Habar nu avea ce o apucase.

Ajunsese acasă și își dăduse seama că era extrem de geloasă pe toate acele fete prostuțe care doreau compania lui Lucian la balul lui Sarah. Serena o enervase și mai tare, chiar dacă i se oferise o replică pe măsură. O deranjase pentru că știa că fusese fosta amantă a ducelui. Cine știe câte lucruri făcuseră împreună și, cel mai dezamăgitor, câte lucruri îi spusese el ei?

Împărtășise cu contesa de Aberdeen anumite aspecte ale copilăriei lui pe care ei nu i le spusese. Chipul îi ardea încă din cauza acestui păcat al invidiei. Trebuia să recunoască gelozia și, mai ales, să vadă dincolo de dorința ei, care lua din ce în ce mai tare contururile unei utopii.

Ceruse să i se pregătească baia, Clara o ajutase cu cămașa și se găsise singură într-un dormitor plin de pafumul lui Lucian.

Avea propriile bănuieli în momentul de față, pe lângă tendințele ei criminale asupra admiratoarelor.

Unu: dacă Alex Upperton era fratele lui Lucian? Orice poveste avea un cât de mic sâmbure de adevăr. Fără foc nu ieșea fum. Dacă era așa, cei doi frați crescuseră împreună fără ca măcar să își dea seama că unul dintre ei era rezultatul unui adulter. Săracul preot Upperton..., Lilith își trecuse mâinile prin păr. Nevoit să crească odrasla altui bărbat, să accepte rușinea. Probabil că de aceea se comportase atât de frumos cu ea, căci propria soție fusese brutalizată de un Queensberry.

Și dacă era așa cum gândea ea, era foarte posibil ca Lucy să se căsătorească din dorința de a sustrage sume de bani de la Lucian, de a-l șantaja cu păcatul părintelui lui.

Se cutremură și se îndreptă spre biroul lui Lucian. Măcinată de gânduri, femeia începu să cotrobăie prin lucrurile persoanale ale bărbatului. Curiozitatea -un viciu incurabil de-al ei - trebuia să fie cel care o împingea spre astfel de lucruri. Găsi penițe, cerneală și mai multe chitanțe de la diverse cluburi. În cele din urmă, într-un sertăraș, descoperi scrisoarea cu care îl adusese înapoi în Londra.

Oftă, căci aici era și un punct doi.

Citi primele rânduri din nou și din nou, până ce, ridicându-și ochii, coniacul de pe măsuță începu să arate cu adevărat promițător. Gâtul îi era uscat. Știa că era păcat să bei, dar asta îi amintea de seara plăcută în care îl sărutase pe duce. Sigur că asta evoca și respirația alcoolică a lui Lucian în noaptea nunții lor, dar își permitea să ia câteva guri fără să reacționeze prea urât. Puse mâna pe carafă și, negăsind niciun pahar, duse sticla direct la gură.

Soțul ei avea niște gusturi desăvârșite în materie de băuturi. Luă prima gură, tușind la contactul cu tăria coniacului. Era bun. Prima gură conduse la următoarea, în timp ce recitea scrisoarea.

Știa fiecare paragraf pe de rost.

Insistase atât de tare pe problema ei - infertilitatea - încât fusese convinsă că Lucian o va expulza. Să o mai atingă? Nu se așteptase niciodată că va mai vrea sau că ea își va mai dori duritatea gurii lui peste a sa. Era ceva incredibil în asta. Își uni buzele și se întrebă dacă mai era în stare să aducă din nou în discuție subiectul despărțirii după ce totul se va fi terminat între ei. Cât îi va lua lui Lucian să se sature de ea ca de oricare altă amantă pe care o avusese?

Puse scrisoarea înapoi și se ridică ușor clătinat. Golise un sfert din sticlă fără ca măcar să își dea seama. Se lăsă moale în primul pat găsit și își încrucișă picioarele reflectând.

Unde era Lucian? Trebuie să fi fost târziu. Atunci? Unde era acum? În brațele cui își găsea el alinarea? Atât de repede se săturase de ea?

Lipi sticla de buze și dădu pe gât încă puțin din conținut. Se simțea atât de vulnerabilă între acești patru pereți...

Ușa se deschise, iar în prag îl văzu pe duce.

