Crăciunul anului 1855

— Uite, Sethopher, asta e zăpadă!

Bebelușul își deschise ochii și privi fulgii mari. În Dalkeith, zăpada curgea în valuri neuniforme, într-o atmosferă feerică peste pământurile ducelui. Poate că peisajul ar fi trebuit să fie dezolant, dar Lucian avusese întotdeauna grijă de moșiile sale, iar aceasta nu ducea cu sine nici măcar o urmă de noroi. Adam oftă și continuă să îl legene pe noul membru al familiei. La doar o lună, Sethoper dormea mult, mânca și mai mult și ocupa tot timpul părinților săi.

Se întoarse pe unul dintre fotolii și se făcu comod. Îi plăcea aici. Fusese o alegere chiar bună să petreacă alături de Lilith și Lucian Crăciunul, mai ales că acești ținuseră un bal. Sărută băiețelul pe cap și puse mâna pe cartea de pe măsuță. Era o petrecere în toată regula jos, dar fiind două dimineața, oaspeții începuseră să se evapore. Lui Adam îi atrăsese atenția băiețelul care plângea. Nemaidorind să o trezească pe doamna Harrington, care și așa se confrunta cu Caleb și Albert într-o zi așa agitată precum Crăciunul, îl ridicase și se refugiase în bibliotecă.

Ridicându-și ochii, Adam își întinse picioarele și vru să se apuce de citit, când realiză că pe ușa încăperii intra grupul de petrecăreți: Lucian, Lilith și Eva. Frumoasa lui soție se refăcuse miraculos de bine din urma nașterii, care, pe el, îl înnebunise. Lăsă cartea jos și se făcu semn să tacă. Avea să îl ducă pe Sethopher în camera lui, alături de frații lui și se va întoarce la ei.

Când reveni, eliberat de dulcea poavră, Adam își luă locul lângă Eva.

— Sunt extenuată, zâmbi ea și se servi cu ceaiul pe care servitoarea îl adusese mai devreme. Dar a fost o petrecere minunată, dragilor! Acum, dacă mă scuzați, mă voi retrage.

Adam oftă și privi cuplul alcătuit din sora lui și ducele de Queensberry. Mda. Să le ofere și mai mult intimitate.

— Să nu rămâi cu capul strâmb, dragul meu, îi zise Eva, care îl trăgea după ea. Ești așa o durere în...

— Ți-a plăcut durerea care sunt de am făcut trei copii, zâmbi acesta și o sărută pe gât.

Eva aprobă râzând și se eliberă de prăjituri, descotorosindu-se de rochia cu blană imediat. Mimă un „mult mai bine" și se trânti în pat. Avea sânii plini de lapte, extrem de plăcuți la atingere și care păreau în permanență excitați.

Adam oftă.

— Crăciun fericit, draga mea!

Se lăsă în pat, lângă ea, după ce se descotorosi de toate hainele. Culcându-și capul pe umărul lui, Eva îi pipăi pieptul obosită. Totul era bine când se termina cu bine pentru majoritatea. Pentru el și Eva lucrurile începuseră prost, continuaseră și mai prost pentru a se finaliza cu atât mai bine.

O sărută pe creștetul capului și adormiră.

Într-unul din dormitoarele casei, dar nu cel al stăpânilor, Lucian o ajuta pe Lilith să își dea jos rochia. O sărută pe umăr în timp ce trăgea de șireturile corsetului și lăsă umerii rochiei să cadă, dezvăluind cămășuța transparentă.

— Nu cred că vei avea nevoie de ea. Te poți încinge și nu e bine pentru copil.

Lilith își dădu ochii peste cap și îl lăsă să îi tragă lenjeria. În oglinda mare, își privi trupul care începuse să se transforme plăcut datorită sarcinii. În cinci luni de sarcină, avea un abdomen pe care Lucian adora să îl atingă și să îl privească, să urmărească mișcările supraomenești care aveau loc acolo.

— Ală a fost un picior?, Lucian se aplecă în dreptul abdomenului și atinse micuța umbră a mișcării.Copilul lovi din nou, iar ea zâmbi, pentru că soțul ei era la fel de fascinat ca ea. Dumnezeule! Dacă e băiat, îl fac boxer!

— Și dacă e fată?

— Soție de rege, râse Lucian și o urmări cum se strecoară între așternuturi. Sper doar că seara asta nu te-a extenuat prea tare. Ți-am promis balul ăsta de prrea mult timp.

