Doamna Whick îi vorbise despre existența unui bordel în care se vindeau copii.

Lilith își trase răsuflarea și coborî cele câteva trepte din orfelinat cu mâinile înghețate și pumnii strânși. Uita ceva. Era atât de buimăcită, încât, dacă nu ar fi auzit glasurile copiilor, ar fi uitat complet de duce.

Privi în stânga și văzu în micuța grădină pe care o amenajase ca loc de joacă pentru cei mici un duce debusolat, cu o hoardă de ființe mici după el. Arăta ca un urs care încerca să nu strivească florile.

— Oh, Doamne!, exclamă doamna Whick care venea în urma ei. Copii! Lăsați-l pe Înălțimea Sa chiar acum!

Țipetele se potoliră pe rând, dar în continuare se auzea un murmur omniprezent. Lilith privi de la depărtare în ochii soțului său. Putea jura că membrele îi tremurau și că se simțea chiar stânjenit. Nu fusese capabil să dreneze acea grupare infracționistă de mâncători de dulciuri înapoi în casă? Bizar...

Alături de administratoră, Lilith se apropie. Stânjeneala se citea pe chipul său. Unindu-și buzele se abținu să nu râdă. Uita de grija pe care o avusese în biroul doamnei Whick. Înălțimea Sa era ferchezuit din cap până în picioare, cu părul tuns scurt și o barbă atrăgătoare încadrându-i fața, dar nu se putea descurca cu câțiva copilași.

— Nu trebuie să îl necăjiți de ducele de Queensberry!, doamna Whick își portvi brațele în șolduri. Cereți-vă iertare imediat!

— Ne ierțați, Înălțimea Voastră!

Corul micilor pungași, gândi Lilith. Aranjându-și jiletca, Lucian își îndreptă spatele și zâmbi în direcția lor.

— Sunt convins că se mai poate lucra la educația lor.

Amuțeala doamnei Whick îi zise lui Lilith că femeia credea că nu va mai primi bani pentru orfelinat. Bazaconii!

— Și prin asta, întinse Lilith mâna către o fetiță care nu depășea cinci ani, omul acesta mare și răutăcios vrea să spună că sunteți minunați cu toții!

Se lăsă pe vine, nepăsându-i că verdețea îi putea murdări rochia. Fetița râse și își dezvălui dinții de lapte.

O emoționau. Își diminuă nodul din gât, înghițind. Avea multe pe cap, dar nu uitase că separarea de Lucian ar fi trebuit să fie grija principală. De ce oare nu o simțea chiar așa?

— Uite, domnule, ea e Molly. Atunci când ducele nu schiță niciun gest, Lilith își dădu ochii peste cap și trase mâna sa. Atingerea degetelor puternice, groase și tari o făcu să ofteze. Trebuia totuși să îi arate că lumea ei nu era a lui. Molly – Lucian.

— Bună!, zâmbi fetița și îl prinse de deget. Aveți mâna așa de mare..., îngâimă legănându-se pe călcâie.

Ceva merse greșit. În loc ca ducele să se întoarcă pe picioarele lui și mai mari, încruntătura bărbatului se transformă. Cutele se neteziră și avu impresia că acesta se așeză la același razan cu micuța. Ce făcea?, se întrebă Lilith.

— Încântat, Molly!, îi zise acesta.

Atunci când fu luată în brațele puternice ale ducelui, Lilith fu convinsă că micuța Molly se îndrăgosti pentru prima dată. Așa crezu și ea. Un bărbat puternic și frumos ridica la pieptul său un copil minunat. Iar lucrurile erau așa cum ar fi trebuit să fie. Bărbatul rece devenea un tată protector.

Lilith își dădu seama că picase în propria capcană atunci când lacrimile îi năpădiră chipul. Dacă ea nu ar fi făcut atrocitatea, Lucian și-ar fi ținut acum propriul copil în brațe. Ea și-ar fi ținut copilul la piept.

Michael... ăsta ar fi vrut să fie numele său dacă era băiat. Michelle, dacă era fată. Dar pe piatra de mormânt din cimitirul bisericii nu scria niciun nume.

Se ridică în picioare și o porni spre trăsură.

Lucian, care se împrietenise cu Molly, deci, cu restul echipei dirijată de ea, observase schimbarea din caracterul ei. O lăsă pe micuță jos și făcu o plecăciunea înaintea ei. Fetița roșii. Doamna Whick zâmbi melancolică și își luară rămas-bun exact atunci când Lilith intra în trăsura ducală.

