Pași în sus și în jos pe scările casei.

Ducele deschise brusc ochii. Jumătate din corp îi atârna înafara patului. Probabil că nu își îndeplinise partea de înțelegere și sforăise mult în timpul somnului. Se trase pe spate și plescăi. Ceasul său biologic îi spunea că nu era nici cinci.

Dacă servitorii aveau de gând să zburde prin casă de la ora aceea, n-aveau decât. El va dormi. Alcool-ul consumat aseară îl făcea irascibil dimineața. Știa că întredeschisese ușa inimii sale și îi arătase un episod urât din copilăria sa. Lilith nu tebuia să știe, dar în același timp, pentru prima dată în treizeci și șapte de ani, simțea nevoia să spuncă cuiva.

Avea nevoie de câteva palme zdravene, cum ar fi zis mama lui.

Sunetele continuară, de parcă se organiza un bal chiar la el în casă. Asta nu era decât enervant. Își trânti picioarele pe podea și se ridică greu. Așa cum se așteptase, capul îi zvâcnea, iar stomacul se răzvrătea. Era o revoluție infernală în corpul său.

— Ei, drăcia dracului!

Se ridică și trase halatul alb pe el, nemaiobosindu-se să îl și lege. Sigur că n-ar fi trebuit să îi încalce intimitatea, dar ardea de curiozitate să o vadă dormind. Scărpinându-și palma, Lucian se întoarse și privi la patul său.

Trebuia să fie sublimă ca un înger, cu părul bălai, buclat, pielea rozalie...

Dar așternuturile erau aranjate la dungă, iar partea ei era goală de parcă nici nu dormise acolo. Privi încruntat spre ușă. Ce Dumnezeului se întâmpla?

Ieși pe hol și privi ceasul din capăt. Ora patru și douăzeci de minute. De-abia ce dormise două ore în condițiile în care nu făcuse sex toată noaptea, iar pașii de pe coridor îndrăzneau să îl trezească atât de devreme?

Își trosni degetele nervos și porni pregătit să se ia la bătaie cu oricine îi perturba liniștea casei. Mai apoi, o va găsi pe Lilith și o va bate la fundul gol! Nu... Trebuia să îi arate că era minunată căsnicia și că nu aveau de ce să divorțeze. Trebuia să o sărute la fundul gol!

Nu trebui să îndeplinească două acțiuni, căci în salonașul în care lua micul dejun o vedea pe inculpată. Îmbrăcată în aceeași ținută monotonă, cu părul maltrat într-un coc inuman de strâns, mânca liniștită. Mai degrabă ciugulea la o felie de pâine prăjită cu un gram de dulceață și unt, căci în rest amicul ei, Alfred de Grovestone, digera toate felurile de mâncare.

Ce naiba făceau așa de devreme? De ce era el aici?

Își strânse pumnii când servitoare dădu să iasă din încăpere visătoare, aproape zâmbind. Era cumva invizibil sau murise în somn și nu își dădea seama?

Își încrucișă brațele la piept. Lilith vorbea. Își mișca limba în sus și în jos, ademenindu-l. Cum putea Grovestone să înfulece toți cârnații ăia? Lucian nu se mai putea concentra la nimic decât la gesturile ei. Îi făcuse rău să îi țină părul mătăsos în mâini, aseară. Își dorea parcă mai mult. Iar primul lucru era să arunce întreaga ei garderobă, să îi dea foc rochiei pe care o purta chiar acum pe ea și să joace țonțoroiul pe tot dulapul său ca un drac. Îl scotea din minți faptul că nu mai văzuse de atâta amar de timp frumusețea sânilor ei. Bine, asta însemna că nimeni nu îi mai văzuse, dar pentru Lucian era imperativ să vadă un centimetru din pielea soției sale. Ca atunci și acum se simțea înnebunit de tot ceea ce reprezenta corpul lui Lilith.

Apoi, era ființa ei. Îl înnebunea prin tot ceea ce făcea.

Își drese glasul, iar ea își întoarse nonșalant genele lungi și aurii spre el. La fel făcu și contele, care se înnecă numaidecât.

