În fiecare sâmbătă dimineață, Lilith se ducea la Casa de Copii Fecioara Maria, de pe Margery St din cartierul Clerkenwell al Londrei.

Pleca foarte devreme, pe la ora șase, atunci când fratele și cumanta ei nu se treziseră încă, asta pentru că nu era o fană a micului dejun. Oricum, odată ajunsă la orfelinat, administratora, doamna Whick, o servea cu bunătățile deja gătite pentru copii, din care Lilith mânca pentru a nu o ofensa pe aceasta. O întâlnise pe doamna Whick prin intermediul lui Alex Upperton, întrucât tatăl său, preot anglican, obișnuia să întrețină acțiuni caritabile în acel orfelinat lipsit de sprijin financiar.

Ca în fiecare sâmbătă, Lilith se îndrepta și acum spre orfelinatul doamnei Whick, admirând frumusețea florilor înflorite. Era iunie, iar căldura favorizase vegetația. Mai devreme, Lilith hotărâse alături de Clara, fata care îi rămăsese cameristă, să cumpere și flori pentru copii de la orfelinat, pe lângă bunătățile cu care venea întotdeauna. Coșurile fuseseră încărcate și aveau să fie umplute cu alimente proaspete la achiziționarea cărora Lilith asista personal.

Piața era organizată aproape de port, dar lady Queensberry nu avea de ce să se mai teamă. Era dimineața în amiaza mare, condusă de însuși Grovestone.

Privi la dreapta ei spre Alfred. În timpul care se scursese, cel devenit acum conte își păstrase fidelitatea de prieten. Nu o abandonase niciun moment și putea spune că era un ajutor de nădejde binevenit. Fără un prieten ca Grovestone, ducesa nu știa ce s-ar fi făcut în perioadele de criză pe care le străbătuse.

La douăzeci și nouă de ani, contele își lăsase favoriții umflați de-o parte și alta a obrajilor care erau în permanență roșii. Vara, Alfred suferea teribil de o transpirație omniprezentă, iar acum, în spațiul închis, o peliculă i se formase pe frunte. Purta ochelari mici, rotunzi, cu rame aurii. Fălcile păreau să se fi lăsat sub greutatea părului facial, iar corpul, lipsit încă de mușchi, își păstra moliciunea sedentară.

Dar și Lilith se schimbase... femeia oftă și privi poalele rochiei de un albastru închis aproape negru. Mulți spuneau că slăbise. Așa și era. În programul ei haotic de a mânca, Lilith pierduse aproximativ zece kilograme. Cu toate acestea, sânii își păstraseră vitalitatea, iar după etapa în care devenise femeie, aceștia deveniseră și mai fermi și parcă și mai mari. Pielea palidă se potrivea cu părul blond, care nu se mai revărsa în cascade nesfâșite pe spate, ci într-un coc rigid. Peste acesta, ducesa purta mereu o pălărie care acoperea toate atributele care ar fi putut atrage un bărbat. Insistase atât de mult pe toate detaliile care ar fi atras sexul opus, încât toate rochiile ei îi acopereau integral sânii. În sezonul rece toate aveau gât, iar vara Lilith avea un decolteu rotund, care acoperea până și clavicula, cu un guler din mătase. Mânecile erau, indiferent de anotimp, lungi, iar poalele rochiei acopereau și cea mai mică părticică a piciorului. Astfel putea trece neobservată.

De altfel, Lilith voia să fie nerecunoscută și uitată.

Vinovăția îi mânca și acum palma și îi măcina sufletul. Cu toate momentele de spovedanie – iar Lilith ținea posturile integral – greutatea pe care o purta cu sine era una spirituală. De aceea luase acea decizie, cu ajutorul lui Grovestone bineînțeles.

Se opriră pe o stradă lăturalnică, iar ducesa, ajutată de săritorul Alfred, ieși. Se prinse de brațul său și începu să se plimbe printre standurile pieței. În spatele ei, cei doi lachei umpleau coșurile. Atunci când erau umplute suficient, acesteau se schimbau cu altele, până ce se făcea aprovizionarea corectă. Pe lângă alimente, Lilith oferea orfelinatului bani.