Întorcându-se și el spre vehicul, îi făcu semn vizitiului să pornească. Luându-și locul în fața ei, își dădu seama că spațiul era cu mult mai strâmt decât cel în care călătoriseră spre orfelinat, chiar dacă erau două persoane.

— Ce este, doamnă?, o întrebă. Credeai că nu voi accepta binefacerile pe care le înreprinzi aici, deci că voi cere divorțul?

Lilith tresări. Deci se prinsese...

Ridicând din umeri, se hotărî să nege. Dădu din cap. Nu putea vorbi. Gâtul îi era cuprins de o arsură dureroasă, care amenința că va izbucni în sute de lacrimi cât de curând.

— Nu credeam că îți plac copii, ca să fiu sinceră, oftă și se strădui să-și mențină poziția bățoasă. Prezența lui caldă, cuprinzătoare și copleșitoare era recunoscută de corpul ei care o adula.

— Nu cred că îmi plac, dar încep să îmi dau seama că nu știu multe lucruri despre mine.

Sub niciun chip Lilith nu voia să știe care erau acele lucruri. Nu voia să știe nimic despre el! Simțea că scena de mai devreme o emoționase într-atât, încât se depărtase oarecum de la scopul său, divorțul.

— Unde sunt Upperton și Grovestone?

— Plecați cu treburi ceva mai importante.

— Nu credeam ca lord Grovestone să mă lase singură cu tine după tot discursul său emfatic de acum câteva zile, oftă ea și își menținu privirea pe profilul ducelui. Era mai bronzat decât majoritatea bărbaților, dar totul era neobișnuit la el oricum. Înălțimea, greutatea, acum și înfățișarea. Era imaginea unui bărbat sănătos pe lângă o umbră de femeie.

— Nu știam că a existat unul, ridică acesta din sprâncene, dar sunt convins că nu mă place prea tare. Oftă. Nici eu nu îl plac.

— De ce?, râse Lilith ironică. Ar fi trebuit să fie cel care te scăpa de prezența mea în viața ta. S-ar fi însurat cu mine oricum dacă nu era tatăl lui...

— Atunci, un bărbat nu e bărbat dacă face ce zice tati.

Normal că nu. Simți nevoia să lovească acolo unde spera că îl durea cel mai tare, însă el i-o luă înainte, stupefiind-o.

— Nici dacă siluiește o femeie. Ai gusturi doar pentru genul acesta de fetițe, Lilith.

— Spui că ești o fetiță?

— Spun că niciun om n-ar trebui să bea în noaptea nunții lui.

— Băutura a fost de vină?

— Insinuezi altceva?

Ridicându-și umerii, Lilith privi amuzată spre chipul său. Era prima dată pe acea zi când se vedea amuzată.

— Unii oamenii pur si simplu nu se pricep.

Liniște. Ducele o privea pe sub ochi de parcă vorbea o limbă străină cu care nu era familiarizat. Lovise fără să vrea în orgoliul său, în vanitatea de mascul dominant al speciei sale. Tocmai îi spusese că nu era deloc bun la activități nupțiale.

— Dar eu da.

— Dacă această încredere vine de la numeroasele amante, dă-mi voie să-ți spun că erau femei pe care le plăteai pentru..., roși puțin, orice se întâmplă în spatele ușilor închise.

— Zi-mi, Lilith, se poziționă el mai bine în colțul său și îi zâmbi, te-ai preface dacă te-aș plăti?

Lilith nu înțelesese ce se întâmplase în noaptea nunții ei. Săruturile măgulitoare ale lui Lucian, atingerile sale indecente care îi făceau și acum picioarele să se strângă, se transformaseră brusc în neîndemânare. O parte a sa, mâncată de curiozitate, își dorea să se lanseze într-un sărut ca cele pe care le experimentase în aceeași trăsură, dar umilința de a implora și de a plânge înaintea sa în timp ce bariera castității se rupea sub presiunea copleșitoare a monstrului dintre picioarele sale nu o lăsa. Fusese oribil ce se întâmplase.

— Nu va fi nevoie. Nu îmi doresc să fiu intimă cu tine.

— Oh, Lilith, dar îți vei dori. Se lăsă în față, simțind cum răsuflările li se contopeau în spațiul strâmt. La fel de mult cum îmi doresc eu...