- Ce binecuvântare că ai binevenit să te arăți în seara asta, dom-nu-le!, exclamă Lilith sacadat primele gânduri care îi trecură prin minte.

Inițial nu înțelese de ce o privea atât de stupefiat, dar apoi își dădu seama că lucrurile erau clare prin exclamația lui însoțită de râs:

- Ești beată!

își bătea joc de ea.

Oftă și își întinse picioarele, lăsând sticla undeva lângă pat. Nu era de mirare că se îndrăgostise de el în urmă cu șapte ani. Arăta divin, exact așa cum trebuia să arate însuși împăratul infernului.

Ridică din umeri. Putea să râdă cât voia. Avea și ea câte ceva de zis.

- Și eu care credeam că trebuia să raportez dispariția la Scottland Yard.

Lucian se apropie de ea, în timp ce își scotea hainele care deveneau incomode. Rămas doar în cămașa descheiată până la mijloc și pantaloni, bărbatul se așeză lângă ea, pe pat.

- Am fost ocupat.

- Ooo, știu bine cu te ocupi! Își feri piciorul atunci când degetele lui se odihniră pe genunchiul ei. Ia mâna de pe mine! Te-ai săturat de ele și ai venit la mine?

Ducele își încrucișă brațele la piept și oftă. Nu ar fi înțeles nimeni fericirea lui, dar adevărul era că radia de bucurie. Își sprijini mâna de saltea și se aplecă spre ea, îngropându-și nasul în cosița frumos împletită.

- Nu mă pot sătura de ele din moment ce nu am fost nicări, Lilith. Buzele îi șoptiră tandru. Am fost să îl omor pe Jack.

Amețită cum era, femeia prinse amenințarea. Făcu ochii mari și se agăță de reverele hainei lui.

- Nu l-am omorât. Cred, adăugă abia după ce ea se înmuie, mai mult pentru sine. Nimeni nu îmi atinge soția și scapă cu asta.

Lilith se lăsă sărutată pe obraz, pe ochi, pe frunte, până ce, ajungând la gură, îi răspunse sărutului cu înflăcărare.

- Hoață mică!, râse Lucian și sorbi de pe buzele ei lichidul spirtos.

- De ce faci asta?, îl întrebă curioasă, simțindu-se sedusă pentru a treia oară în două zile. El o privi întrebător, moment în care îl lovi în piept și îl îndepărtă puțin de ea. Asta! De ce nu te duci la femei? De ce îmi ești credincios? De ce mă numești atât de... de... nu-știu-cum „soția ta"?

- Pentru că ești soția mea, dădu el din umeri. Preferi altfel?, chicoti.

Enervată la culme de comportamentul lui ghiduș, Lilith se desprinse din sărutul care amenința să îi domolească starea.

- La naiba cu asta! Soțiile nu sunt numai pentru plăcerile tale meschine! Se presupune că ne cunoaștem unul pe altul!

Lucian oftă. Atât de temperamentală era ducesa lui când lua câteva guri de alcool, încât putea jura că avea din nou optsprezece ani.

- Nu te mai prosti și vino încoace!, îi zise. Vreau să te sărut!

- Pe lady Sarah nu ai sărutat-o înainte de a-i zice toate lucrurile alea despre mama ta!

Mama lui, mama lui... ce mai știa el legat de mama lui?

Fusese un copil zdravăn dintotdeauna, de aceea supraviețuise condițiilor vitrege la care răsposata ducesă de Queensberry îl supusese. Până să fie găsită o dădacă, ducesa nu își dorise să alăpteze copilul. Aproape că murise când dădaca binevoise să apară și să crească mica creatură. Bântuită de tot felul de iluzii diavolești, mama lui refuzase să îl atingă multă vreme, iar când devenise mai puțin vocală în privința lui, se refugiase într-un colț, solitară, privind apusurile și răsăriturile, în timp ce Lucian vedea adulterul tatălui său, care nici măcar nu se mai ascundea. Avea doar opt ani când ducesa murise. Nimic nu îi diminuase suferința.

- A fost un moment de slăbiciune, articulă și se ridică din pat. Încercă să desfacă nasturii, dar se găsi incapabil de așa ceva. Mâinile îi tremurau prea tare.

Observându-l, Lilith se încruntă, își aruncă picioarele din pat și se ridică în picioare, chiar dacă avea impresia că tot capu i se clătina, gata să cadă de pe umeri.