— Domnule!, exclamă Lilith. Nu mă așteptam să vă treziți atât de devreme!

— Nici eu nu mă așteptam, dar servitorii au avut grijă să fim amândoi în picioare la patru dimineața, ceea ce mă face să mă întreb ce caută lord Grovestone aici? E a cincia roată de la căruță.

Grovestone roși puternic, iar Lucian luă un loc în capul mesei neocupat de nimeni. Era bine să se simtă încă stăpân.

— Cum poți să spui asta despre scumpul meu prieten Alfred?, se încruntă Lilith.

— Scump și prieten în aceeași propoziție. Îți încerci norocul cam tare, doamnă.

Ducele se servi cu pâine prăjită și luă toți cârnații din fața lui Grovestone. Nu putea mânca atât de mult, dar ar fi preferat să se înece cu ei decât să îi dea și lui. Când termină de făcut Turnul Babilonului în farfuria sa, se apucă să mănânce.

— Ce este greșit în prietenia dintre o femeie și un bărbat, domnule?, întrebă cu glasul tremurându-i Grovestone. Era foarte roșu la față, iar pofta de mâncare păruse că îi dispăruse odată pentru totdeauna.

— Nu există prietenie între sexe. Ducele privi în gol și mușcă din felia de pâine. De la un timp, cred că nu există așa ceva nici în cei de același sex.

— Chiar nu crezi asta?, întrebă Lilith. Felia de pâine prăjită dinaintea ei nu păruse a se fi mișcat. Femeia asta trăia prin biologie sau minune? Dar între soți?

— Soții nu sunt prieteni, rânji Lucian. Relația lor se bazează pe interes.

— Și care este interesul care ne-a unit pe noi, Lucian?

Părea prins cu mâța în sac. Bărbatul își ridică ochii din farfurie și studie profund tabloul. Maimuțoiul acela îi privea ca un nemernic gata să sară în apărarea femeii. Poate că era bine să reamintească seara în care fuseseră prinși. Lilith îi mărturisise că nu existase vreun complot, dar dacă nici ea nu știuse de existența vreunuia?

— Ceva îmi spune, Lilith, că dacă nu s-ar fi holbat la voi trei perechi de ochi, acum nu ați fi fost căsătoriți.

Cuvintele nu erau ale ducelui sau ale ducesei. Veneau din gura medicului Grovestone. Îi furase practic ideea. Imediat ce o rosti, Lucian își dădu seama că era o idee extrem de proastă. Dacă nu ar fi fost prinși... Îl enervă gândul acesta și își îndreptă atenția spre conte:

— Ce convenabil pentru dumneata! Sigur că îi faci ochi dulci soției mele de prea mult timp. Și că tot veni vorba de legătura aceasta dintre tine și soția mea, a șasea ducesă de Queensberry, contesă de Dalkeith și Warwicshire, cum ați descoperit că este stearpă?

Toți rămăseseră cu gura deschisă, inclusiv adorata soție. Îl sfredeli pe Alfred cu privirea. Voia să afle, să știe, să se convingă. Contele se pierdu, gura i se uscă și avu impresia că va leșina. Îl prindea. Încă puțin, încă puțin...

Atunci, se auzi scârțâitul unui scaun pe podea, iar Lilith își șterse buzele cu șervetul. Se ridică în toată splendoarea ei.

— Dacă mă scuzați, - Grovestone se dezmetici și se ridică în picioare – tebuie să fac ultimele pregătiri pentru vizita noastră la orfelinat.

— Si... sigur!, exclamă Alfred. Te aștept aici, Lilith!

— Lady Lilith pentru tine!, își strânse ducele dinții și practic se azvârli din scaun. Ce orfelinat?

Întorcându-și puțin capul, ducesa îi zise pe un ton rece:

— Casa de Copii Fecioara Maria de pe Margery St. Vă invit să vă alăturați nouă, domnule.

Și fără alte adăugări, Lilith ieși din cameră.

Un orfelinat? Ce să caute el la un orfelinat? Nici nu credea că îi plăceau copii. Știa doar că întrebarea lui atinsese o coardă sensibilă din ducesa lui. Lucian era înnebunit să afle de ce. Din nefericire, nu mai avea chef să îl interogheze pe inculpatul de lângă el. Doar privind felia din farfuria lui Lilith i se tăia toată pofta de mâncare.