— Mi-a plăcut, chiar dacă nu prea am dansat. Mâncarea a fost chiar excelentă, zâmbii și își acoperi sânii care se umflaseră chiar și mai tare datorită sarcinii.

— Eu nu prea am mâncat, zise el și se descotorosi de haine. Cum facem?

Își îngropă capul în buclele ei și îi sărută umerii goi, în tim ce ea chicotea complice.

— Oh, Doamne! Era să uit! Am un cadou pentru tine, Lucian!

— Serios?, întrebă el. O văzu cum îl părăsea. Câteva minute mai târziu, Lilith reveni cu un obiect plat, învelit cu mult râvnita folie de pe piață. De ce nu mi l-ai dat când ți-am oferit bijuteriile?, întrebă el și începu să rupă ambalajul.

Femeia se trânti în pat și își mușcă buzele pentru a nu izbucni în râs.

Bărbatul terminase de despachetat și acum deschisese blocul cu hârtii tari, de desen, special comandate. Se încruntă pe măsură ce avansă în schițe și făcu ochii mari, șocat, atunci când se opri asupra unui desen care se axa pe părțile lui masculine.

— Femeie, m-ai desenat cumva gol pușcă? Vai, Doamne! Ăsta e fundul meu? Iar asta...

Lucian izbucni în râs alături de Lilith, până când râsul lui deveni serios, iar ochii i se măriră și mai mult.

— Asta e... ți-ai desenat cumva...?, înghiți în sec, iar ea privi la opera sa de artă.

— Am folosit o oglindă pentru redarea fidelă a...

Lucian se holbă mult la desen, apoi se întoarse spre ea și mărturisi:

— Redarea este, într-adevăr, foarte fidelă.

Ea râse și se trezi răsturnată pe spate.

— Totuși, stai să văd mai bine. Poate mă îneșl. Aici era alunița asta?, își coborî gura pe feminitatea ei. Oh, da. Am găsit-o! Aluniță – bifat! Acum, chestia asta...

Lilith râse pe tot parcursul examinării, sfârșind cu un geamăt de plăcere consumat.

Târziu în noapte, femeia îi mângâie chipul și se hotărî să îl întrebe:

— Cum te simți aici?

Înțelegând că se referea la amintirile nu tocmai plăcute pe care le experimentase aici, Lucian îi zise:

— Pentru că ești și tu aici, mult mai bine!

Îi sărută mâna. Însă, înainte de a adormi, prin mintea lui Lilith mai trecu o întrebare. Ce făcea Maxfield în seara aceasta magică, când refuzase cu desăvârșire invitația în sânul familiei? Bineînțeles că lui Lucian îi fusese greu să accepte ideea că avea un frate, dar Maxfield nu împărtășise cu el mai mult decât relația de sânge, păstrân pentru sine povestea de dragoste. Lilith îi respectase această intimitate.

Lucian fusese uimit și fericit să și afle că vor avea un copil, dar văzuse pe fața lui o fericire dublă, de neîmpărtășit.

Oftă și adormi, fericită că ei doi se eliberaseră de demonii trecutului și că acum se puteau iubi în voie.

Măcar ei...

*

Se întâlniseră de Crăciun, pe podul Tamisei.

Maxfield răsuflă în aerul rece al nopții de iarnă și privi apa care de-abia mai răzbea frigul. Se îmbrăcase destul de gros, dar nu suficient cât să-și saboteze singur planurile.

El și Robert Cashew se întâlniseră pe acest pod, dintr-o greșeală. Zâmbi, străbătând câteva amintiri prin care trecuseră de-a lungul timpului. Fusese atât de plăcut să fie cu Robert, singura persoană care îl înțelesese cu adevărat. Își mușcă buzele, căci și acum își amintea ultimele clipe pe care le petrecuseră împreună. Robert se menținuse, și bolnav, senin la chip și la suflet.

— Îmi doresc ca oamenii ca noi să nu mai fie huliți...

Oftase acesta. Clay îi împărtășise viziunea. Suferiseră din cauza prejudecăților mai mult decât își imaginase chiar și Lilith. Până și ea spusese că ceea ce făceau era greșit. Maxfield însă nu mai fusese cu nimeni după Robert. I-ar fi întinat amintirea și ar fi fost doar sex. Cu Robert, însă, fusese mai mult...