- Uneori, cred că singurul lucru pe care îl vrei de la mine e asta, și se lipi nerușinată de el. Știi, oftă și își lăsă capul pe umărul lui, acum șapte ani doream asta de la tine. Mâna îi poposi în dreptul inimii lui Lucian. Acum, am învățat că, pentru a nu fi dezamăgită, trebuie să nu mai vreau nimic.

Sufletul se despică în două atunci când o auzi mărturisind aceasta. O prinse de umeri și o privi încruntat.

- Nu vreau să fiu slab cu tine... Nu ți-ar plăcea persoana care sunt.

Ducesa îi cuprinse fața în palme și ridică din umeri. I-ar fi spus ceva sentimental, dar nu era nici atât de beată. Se întoarse cu spatele și se aruncă în pat.

- Cred că nu mă pot pune pe același nivel cu toate femeile din viața ta. Știu de ce ai ales-o pe Sarah pentru a te confesa. E o femeie bună. Virtuoasă. Eu?, râse. Chiar tu mi-ai zis că nu sunt cu nimic mai bună decât femeile care au fost în familia ta de generații!

Oh, cât îl enerva! Își pocni degetele și se lăsă pe pat, prinzând-o de mână. Inspiră și expiră pentru a se calma, dar tot ce putea să vadă era o Lilith care se juca cu mintea lui. Voia să știe lucruri despre mama lui? Fie!

- Dacă vrei atât de tare să știi cine a fost femeia care mi-a dat viață, află, fătucă: ea nu era nimic din ce a prezentat Societatea. O sensibilă care s-a însurat cu tata pentru bani și a plătit cu prețul vieții sale. O trase mai tare spre el, lăsându-și un genuchi în pat și obligând-o să-și dea capul pe spate. L-a ademenit. Nu, zâmbi, închizându-și o clipă ochii. Ea chiar a crezut că l-a ademenit. Nu știu cum a fost între ei înainte de a mă naște, dar îți pot spune că îi auzeam certându-se în fiecare seară. O bătea, Lilith. În ultimii ani de viață a stat imobilizată într-un scaun, în grădină. Și mai vrei să știi ceva? Nu m-a acceptat niciodată ca fiu al ei! A zis că sunt progenitura răului. Nici măcar nu m-a atins vreodată! Asta te face mulțumită? Zii! Ești mulțumită sau mai vrei?

Trăsăturile feței i se contorsionaseră atât de tare, încât Lilith recunoștea bărbatul din nopatea nunții ei. Înghiți în sec și își așeză palmele pe pieptul lui. O făcea involuntar. Se transforma în bestia asta fără ca măcar să o știe. Oftând, ușor trezită din beție, Lilith îi dezlipi degetele de părul ei. Încruntătura bărbatului se estompă și îi dădu drumul.

- La naiba!, se așeză în pat, cu coatele sprijinite de picioare și mâinile în jurul frunții. Nu m-a iubit niciodată, știi? Nu m-a strigat niciodată. Nu m-a chemat niciodată.

Și cel mai rău, îl lăsase cu el.

Asta nu îi mai zise, pur și simplu alese să rememoreze fiecare moment al copilăriei sale, când o vedea privindu-l de la fereastră, mereu nepieptănată, cu ceacăne duble în jurul ochilor, palidă și extrem de slabă.

Umezindu-și buzele, Lilith se ridică în genunchi și îi privi spatele musculos. Nu greșea dorindu-și să afle mai multe despre el, oricât de dureros ar fi fost pentru amândoi asta. Nu își închipuia o mamă care să nu își iubească pruncul. Lucian crescuse neiubit, neîngrijit, nedorit. Exact ca ea.

Fuseseră uneltele unor părinți machiavelici.

Cu degetele ferme, îl atinse pe umăr. Bărbatul tresări. Nu își îndepărtă mâna, ci începu să îl mângâie ușor.

- Regret...

- Toate femeile din familia mea au intrat aici pentru bani și au plătit crunt pentru asta. Apoi vii tu, Lilith, care nu ai nevoie de banii mei, dar care înduri totuși un preț crud. De ce mai stai cu mine? Se răsti. Fugi! Fugi, pe naiba!