Fusese de atâtea ori la piață – deloc demn de o lady, dar în acest moment nu o interesa morala ci calitatea produselor – încât se obișnuise cu izul peștelui. Copii mâncau o dată pe săptămână pește, iar asta se întâmpla sâmbăta. Oprindu-l puțin pe Grovestone, îi spuse să ghideze lacheii, întrucât ea voia să cumpere carnea. Se infiltră printre oamneii de rând – rochia ei nu o întrecea pe cea a unei servitoare - și zâmbi când peștele proaspăt o privea cu ochii lui triși, ficși și goi.

— Aș vrea...

— M'lady! Auzi glasl dintr-o parte. Își aruncă o privire într-acolo și observă un vânzător zvelt într-o parte. Se încruntă și îi privi trăsăturile, care îi păreau extrem de cunoscute. Accentul era scoțian, dar el arăta îngrijit, cu haine incolore, albe. Singurele care îl dădeau de gol erau mâinile, cu degete butucănoase și unghii înnegrite. Eu am cel mai bun pește de aici!

Bărbatul de la care Lilith își dorise să cumpere inițial nu se luptă pentru clientelă. Se trânti pe scaun și începu să hârâie din nou, bolnav. Poate că această tarabă nu era optimă pentru sănătatea copiilor. Tuberculoza, variola se transmiteau rapid și, deseori, prin intermediul oamenilor ajunși în port. Se îndepărtă, atrasă de marfa celui care o strigase.

— Așa, m'lady, că eu am pescuit chiar azi, de dimineață!

— Totul pare foarte frumos, domnule, zise Lilith, gândindu-se la bucuria noii fetițe, cu care luase contact chiar de ziua ei și care iubea vizibil carnea de pește. Aș vrea jumătate din tot ce e aici, vă rog.

— Pfiu, dar e mult pentru o vrăbiuță așa ca dumneata!, exclamă bărbatul și începu să încarce peștele într-un coș. Acesta era frumos, curat, nu semăna deloc cu punguțele pe care vânzătorii le ofereau pe aici.

— Sunt pentru copii de la orfelinatul Sfânta Maria, declară Lilith. Totul trebuie să fie foarte proaspăt pentru aceștia, știți?

— Da' cum să nu?

Lilith își închise gura și își miji mai tare ochii. Pe sub pălăria sa imaculată de abia ce îi observa chipul.

— Am prins mult în dimineața asta, zise el, umplând un al doilea coș. Aproape că nu ne mai încăpea barca și ne-am uitat la soare și am văzut norii și am știut că acolo erau peștii.

— Cum? Doar privind soarele?, întrebă Lilith, căci propozițiile nu se legau logic prin ele.

— Hehe!, râse el și își șterse fruntea.

— Aveți grijă!, icni aceasta, când coșul păru prea plin.

Bărbatul continuă să râdă și să își tamponeze fruntea cu mâinile libere cu care atingea carnea. Lilith se încruntă. Nu mai auzise vocea asta niciodată, dar atunci când pălăria căzu, iar bărbatul zise un „ups" amuzat, Lilith păli și mai tare. Recunoștea chipul acesta.

Expiră șocată și își strânse pumnii micuți. Înghiți în sec, încercă să spună ceva, dar se pierdu. Vânzătorul obersă. Se opri, iar inima lui Lilith zvânci. Se întoarse cu spatele și începu să o ia în direcția opusă fără a asculta strigătele bărbatului.

Era marinarul – acel marinar – care acum zece ani o fugărise prin port alături de grupul lui de colegi beți. Bineînțeles că marinarii puteau fi și pescari, își zise, dar acesta era foarte dubios; vorbea fără sens, transpira mult și parcă încerca să îi distragă atenția. Tresări, căci simți mâna rece a cuiva lipindu-se de materialul rochiei sale. În stânga, un bărbat mătăhălos, în dreapta, o altă pereche de mâini se lipea de ea, un bărbat zvelt, aproape schilod din cauza oaselor proeminente.