Numai el era de vină pentru tot.

*

— V-am dus dorul cu toții, lady Lilith!, o întâmpină doamna Whick, prinzându-i mâinile într-ale sale. Cu toate acestea, nu credeam că vom avea onoarea de a-l primi pe respectatul dumneavoastră soț...

— Respectat e mult spus, doamnă, o întrerupse Lucian, mutându-și bastonul dintr-o mână în cealaltă.

Doamna Whick dădu rușinată din cap.

— În acest caz, o voi răpi puțin pe această binefăcătoare a noastră. Mă tem că trebuie să vă comunic ceva urgent.

Lilith își dăduse seama că ceva nu era în regulă de cum intrase pe ușile duble ale clădirii. Orfelinatul de pe Margery Street avea două etaje cu o structură cubică deloc încăpătoare în ultimii ani. Fusese în paragină atunci când Lilith îl descoperise și de-abia ce reușea să își ducă zilele. Lucrurile se schimbaseră de atunci.

Mesele erau mereu pline, copii aveau mereu jucării și nimeni nu mai era obligat să doarmă pe jos. Comandaseră paturi etajate. Camerele organziate pe sexe aveau rolul de a creea un spațiu intim pentru copii. Pe timpul iernii, căldura nu mai trebuia conservată. Făcuse eforturi uriașe pentru a o convinge pe doamna Whick să accepte ajutorul ei financiar. Preotul Upperton reușise în cele din urmă. Acum, deveniseră bune prietene.

Doamna Whick era o femeie de vrei patruzeci și cinci de ani, cu ochelari cu rame rotunde și păr alb din belșug. Lilith știa că avea o formă de reumatism ușoară și că nu s-ar fi despărțit niciodată de copii din această casă. Cu ajutorul ducesei reușise să găsească meserii decente pentru copii care deveneau adulți și care erau, deci, expulzați de sistem.

Ea fusese mama mai multor suflete decât ar fi putut vreodată Lilith să devină.

— Vă rog să mă scuzați, domnilor!, se adresă ea companionilor și se ridică de pe canapeaua pe care fusese găzduită.

Ducele de Queensberry privi pe sub ochi la ea, Alex Upperton își strânse pumnii, iar Grovestone zâmbi aproape malefic.

Lilith oftă. Sigur că avea să fie bine. Erau doar înconjurați de copii și spera ca nimic rău să nu se întâmple.

Hotărâse să lanseze invitația tocmai din dorința de a-l face pe duce să renunțe la continuarea acestui joc. Ca orice alt bărbat bogat și orgolios probabil că ura copii. Ea îi iubea. Uite o altă necondordanță dintre ei. Pe lângă alte multe.

*

Alex așteptase această întrevedere în solitudine cu ducele de prea mult timp.

Imediat ce Lilith și doamna Whick dispărură din cameră, Alex se întoarse spre duce și își încrucișă brațele la piept.

— Așa deci... Vrei să îți ispășești păcatele și te-ai hotărât să veghezi copii de aici?

Queensberry nu avea o stare prea bună încă de la micul dejun. Lilith nu îi mai vorbise, iar apropierea dintre cei doi și ea îl făcea să ardă de un sentiment necunoscut. Stătuse în trăsura înghesuită reflectând la ipoteza contelui.

Dacă nu ar fi fost prins și ar fi compromis-o așa cum trebuia pe Lilith?

Ar fi dus-o în al nouălea cer. Ar fi sedus-o. Ar fi dezonorat-o. Mulți ar fi considerat că s-ar fi simțit bine, dar privind-o, Lucian era de altă părere. S-ar fi simțit mizerabil pentru faptul că el corupsese așa un înger. Nici măcar nu era sigur dacă ar fi putut să o împartă cu Alfred. Să știe că și el dar și alt bărbat atingeau minunăția dulce a trupului era eminamente dureros.

— Și tu vrei să seduci soțiile prietenilor tăi apropiindu-te de actele caritabile ale tatălui tău?