Buzele ei își aminteau dulceața gurii lui Lucian. Glasul său era, ca de fiecare dată, glasul diavolului. O tenta. Gura i se întredeschise involuntar, iar la ceea ce se putea concentra erau buzele ducelui și modul în care duritatea se evapora pe suprafața lor. L-ar fi atins cu degetele, dar era indecent. Imoral era și să îl sărute, chiar dacă erau soți. Gâtul uscat și mâinile umezi îi vorbeau despre primul lor sărut și cât se bucurase de acesta. Fusese atât de veninos, încât el îi indusese dragostea.

Precum magneții, capetele li se atrăgeau. Înainte de a-și da seama ce făcea, Lilith avu o brumă de luciditae și mărturisi.

— Sărutul... modul în care ne sărutăm e un păcat...

Ducele râse scurt, iar brațele lui îi cuprinseră umerii.

— Atunci, lasă-l să fie!

Atingerea diafană a două aripi de mătase – așa putea fi catalogat sărutul lui Lucian. Era plăcere pură ceea ce se întâmpla la confluența gurilor lor. Nu se putu abține. Își deschise gura și tremură sub răsfularea lui. Palma sa caldă se lipi de pieptul lui Lucian, iar trupul zvâcni, dorindu-și mai mult: era vorba de ceva ce experimentase înainte de noaptea nunții sale. Mușca din fructul interzis al Paradisului din nou și din nou, gemând puternic când limba lui dezmierdă crestăturile cerului gurii.

Să o plătească? Dar cum ar fi putut să se prefacă atunci când plăcerea era reală?

Se trezi că tremura în brațele lui, până ce își aminti mai mult. Duritatea brațelor sale o trezi din plăcerea acestui sărut de foc. O putea imobiliza, se putea urca pe ea și putea produce acel sacrilegiu. Se sperie și nu mai fu în stare de a se bucura de pecetea sărutului. Cuvintele lui reveneau vii în memoria sa. Curvă. Târfă.

Nu dovedea că era mai bună. Își lipi fruntea de a lui, renunțând la unirea lor.

— Nu sunt mai bună decât amantele acelea pe care le pretinzi...

Șoptise cu glas tare un gând pe care nu dorea să îl împărtășească.

— Ce ai spus?

Lilith își trase nasul și se înapoie la locul său. Avea impresia că buzele i se umflaseră și că pe ele era încrustat cuvântul „păcat"

— Nimic deosebit. Nimic din ce nu știai.

— Lilith, îi zise Lucian amintindu-și de conversația cu Upperton și apoi Maxfield, nu ești deloc femeia aceea ușoară pe care am amintit-o în noaptea nunții noastre.

Degetele lui își doriră să se împletească cu ale ei, dar Lilith își trase mâna în poală.

— O femeie la locul ei nu se dedă avansurilor.

— Sunt soțul tău!, îi zise el. E normal să mă seduci și să te seduc!

— Cu șapte ani în urmă nu erai de aceeași părere, pufni ea cu glasul domol. Cu șapte ani în urmă îmi zicea că nu sunt mai mult decât ce a avut familia ta până acum. Sunt o curvă. O târfă. Eu te-am sedus atunci! M-am aruncat în brațele tale, dovedindu-mi statusurile.

— Lilith...

— Nu! Eu sunt responsabilă pentru tot! Pentru căstătoria pe care nu ți-ai dorit-o niciodată, pentru noaptea aceea, pentru copil...

Nemaisuportând să o vadă suferind după ce împărtășiseră un moment atât de tandru ca un sărut ce se simțea ca fiind primul, Lucian o prinse de braț și se aplecă peste ea, pecetluindu-i buzele cu ale sale. Nu se așteptase la mai puțin: corpul ei răspundea sărutului din nou și din nou, până ce două limbi împreunate alinau răni încă neuitate. Fu un sărut scurt, menit pentru a o face să tacă. Se considera vinovată pentru tot? Lucian privi în ochii ei înlăcrimați. Oftă și îi prinse fața în palme, ștergând acele ultime lacrimi.

— Singura ta greșeală, doamnă, a fost aceea că nu ai avut încredere în cuvântul meu atunci. Ți-am spus că nu mă pot însura.

Șocată de amintirea cuvintelor lui din trăsură, Lilith își închise gura și se îmbărbătă.