— Dacă vreți să nu faceți o scenă, vă sfătuim să ne urmați în liniște, îi șopti cel înalt și slab. Avea o înfățișare chiar plăcută, doar că îi lipsea un dinte. Era inestetic. Însă Lilith prefera să se uite la fața lui decât la cea a vânzătorului de pește.

— Fra... fratele meu e conte, începu, mergând fără voia sa. Vă poate răsplăti, dacă... doar dacă sunt transportată nevătămată...

Își dădu seama că se opriseră pe o străduță lăturalnică, întunecoasă și rece. Tremura. Ar fi trebuit să urle, astfel încât Grovestone să o audă și să îi sară în ajutor, dar cu el ar fi auzit și ceilalți oameni, cele câteva doamne care se plimbau pe Tamisa, ofițerii dintr-un colț, iar ea s-ar fi făcut de râs.

Ducesa de Queensberry – un nume atât de mediatizat în urmă cu șase ani – ar fi revenit pe buzele tuturor. Îi veni să plângă în fața neputinței sale, iar când auzi vocea vânzătorului de pește în spatele lor, Lilith gândi că avea să fie violată și nimeni nu ar fi știut-o. Se simți împinsă și alunecă – pavajul era umed, iar ea nu voia să știe ce era - și primi brusc un picior în abdomen. Îi fu luată respirația.

— Ce dracului faci?, îl prinse bărbatul înalt de guler, în timp ce celălalt, cu mâinile în permanență reci, se apleca spre ea și îi șoptea blând:

— Respiră. Așa... încet...

— Nu s-a împotrivit! Se presupune că nici dacă ar fi făcut-o nu am fi lovit-o, nebunule!

— Așa e mai ușor de transportat!, se justifică celălalt. Curva, scuipă lângă Lilith, în timp ce aceasta se chinuia să se ridice.

— Dacă află...

Nu auzi restul amenințării, pentru că acesta se aplecă și o ridică de jos.

— Iartă-l pe colegul meu, Excelență! Numele lui e Jack. Dacă vrei să îl denunți, noi nu ne supărăm.

— Să-l... să-l denunț?, întrebă Lilith. Unde mă duceți?, continuă speriată, căci observa trăsura și cum era așezată pe pernele moi.

— Nu e clar?, întrebă. La ducele de Queensberry, soțul dumitale!

Și ușa fu închisă și zăvorâtă, iar Lilith se lăsă cu un oftat pe perne. Probabil că delira. Își apăsă mâna pe abdomen. Lovitura fusese prea puternică și o luase pe nepregătite.

*

Fusese preluată de o femeie mică și îndesată pe care nu o recunoscu ca făcând parte din angajații ducelui, dar, în fond, la cât de puțin stătuse ea în casa din Mayfair, era posibil să îi cunoască doar pe vizitiu și pe bucătăreasă.

Dar își amintea casa...

Imediat cum intrai pe ușa masivă, ai cărei paznici erau două felinare aprinse de cum se întuneca și până se crăpa de zori, în holul încăpător te întâmpinau două coloane dorice. Prima dată când ajunsese în casa aceasta își dăduse seama că era vorba de opulență, de o mândrie a proprietarului, care se întâmpla să fie soțul ei. Atunci o întâmpinase un majordom, pe când acum holul rămăsese gol și rece.