— Foști prieteni, sublinie Alex.

— Numai cu foști am rămas în Londra, îngâimă și Lucian.

Iar asta era din nou dureros. Toți îl urau aici. Cine știe? Poate că și Lilith îl disprețuia și de aia făcuse nenorocita de listă.

— Nu pot să nu spun că nu o simpatizez pe Lilith.

— Ducesă!, izbucni acesta. De ce toată lumea pare să uite că este a șasea ducesă de Queensberry, contesă de...

— Pentru că noi nu am cunoscut-o astfel, nu, Grovestone?

Alfred ascultase schimbul de replici cu urechile ciulite, dar adevărul era că se temea oarecum de bestia pe gâtul căruia se umflau mușchii. Grovestone n-ar fi putut să îl înfrângă într-o luptă corp la corp.

— Ați fost șapte ani plecat. Nici măcar Societatea nu a acceptat-o în rândul ei ca pe ducesa de Queensberry, îngâimă într-un târziu pentru a nu se crede că era laș.

Era deranjant să afle una ca asta.

— Voi remedia problema curând.

— Cum?, râse Alex. Nu știi nimic despre soția ta!

Nu știuse că ea conducea așa o campanie de binefacere. Ce altceva mai făcea Lilith? Reabilitarea delincvenților?

— Voi învăța, Alex, dar nenorocit să fii tu dacă mi-o vei lua!

— Și de ce nu aș face asta? N-a cunoscut decât o brută în viața ei. Știm amândoi că îi pot oferi mai mult. Se aplecă, menținându-și zâmbetul malițios pe chip. Îți ofer și eu târgul pe care i l-ai oferit tu. Stomacul ducelui se cutremură, când își auzi propriile cuvinte. Amanta mea, soția ta. N-o să știe nimeni.

Auzind-o acum, i se părea o ofensă. Chiar o jignise cerându-i asta, iar ea se lăsase înjosită și acceptase. Nu avusese niciun plan ascuns. Acceptase să fie curva lui.

— De unde... de unde știi asta?

Oare se plânsese Lilith la Alex? Știa și Clay? Alfred nu părea surpins, deci poate că știa și el. Nu i se păruse genul de persoană care să se plângă. Atunci...

— Delira mult când a făcut febră, mărturisi Upperton și se lăsă pe spate. S-a întâmplat să fiu în camera ei când trecea prin această etapă a vieții sale. La cât de mult și-a rememorat viața încă din pruncie, am crezut că o vom pierde.

— Febră?, totul i se părea atât de dubios. Dar cum să fie altfel dacă Lucian avea un gol de șapte ani din viața soției sale?

Alex zâmbi amuzat și privi spre conte. Micuțul Grovestone părea că prinsese curaj. Își roti umeri, punând pe el mantia invizibilă a atotștiutorului medic, controlorul vieții și a morții și, fixându-și mai bine ochelarii pe vârful nasului, zise:

— După ce a născut prematur, mai exact la șase luni, un copil mort, lady Lilith – accentuă intenționat rangul – a fost foarte bolnavă. Am încercat să combat febra, dar aceasta a durat aproape o săptămână. Este posibil ca atunci să se fi produs schimbarea în corpul său. M-ați întrebat de dimineață cum de știu că e stearpă. Ei bine, problemele ei femeiești nu au mai fost la fel după nașterea acelui copil. Monitorizându-le, acestea sunt destul de neregulate, încât susținerea vieții să fie imposibilă.

— Ai întrebat-o așa ceva, nenorocitule?!, făcu mirat Alex. Ar trebui să te omor pe loc!

Cât timp fusese plecat, Lucian întâlnise fel și fel de femei. Era foarte posibil ca o sarcină care mergea prost să genereze infertilitatea viitoarei femei sau chiar moartea. Lilith fusese atât de aproape de moarte, iar el nici măcar nu știuse. Vinovăția amenința să îl acapareze până la frustrare, care îl făcea să izbucnească îl lacrimi.

Strângându-și rădăcina nasului între degete oftă prelung. Lui îi venea să se omoare. Nu avea nevoie de ajutorul lui Alex.