Ea oftă și își lăsă capul pe umărul lui. Ar fi trebuit să fugă. Ar fi fost înțelept din partea ei. Dar nu asta era de fapt ceea ce își dorea ea.

- Nu știu. Știu doar că și eu am fost un copil nedorit, Lucian.

Dar asta nu era despre ea. Bărbatul se înmuie tot și oftă profund. Așezându-se pe piciorul lui, femeia îi prinse capul în dreptul sânilor săi, legânându-l ca pe un copil.

- Îmi pare rău pentru mama ta.

Inhalându-i mirosul, Lucian se ghemui și mai tare la pieptul ei. Să îi simtă degetele dezmierdându-l și alinându-l era tot ceea ce își putea dori. Îi oferea o stare intensă de calm și siguranță. Îi prinse talia și o răsturnă pe perne. Ea icni, dar zâmbi atunci când îi simți gura pe gât.

- Nu ești deloc ca ele. Vreau să știi asta. Ești diferită. Foarte diferită.

În ochii ei se înfiripară lacrimi pe care Lucian le culese numaidecât cu buzele sale. În drumul său de înapoiere în zona plăcerilor, Lucian îi trase cămașa de noapte în jos. Era minunat tot ceea ce vedea.

- Îți ador trupul..., șopti și începu să îi sărute clavicula, în timp ce rochia dispărea cu totul. Sânii ăștia mă omoară. Începu să depună săruturi pe fiecare, pe rând, de parcă asta era prima dată când îi descoperea. Știi ce?, își semeți fruntea și spuse: Cred că voi începe cu sânii, bețivă mică ce ești. Vreau să știu totul despre ei!

Trupul femeii se înfioră și își lipi feminitatea caldă de prohabul lui Lucian. Avea să fie o noapte lungă, dar nu îi va refuza această plăcere. Știa că era un păcat imens cel al fanteziilor, dar să o ierte Dumnezeu căci era prea slabă pentru a-i rezista unui bărbat care nu avusese de fapt nimic niciodată. Oftând, sfârcurile ei trădătoare se întăriră sub mângâierile experte ale ducelui.

Înainte de a-l observa cum își închide gura pe una dintre protuberanțele rozalii, Lilith strânse perna de sub capul ei în mâini și își semeți pieptul.

- Amin!, șopti, căci își dorea ca el să știe totul despre sânii ei.

*

Tatăl lui Grovestone murise la un an după ce logodna fiului se finalizase dezastruos. Mulți ar fi spus că fusese otrăvit, dar Grovestone declarase sus și tare că suferise un atac de cord.

Îl îngropaseră a doua zi, de teama de a nu reînvia strigoiul.

De fapt, Alfred își urâse tatăl, chiar dacă nu îl otrăvise el. Privind tabloul femeii care îl crescuse de deasupra șemineului, își scoase ochelarii și privi gânditor imaginea. Semăna leit cu ea. Dar frumusețea ei nu fusese suficientă pentru contele de Grovestone. O înșelase din nou și din nou până îi distrusese demnitatea feminină.

Lăsă ochelarii pe masă și își coborî buzele în ceaiul pe care i-l făcuse servitoarea.

Fusese contesa cea care îl otrăvise pe soțul ei, iar Grovestone tăcuse și mușamalizase situația. O credea. În locul ei, poate că ar fi făcut la fel.

Dar după ce soțul îi murise, contesa se apucase să bea, să joace diverse jocuri de noroc și să flirteze cu bărbați de o moralitate îndoielnică. Grovestone nu ar fi putut permite așa ceva. Privind în ochii de sticlă a celei care îl privea fără niciun zâmbet din portret, își zise că fusese o greșeală să adauge prea mult arsenic în ceaiul mamei lui.

Toată lumea știa că arsenicul menținea nervii tineri. Dar la fel ca Napoleon, o doză prea mare te ucidea. Fusese ziua în care contesa adăugase prea mult arsenic în ceai în dorința de a se menține tânără, chiar dacă fiul ei fusese cel care amestecase tot „zahărul"

Nimeni nu îl bănuise măcar.

Toți însă ar fi trebuit să îl înțeleagă. Avea o femeie de curcerit, care nu avea nevoie de scandalul unei mame cartofore, bețive. Pentru bunul mers al lucrurilor, Alfred își ucisese mama așa cum ea îi ucisese tatăl. Presupunea că era ciclul vieții.

