui Upperton și chiar îl înțelegea. Era doar aceeași privire pe care i-o arunca și el ei. Era privirea dragoste, acea mică strălucire pe care o zărise demut în ochii ei și care îl făcuse să greșească într-atât față de ea. Era vraja străveche care înnebunise Imperiile. Acum știa... Îi dădu o șuviță după urece și o sărută cast pe buze. Știa și nu credea că putea trăi fără ea.

(1) - se presupune că Julieta, protagonista din tragedia „Romeo și Julieta", și-a indus somnul care a fost confundat cu moartea prin intermediul unei poțiuni făcută din mătrăgună, plantă folosită cu proprietăți terapeutice, anestezice. 

3287 de cuvinte