— Cred că s-a lămurit și singur, zise Maxfield din prag.

Se desprinse de ușă și se apropie de Alex, întinzându-i o bucată de hârtie.

— A apărut azi la slujba tatălui tău. Am preferat să o iau eu decât el. E de la lady Lucy.

Upperton tresări și prinse bilețelul între degete. Își trecu rapid ochii peste el și se făcu din ce în ce mai livid.

— Trebuie... ăăă... trebuie să plec! Grovestone, se adresă contelui, nu o lași pe lady Lilith singură!

— De fapt, își mușcă Grovestone buzele, căci nu dorea nici în ruptul capului să mai traverseze Londra alături de bestia aceea, cred că ar trebui să plec și eu.

— Ei, drăcie!, îngâimă acesta. Maxfield!

Clay își aranjă mai bine pălăria pe cap și, privind spre duce penetrându-i ochii cu ai săi, ridică din umeri, spunând:

— Am venit să îți aduc biletul. Am treburile mele. Mă tem că ducesa noastră trebuie să se descurse și singură cu ducele.

Upperon își dădu ochii peste cap și icni. Totuși, alături de Grovestone ieși grăbit. Maxfield se mișca lent, ca un bărbat muncit de ani și griji, îndurerat, la fel de îndurerat ca ducele. Poate că îi amintea de cineva, dar era prea depărată familiaritatea pentru a desluși ceva.

— De ce continui să ai încredere în mine?, se trezi Lucian că îl întreabă. Toți cred că sunt un monstru. Am nenorocit o fată care mi-a jurat iubirea. Poate că încă o rănesc. Atât de puțin ții tu la Lilith?

Maxfield aranjă vaza de pe măsuța din hol a doamnei Whick.

— Toți... toți bărbații, dacă mă întrebi pe mine, sunt niște copii. Majoritatea fetițelor din orfelinatul ăsta au mai multă minte decât noi, bărbații. Nu cred că ești o fiară, Queensberry. Eu încă am încredere în numele pe care l-ai moștenit. Încă există speranță până și pentru diavol, nu?

Lucian tresări. Nu se gândise la asta, dar auzise deseori cuvintele în gura mamei sale. Cât de ironic să i se reamintească cât de mult semăna cu cel pe care îl detestase!

— Mereu te-am jignit și nici nu te plac așa de tare, mărturisi Lucian.

— Știu.

— Atunci?

— Cred că aleg să ignor. Și Lilith i-a ignorat pe toți când s-au oferit să te ucidă. Cred că, în ciuda oricărei înțelegeri dintre voi, fiecare vrea să iasă bine. Cred că vea să renunțe și ea la hainele de călugăriță.

— Și nu o las eu? Nici nu-mi plac, să știi!, își scutură mâinile exasperat.

— Nu tu i-ai zis că e o femeie frivolă? O târfă? Cu toții credem cuvintele care ne sunt șoptite în ureche, mai ales când stăm întinși pe jos și îl avem pe acel cineva în spatele nostru.

Chipul lui Lucian se făcu livid. Avu impresia că se înească, rămâne fără aer și moare. Ridicându-se în picioare, capul îi deveni greu și avu impresia că vede licurici zburându-i pe retină. Nu va leșina!, își impuse.

Înainte de a-l lua la întrebări pe Maxfield, bărbatul dispăruse. Iar ducele simți din ce în ce mai pregnant un adevăr îngrozitor din trecutul său. Se sprijini de aceeași măsuță de mai devreme, iar urechile începură să îi țiuie.

Nu. Nu erau urechile lui. Nu erau plămânii plini de tutun sau inima înmuiată în alcool. Era mai rău.

De nicăieri izvorî o întreagă mare de copii de toate vârstele. Ei strigau fericiți, nu creierii săi.

Brusc, ducele de Quennsberry se trezi înconjurat de acest ocean de ființe vii, de copii mai mici. El, un copil mai mare...

Eu chiar cred că bărbații sunt niște copii mai mari. Rămâne de văzut ce va urma. Sper ca nimic să nu fie previzibil momentan.

3003 cuvinte