*

- Tinere, nu îți permit să îi vorbești mamei tale așa!, zise preotul Upperton la cina din acea seară.

Participanții la masă tăcură. Alex începuse să se contrazică pe subiectul „Lucy". Doamna Upperton insinuase că Lucy nu ar avea intenții cu adevărat nobile, astfel încât să se căsătorească cu el, iar Alex nu dorea să împărtășească nicicum motivul acestei decizii pripite. Își strânse șervețelul și o privi pe femeie în ochi, spunându-i un „E numai vina ta!" șoptit.

Doamna Upperton, care se înroșise în obraji, își lăsă capul în jos și oftă.

- Cu permisiunea voastră, mă retrag!

- Alex..., începu preotul Upperton.

- Lasă-l să se ducă, oftă blânda preoteasă. Își ridică chipul și îi zâmbi. Ai binecuvântarea mea, Alex. Sper ca nunta să fie de basm!

Alex își înclină capul și părăsi sala de masă. Uneori, mamele erau chiar oribile și îl făceau să se întrebe dacă lua decizia corectă. Strângându-și pumnii, hotărî că așa era cel mai bine pentru reputația lui Lucy și pentru a sa. Nu avea să abandoneze o femei așa cum făcuse ducele de Queensberry cu Lilith.

*

Lucy crescuse fără mamă. Toată viața sa cunoscuse unicul cuvânt „tată", unul foarte permisiv, care îi făcuse toate năravurile. Acest tată, interesat mai mult de partida lui de poker, dulciuri și vânătoare, avea să moară într-o bună zi.

Și-l amintea chiar la cina din noaptea aceea, cum tușise înecăcios. Pancreasul i-o luase razna în ultimul timp. Nu mai avea mult.

Oftă și apucă cana cu ciocolată caldă pe care i-o pregătise servitoarea ei. Nu putea să doarmă așa cum și-ar fi dorit, dar Lucy avea multe necesități neîndeplinite. Atingându-și pântecul, se gândi că i-ar fi prins bine o mamă care să o îndrume la această cotitură a vieții sale, a doua de altfel. Se întinse luă o gură generoasă din lichid.

Dar, cum nu avea pe nimeni, trebuia să urmeze instinctul. Orice femeie are simțul mama. Ea trebuia doar să îl dezvolte. Putea să iubească acest copil, își zise, atâta timp cât îi oferea avantajul de care avea nevoie.

Mda. Avea să fie o mamă bună, la fel de bună cum și-o imagina pe propria sa mamă.

*

Păstrase inelul ei.

Clay Maxfield mângâie obiectul din metal cu rubin. Ăsta era singurul bun care îi rămăsese după ce așa zisa domnișoară Maxfield, mama lui, murise de o boală rușinoasă.

Clay purta mereu inelul cu sine, în buzunarul bluzei sau pe lanțul ceasului. Măcar de ar fi văzut și ea ce băiat minunat crescuse! Își folosise mintea și abilitățile de hoț atât de frumos, încât acum nu mai trebuia să fure.

Maxfield era contabil de meserie. Lucra ore în șir pentru ca să nu mai îndure frigul, foamea și insecuritatea vieții de stradă. O ducea chiar bine acum.

Dar pe lângă faptul că sufletul îi era gol, Clay ura faptul că nu își permisese să îi facă măcar un portret mamei lui atunci. Rămăsese doar cu imaginea ei pe retină, care se estompla odată cu vârsta.

Ridică din umeri și continuă să scrie în registru cifrele.

Când își amintea de asta, ființa lui Maxfield se mai umplea și de altceva: de repulsie, ură și sentimentul de răzbunare.

Nimic însă nu ar mai fi putut-o aduce de „domnișoara" Maxfield înapoi. Nici măcar dorinaț de a străpunge inima cuiva și de a-i înceta ramificațiile biologice de reproducere. Nici măcar dacă ar fi ucis șarpele pentru a nu se mai înmulți.

Mama lui Clay fusese cea mai bună. Ea nu fusese oribilă.