Alte coloane se zăreau la stânga – era livingul, camera de zi, un salonaș în care erau primiți musafirii. Lilith știa deja ce se afla în acea cameră fără să fi scotocit cu adevărat printre secretele rafturilor. Două canapele albe, cu picățele aurii, care aveau modelul unor veritabile divanuri, cu o pereche de pernițe crem și una la fel de aurie în mijloc, rămase mereu nemișcate, se aflau față în față, separate de măsuța cu margini aurii, din sticlă. În capăt era un fotoliu din același model, în dreapta fiecărei canapele alte două fotolii cu același model și, în fine, un fotoliu de-o parte și alta, albe, simple, lângă măsuțele subțiri și înalte pe care erau așezate flori în vază. Camera avea pereții crem cu dungi maronii, nimic vivid, și două candelabre micuțe, aurite. Covorul era orginal – nu scoteai niciun zgomot pe el, iar perdelele cădeau în două rânduri frumos, lăsând lumina să intre.

În continuarea holului, depășind cămăruța, era o cameră în stânga în permanență închisă – era bucătăria, locul în care Lilith intrase destul de des, iar înainte o oglindă masivă, pe aceeași parte cu ușa. Geamul din capăt sub forma unei arcade găzduia un fotoliu și un scaun, candelabre și un bust, fiind decorat în stilul victorian.

Se păruse încă de atunci că ducele era monden și prefera să fie în pas cu tot ceea ce însemna noutate, să adopte stilul plin. Sărăcia ornamentelor era confundată cu sărăcia materială, iar ducele nu avea lipsuri în conturi.

O luă la dreapta și urcă treapta joasă. Dacă se uita tot în dreapta ar fi dat de bibliotecă. O impresionase încă de-atunci, dar Lilith refuzase să rămână într-un spațiu atât de intim ducelui. La stângă, însă, se aflau scările cu covoraș roșu, gros. Urcară până la primul etaj, acolo unde se aflau dormitoarele. Aflase că era un singur dormitor pentru stăpâni, care, se deschidea într-o parte și alta cu salonașele fiecăruia, domnului și doamnei casei. Era inutil să și le imagineze acum. Le cunoștea pe de rost, întrucât își petrecuse majoritatea zilelor de după căsătorie până într-un an acolo.

Holul, care făcea intrarea în celelalte două dormitoare, era decorat cu un covor lung, două statui care se priveau în fața ferestrei rotunde și mari. Un alt scaun era așezat strategic lângă o măsuță înaltă. Al treilea etaj cuprindea încă patru dormitoare, urmând ca în micuțul pod să fie accesat de servitori prin aripa lor. Camerele acestora se opreau la un al doilea etaj și era separat strategic de restul construcției precum o strungăreață a dinților.

Îi plăcuse casa, da, dar acum, să fie readusă în această locuință i se părea abuziv.

Pe de o parte era vorba de modul în care fusese adusă, iar pe de altă parte, trebuia să recunoască faptul că îi trezea amintiri dureroase. Își vedea parcă spiritul traversând diferite ipostaze ale lunilor de după noaptea fatidică, se vedea schimbându-se, maturizându-se, devenind femeie.

Aproape că se împotrivi atunci când servitoare deschise ușa spre dormitorul stăpânilor, dar i se păru prostesc să retrasiască un moment trecut. Inspiră profund și rămase în picioare în cameră.

Despre aceasta putea spune că era exact așa cum și-o amintea.

Un pat înalt, cu structură de lemn și tăblii frumos încrustate, cu baldachin de un gri albăstrui, cu cearceafuri galbene, fără a avea însă piloni deranjanți pe care să se unduioască materialele. Două noptiere. Un divan în colț, un taburet în cealaltă parte a camerei și o banchetă micuță la picioarele patului. Corpul masiv al unei oglinzi servea drept măsuță de toaletă în colțul ei și ceva mai masculin un birou în partea lui. Covorul părea decorat cu pene de păun și alge, știa ea fără să se uite, căci îl studiase ore în șir. Obișnuitele ferstre aveau ramele asoratet cu tabloul de deasupra patului, dispuse chiar simetric.

În salonașul său fiecare își avea garderobiul și lucruri ceva mai personale, de uz fiziologic.

Lilith păși înainte și oftă. Nu se putea așeza în patul în care se chinuise o zi întreagă, dar putea sta pe băncuța din lemn. De câte ori privise pereții albaștri, imaginându-și că așa trebuia să arate oceanul! De câte ori expirase la comanda medicului și împinsese, chiar dacă trupul părea că nu dorea să i se desfacă!

