Am pătruns acolo,
  În adâncimea întunecată
  A proprie-mi minți.

  Miroase a ceară și-a vise carbonizate,
  Arse ca să-mi încălzească sufletu-mi
înghețat,
  Însă-n zadar!

  Oricâte vise,
  Oricât de mari,
  Oricât de multe,
  Cadavrul n-are să fie readus la
puritatea-i eternă
  Cu niște fantezii puerile.

  Nici cărțile,
  Nici viața,
  Nici filosofia,
  Nici moartea,
  N-au s-aducă un mort
  Printre vii.

  Pentru că,
  În definitoriu,
  Lumânările fără de ceară
  N-au să se aprindă
  Nici în intensitatea străfundurilor
Iadului.

  Căci a încerca
  Să readuci un mort la viață
  E ca și cum ai arunca
  Vise-n sobă și-ai aștepta
  Să ardă-ncet, mocnit, cu flăcări argintii.
  Din falnicele tale speranțe ce s-au ofilit
  Ca o floare-n bătăia vântului de
octombrie.

  Nimeni și nimic de pe lumea asta
  N-are să readucă muribunzii
  Ce deja și-au-necat mintea-n moarte.

  Ș-așa a rămas cămăruța aceea,
  Pitită-n colțul minții mele bolnave;
  Întunecată, rece de la inexistență,
  Mirosind a ars,
  A cadavru ars...
  Căci aveam să descopăr mai târziu
  Că morții ard mai bine decât visele. ~

  Așa că mi-am aruncat visele-n șemineu
  Și le-am privit arzând,
  Stingându-se sub privirea-mi rece.
  Am închis însă ferestrele
  Și-am lăsat duhoarea de piele arsă
  Să-mi intoxice plămânii.

  Căci cum ai să omori
  Un om ce-i deja mort?

                       Semnat, cel care și-a vândut toate visele și nu și-a încălzit sufletul lipsă.