Astfel, Maxfield deschisese un bordel, care nu semăna nicidecum cu unul. Casa nopții era un loc de muncă precum oricare altă fabrică, dar în care toți oamenii aveau drepturi. Adunase o mulțime de persoane de toate vârstele, printre care se numărau și copii, întrebându-i dacă erau pregătiți să fie prostituate. Văzuse teama pe chipul lor, dar în câteva săptămâni, niciun angajat de la Casa nopții nu se mai temea de adevăratul proprietar al bordelului. Erau liberi să plece oricând și să se reîntoarcă.

Oftă. În seara în care Lucian și Lilith intraseră în Casa nopții el fusese acolo, infiltrat printre clienții casei de toleranță. Îl împiedicase pe paznic să continue căutările lui Lilith. Îi apreciase însă entuziasmul.

De aceea, Clay eliberase contractul tuturor copiilor de la Casa nopții pentru a-i duce la un orfelinat adevărat. Două trăsuri cu cei dornici să plece se îndreptau chiar acum spre Casa de Copii de pe Margery St. Restul, ei bine, vor învăța să își continue singuri existența, încăpățânați. În cele din urmă, își zise zâmbind spre cerul din care cădeau mii de fulgi, îi îndeplinea dorința lui Lilith. Avea să salveze toți copii.

Și îi trimisese acolo făcându-i să înțeleagă că el avea să moară și că intermediara lui, oricând de bine se purta acum cu ei, nu o va mai face imediat ce el va dispărea. Simplul contabil privi apa înghețată a Tamisei.

Încercase să își creeze o viață și să ducă mai departe aspirațiile amândurora, dar nu mai putea să continue astfel. Strânse balustrada podului. Cu fiecare zi se simțea mai departe de Robert și mai aproape de nebunie.

Iar totul trebuia să se termine acolo unde începuse.

Brusc, silueta de pe pod se aruncă în apa rece. Contacul cu apa îi făcu inima să îi stea pe loc, căci și așa stătuse încă din ziua în care Robert murise. Câteva ore mai târziu, se confirma decesul lui Clay Maxfield, iar doamna Whick se trezea cu douăzeci de copii, care nu păreau orfani datorită hainelor frumoase și bine croite, în curtea orfelinatului.

Bucuria amândurora fu nespusă.

*

După două săptămâni, Lilith citi și reciti scrisoarea pe care i-o lăsase Maxfield, vârsând câteva lacrimi pentru el și rugându-se că sufletul său ajunsese într-un loc mai bun. În sfârșit aflase de ce nu voiau copii să plece; Maxfiled îi trata prea bine pentru a părăsi bordelul. Acum îi lăsa în grija ei, sperând că și ea avea să îi trateze la fel de bine. Și oricât de pornită ar fi fost împotriva unor astfel de practici, Lilith nu putu să nu recunoască faptul că tot răul fusese spre bine.

— Este totul bine?, o întrebă Lucian în timp ce mușca din pâine prăjită la micul dejun.

— Absolut!, zâmbi ea și lăsă scrisoarea în jos. Îți povestesc mai târziu. Îi indică pe cei mici, care se jucau în timp ce domana Harington încerca să îi hrănească.

Caleb, fiul cel mare al familiei Aeron, își ridică serios capul, deloc tentat să dea cu pumnii în mâncare ca fratele său și se adresă direct lui Lilith.

— Și cum îl veți numi?

Lilith zâmbi în direcția lui, printre lacrimi. Îi strânse pumnul micuț peste masă, sub privirile atente ale părinților.

— Poate va fi o „ea", îi zise.

Băiatul păru că gândește profund. Eva îl mângâie pe cap, iar el, după ce își duse degetul la gură, declară:

— Atunci ar trebui să o cheme Carol.

— De ce?, râse Lilith.

— Ca să fie potrivit și pentru fată și pentru băiat.

Băiatul privi spre toți cei care râseră, inclusiv frații lui, cei care iși imitară părinții, găsind prilej pentru dezastru cât timp dădaca nu era atentă.

— Carol să fie!, zise ducele și ciocni paharul cu suc cu Caleb, care se grăbi să imite gestul masculin solemn. Tinere!

Iar în acest timp, Adam îl privi pe Lucian și ambii știură că asta avea să fie o alianță pe viață. Ridicară paharul în aer unul spre altul în chip de înțelegere, în timp ce Carol se zbătea fericită în pânecul mamei ei.

SFÂRȘIT