Atinse înfloriturile băncuței. Poate că era nouă aici, iar asta îi spunea că însuși ducele locuise ceva timp în această zonă. Îi putea simți parfumul. Pe biroul său, de altfel, zăceau două sticle de coniac goale, iar alte două sticle începute. Da. Ducele fusese aici.

Oftă și își umezi buzele. Trebuia să recunoască: îi era sete, o durea abdomenul și îi era cald în rochia sa care nu permitea aerului să muște din membrele sale.

Se ridică și se duse spre biroul ducelui în căutarea unei carafe cu apă. Nu exista niciuna, ci un simplu pahar. Se întrebă ce ar zice tatăl lui Upperton, cel la care se spovedea periodic, dacă i-ar mărturisi că de sete gustase mai mult decât vinul de la împărtășanie?

Cu mâinile tremurânde din urma șocului, dar cu un exterior extrem de calm, Lilith puse mâna pe carafă și turnă suficient în pahar. Se va căi pentru fapta asta cu siguranță. Dar mai încolo, după ce își ostoia setea.

Își scufundă buzele în lichidul spirtos și menținu în gură tăria sa. Asta îi mai amintea de ceva, de noaptea în care luase o gură de coniac pentru a-și face curaj să se ducă la Lucian și să se lipească nerușinată de el. Lăsă imediat paharul jos. Era mai bine să moară de sete decât de rușine.

Ușa se deschise încet și Lilith își suci gâtul.

În prag găsea o cămașă degajată pe un piept aproape dezgolit, un păr ciufulit și pantaloni cu un brâu care strângea șoldurile bărbatului. Nu purta nimic în picioare, iar tălpile mari se lipeau amețitor de podeaua din lemn cu fiecare amprentă a degetelor.

Urcă încet în sus și își dădu seama că avea fața acoperită de o barbă îngrijită, iar ochii... poate că ei îi provocau mai mult rău decât coniacul, căci o făceau să-și amintească și să-și dorească. O zvâcnire puternică în pântec o șocă.

După șapte ani, chiar dacă bărbatul dinaintea ei o brutalizase în noapte nunții sale, Lilith simțea că voia să îl devoreze. Își mușcă obrazul înaintea pornirilor sale desfrânate: nu dorea să păcătuiască cu gândul și să fie nevoită să se confeseze preotului Upperton cu privire la aceste aspecte. Încercă să își amintească un verset din Biblie și eșuă.

Stătea față în față cu tentația primei femei și ca o evă simțea nevoia să pună mâna pe fructul interzis din Paradis. Pentru Lilith nu era un simplu măr. Roși.

Iar apoi, când acesta își dezveli dinții, Lilith își aminti că văzuse zâmbetul ăsta și cu altă ocazie. Intră în încăpere, dominând-o cu înălțimea sa și închise ușa în urmă. Așa fusese și în acea seară. Un sălbatic ațâțat de un demon ca ea.

Trupul femeii începu să tremure, iar Lilith și strânse pumnii. Nu trebuia să îi fie frică, ce Dumnezeu! Erau doi oameni maturi, care se întâlneau de atâta timp. Erau doi soți în pragul separării, iar ea își dorise să îl readucă înapoi pentru această conversație, indifierent de scrisoarea pe care i-o trimisese peste Ocean.

Totuși, atunci când începu să vorbească, Lilith își dădu seama că Lucian nu se schimbase deloc.

— Bine te-am... răpit!

Ochii îi sclipeau, trupul îi lucea din cauza arșiței verii, iar ceva din aura lui o făcea să spună că dispăruse de mult nimbul de pe capul acestui bărbat. Lilith era din nou în bârlogul bestiei.

Astăzi a fost absolvirea casei a XII-a și recunosc că mi-a plăcut. Abia aștept absolvirea mea 

2908 cuvinte