***MICĂ POVESTE DIN PARTEA AUTOAREI

„Uneori îmi vine să le spun oamenilor, care mă calcă pe nervi, să aibă grijă, că sunt scriitoare și pot să creez o întreagă epopee despre ei și pot să îi fac de râs într-o țară întreagă. Să nu mai menționez faptul că îi pot omorî și reînvia la infinit, până ce setea mea de sânge este pe deplin satisfăcută. Sunt, deci, foarte periculoasă :)"

R. WILDE, autor la 17 ani cu n frustrări

Simțeam nevoia să dau următorul exemplu de foarte mult timp.

Sunt voluntar la o echipă extrem de cunoscută din capitală, iar anul trecut am participat la un eveniment în parcul Regele Mihai I (fostul Herăstrău). Sarcina mea era, pe cât de simplă, pe atât de dificilă. Aveam niște mașinuțe de la stânga la dreapta, copii trebuiau să se suie în ele și să îi ajutăm să se plimbe pe micuțul teren amenajat - practic, îi târam pe acolo pe niște mașinute în miniatură. Vine un copilaș la mine și se urcă într-o mașinuță. Mi-am zis să ajut prichindelul, care nici nu știa să se urnească. Mă dă la o parte. Îl las și mă ocup de o fetiță foarte timidă. Copii nu aveau voie să se dea de mai mult de două ori, întrucât erau mulți cei care voiau pe vehiculele de jucărie. Îl dau eu la o parte și îi explic încet. Dă din cap și fuge. Vine un tătic furios la mine și îmi zică că a lui odraslă plânge și că ce Dumnezeului i-am făcut eu, că minunatul copil nu a avut privilegiul de a se învârti în țarc. Îi explic domnului care e situația, dar și că pruncul minte, zice un „Bine" (sictirit) și mă roagă să îl mai las să se dea o singură dată. Iau o gură de aer și accept. Aceeași poveste cu micul vitezoman cu personalitate. Îi explic din nou și lui și tăticului că sunt și alți copii care vor să se dea în mașinuța fiului lui. La care bărbatul se întoarce la băiețel și îi zice:

- Plecăm, tati, că nu mai vrea să ne lase să ne dăm aici!

De parcă era proprietatea mea și eu nu îl lăsam să se învârtă cât era ziua de lungă.

Ce m-a deranjat îngrozitor: îl vedeam om școlit. Cu toate astea, era mai copil decât copilul lui. Îi lua partea chiar și atunci când era clar că bebelul fabula, nu era absolut deloc atent la modul în care ceilalți copii erau deranjați de șofatul fiului său, lăsându-ne pe noi ca niște bone să îi îngrijim pretențiosul în timp ce omul se distra. Ceilalți părinți aveau grijă de copii lor, să nu se piardă în mulțime și așa mai departe. Omul acesta nu avea nicio treabă. Pe scurt: îl răsfăța.

DECI, DESPRE ACEST CAPITOL SPUN CĂ...

A: Părinții să fie părinți și copiii, copii

O societate în care mamele sunt lipsite de virtuți sau dominate de vicii este o societate pierdută.

O lume în care părinții nu știu cum să fie părinți, cum să crească niște copii, cum să urmeze și să adapteze niște șabloane este o lume pierdută, când copii sunt traumatizați, suferă și maltratează la rândul lor indivizi, grupuri, popoare și lumi.

Copii nu ar trebui să renunțe la copilărie și să sare la o maturitate forțată. Vor sfârși mereu nefericiți și frustrați că au pierdut niște ani minunați. Și nu, nu este nimic plăcut în asta. Nu e wow să îi învățăm alfabetul la grădiniță, să le întindem capacitățile mintale până când acestea se rup, clachează și eliberează monștrii.

B: Educația asta...

Sunt pentru educație. Copii ar trebui învățați de mici să respecte persoanele cu mai multă experiență decât ei, să își respecte aproapele, să nu jignească și să nu rănească niciodată pe nimeni, căci asta poate denatura. Așa iau naștere inițiatorii bullyingului, fenomen pe care școlile românești încearcă să îl combată fără vreun efect vizibil.

Și nu îi răsfățați! Am fost crescută de generația ceaușistă într-o lume democrată și mă bucur că s-a întâmplat așa, pentru că sunt șocată de ceea ce văd acum, mișunând în rândurile copiilor, în timp ce părintele întreabă înconștient:

„Dar ce a făcut așa de grav copilul meu?"

3156 de cuvinte (fără discursul meu)