— Și eu îți zic acum, lord Queensberry. Îl împinse înapoi pe bancheta lui. Nu mă vei atrage vreodată în așternuturile tale. Poate că am fost o femeie ușoară...

— Te judeci pentru că m-ai sărutat?, Lucian râse. La naiba cu asta! Eu eram mai matur decât tine. Eu ar trebui să mă învinuiesc pentru faptul că te-am sedus.

— Totuși, femeia este ființa păstrătoare păcatului. Ea cade în păcat. Ea...

— Rolul de mare preoteasă nu ți se potrivește, nu crezi?, o întrebă acesta. Toată asta e pentru a te autopedepsi pentru niște păcate pe care nu tu le-ai comis? Jur că m-am gândit îndelung la asta și încep să cred că Victoria a pus totul la cale pentru că îmi vâna titlul.

— Ah!, dădu ea gânditoare din cap. Mă îndoiesc că mama a pus totul la cale, dar ai dreptate: îți vâna titlul. Dar nu de păcatul avariției mă fac vinovată, domnule. Lilith expiră și prvi geamul. Duc cu mine o povară sufletească mult prea profundă...

Ducele păli. Ce putea fi atât de rău, încât să se simtă atât de vinovată?

— Sunt un diavol, o auzi zicând, iar locul meu e la mănăstire, ca să mă purific de orice...

— Nu, Lilith. Locul tău e în patul meu. Îi prinse mâna și i-o întoarse cu palma în sus. Găsi cei câțiva nasturi ai mănușii și îi descheie pe rând, până ce dezvălui degetele subțiri. Dacă tot am comis-o și ne-am căsătorit, te vreau!

— Deci pentru asta nu vrei să îmi acorzi divorțul?, ochii ei sclipiră și îi fură plăcerea de a-i simți pielea fină de pe mâini. Sunt doar o jucărie în patul tău?

— Printre altele, întotdeauna mi-am dorit să mă culc cu tine.

— Și care sunt alea altele, domnule?

Înnebunit deja de conversația care degenerase, Lucian își strânse maxilarul.

— Ești a mea. Soția mea. Ducesa mea. Și dacă tot îți convine termenul, curva mea. A mea și doar a mea.

Pufnind, Lilith își prinse înapoi mănușa și scoase o batistă. Își tamponă ochii și oftă. Nu putea să creadă că fusese atât de proastă încât să se lase sărutată de el, împărtășindu-i ideile sale cu privire la seara în care fusese abuzată.

— Te înșeli, domnule. Trupul meu este templul Duhului Sfânt. Sufletul meu este întotdeauna îndatoritor Domnului. Inima mea – obiect al lui Dumnezeu. Dacă îți închipui că poți să revendici totul, atunci te înșeli.

— Nu voi revendica nimic, Lilith. Tu vei veni la mine. Și încetează cu blestemățiile astea biblice înainte să înnebunesc!

Trăsura se opri brusc, iar lacheul le deschise ușița înainte ca ea să mai adauge ceva. Privi încruntată trotuarul și literele aurii de pe sigla firmei. O adusese la o croitorie?

— Ce e asta?

— Știu că porți doar rochia asta oribilă de pe tine, dar cred că ești familiarizată cu modistele. Ducele sări zvelt din trăsură și îi dădu mâna. Ca să nu facă o scenă în public, Lilith își strânse buzele și coborî.

— Ce simț al umorului dezvoltat!, exclamă sarcastică. Modista mea e în celălalt cartier.

— În cartierul săracilor, cel mai probabil. Oricum, continuă însuflețit, o nouă garderobă e parte din înțelegerea noastră, Lilith. Ca soț al tău te însoțesc la modistă. Vreau ca totul să fie croit după gustul meu.

— Și gustul meu?, întrebă ea oprindu-se înainte de a intra în clădire.

— Ce spunea Biblia despre femei? Ah, da. Supuse bărbatului din câte mai știu. Mă înșel, lady Lilith?

Ducesa își strânse gura într-o linie imperceptibilă. O bătea cu propriile arme.

Înainte de a intra, Lucian zâmbi larg. Avusese impresia că se certaseră, se împăcaseră și se certaseră din nou în trăsura din drum. Era totul ca în vremurile bune, nu? Încăpățânarea condimenta relația, iar interele convergente o domoleau. Trebuia să recunoască faptul că îi lipsise compania ei, chiar dacă nu voia să i-o spună. 

 Cineva se apropie unul de altul :)

2535 cuvinte