Rămân cu gura căscată când îmi văd noul partener de afaceri. Privirea mea exprimă pură uimire, dar nici a lui nu e prea departe. Ryan poartă un costum negru, alături de o cămaşă albă și nelipsita cravată. Mușchii bine definiți se pot observa prin materialul sacoului. Părul îl are răvășit și pot spune că probabil toate femeile din firmă s-au holbat cel puțin câteva secunde la el. Sesizez că deja tăcerea dintre noi deja devine absurdă și încep să vorbesc:

—Mă gândeam că o să încep să lucrez cu vreun bătrân care altceva înafară de a mă bate la cap nu știe.

—Sincer eu mă așteptam la un bărbat, dar nu ma deranjează că ești tu.

—Mă bucur atunci!

—Pentru început vreau să lămurim câteva lucruri. La discuțiile pentru acceptarea sau refuzarea unui proiect vom fi prezenți amândoi, iar deciziile le vom lua de comun acord. Din câte am înţeles, firmele vor avea sediul în aceeași clădire, deci biroul meu va fi mutat lângă al tău. E ok?

—Mie îmi sună ok. Tu te vei ocupa de proiectat, iar eu voi avea grijă de design. Acum, din câte am înțeles cei doi directori adjuncți ai noștri vor să țină o conferință de presă prin care să anunțe parteneriatul firmelor noastre... crezi că putem amâna lucrul asta pe săptămâna viitoare?

—Pentru mine e ok atâta timp cât vom fi amândoi prezenți. Și acum ca să începem cu dreptul, hai să semnăm actele, iar apoi vreau să mă însoțești la masa de prânz. Ce spui?

—Ținând cont că nu am apucat să mănânc nimic astăzi, iar stomacul meu începe să protesteze, am să accept. Hai să terminăm cu toată hârţogăraia asta.

       Am semnat toate actele, iar de acum firmele noastre sunt partenere. Cine ar fi crezut că eu și Ryan o să devenim parteneri de afaceri... e destul de ciudat. Până acum m-a ignorat complet, iar acum am ajuns să lucrăm împreună. 

       Ne ridicăm din scaunele care ne țin captivi de mai bine de 40 de minute și înaintăm spre ușă. Îmi iau geanta și trench-ul crem pe mine, iar apoi ies pe ușa biroului, ușă pe care Ryan mi-a deschis-o ca un adevărat gentleman. Traversăm holul plin de oameni care aleargă din stânga în dreapta și ne urcăm în lift. Arunc o privire în peretele oglindă al liftului și pot spune că sunt mulțumită de ceea ce văd. Rochița albă se potrivește perfect cu pantofii, trench-ul și cu geanta, iar buclele lejere din păr stau așezate perfect la locul lor. Nu știu de ce am început să mă analizez, dar am simțit nevoia... probabil Ryan și felul lui perfect de a arăta ma făcut îmi verific aspectul. De când am preluat firmele mamei mă simt într-un fel obligată să port în cea mai mare parte a timpului rochițe și să arăt cât de prezentabil pot. Sunt întreruptă din gândurile mele de către sunetul liftului care anunță că am ajuns la parter și imediat ușile se deschid. 

       Părăsesc firmă alături de Ryan încercând să ignor toate privirile care s-au ațintit asupra noastră. Câteva persoane care trec pe lângă noi ne salută respectuos, iar Ryan le răspunde robotic fără nici o emoție.

—Mergem cu mașina mea, îmi spune pront, iar eu ezit în al contrazice.

       Îmi deschide ușa, iar eu intru pe locul pasagerului în timp ce el ocolește mașina și urcă la volan. Pornește mașina și pleacă imediat din parcare.

—Unde mergem?

—Depinde ce vrei să mănânci.

— Nu am pretenţii. Mă las pe mâna ta, spun și îi ofer un zâmbet.

       Îmi zâmbește și el, iar apoi își îndreaptă privirea înapoi spre drum. După 15 minute de mers prin agitația din centrul New York-ului ajungem în fața unui restaurant. Ryan parchează mașina, iar apoi vine și îmi deschide ușa. În fața noastră se află unul dintre cele mai mari restaurante, Royal. Intrăm în restaurant, iar o domnișoară ne întâmpină imediat.

—Bună ziua domnule Ryan! Salută fata și pot vedea cât de intimidată e de privirea bărbatului din dreapta mea.

        Fata ne conduce la o masă mai retrasă, iar apoi pleacă anunțându-ne că, chelnerul ne va servi imediat. Îmi ridic privirea spre Ryan și pot spune că și eu sunt puțin intimidată de prezența lui. Atitudinea lui din momentul asta nu seamănă aproape deloc cu cea din ziua în care ne-am cunoscut. 

       Liniștea dintre noi devine apăsătoare așa că încerc să deschid orice subiect de discuție. Nu sunt o persoană timidă, dar prezenta lui Ryan mă face să nu știu ce să spun. Nu am mai vorbit cu el despre incidentul din club, dar nu cred că e un subiect plăcut de discuție mai ales că a dispărut imediat fără să îmi mai spună vreun cuvânt. Alung amintirea acelei seri din gând și decid să încep cu ceva ușor.

—Vi des pe aici?

       Ryan mă privește insistent pentru câteva secunde fără a trăda vreo emoție.

—Da. Aici obișnuiesc să iau prânzul când nu sunt prins în munca de la birou. Îți place?

      Întrebarea lui mă surprinde puțin și încep să analizez încăperea în care mă aflu. Pereții sunt vopsiți într-o nuanţă deschisă de crem, iar pe jos se află o gresie de data asta de un crem mai închis. Ferestele mari lasă lumina naturală să intre, iar perdelele subțiri oferă o eleganță aparte. Scaunele și mesele sunt frumos aranjate, iar colțurile sălii adăpostesc câteva ghivece marii cu flori. Îmi reîntorc atenția spre Ryan și nu îmi mai las răspunsul așteptat.

—Da, e foarte frumos și foarte elegant. E pe gustul meu.

      După ce termin propoziția un băiat în jurul vârstei de 20 de ani, ajunge în dreptul mesei și ne oferă meniuri. Ne anunță că revine în două minute după comandă, iar eu deschid meniul și încep să îl răsfoiesc. Mă decid asupra unor paste pe care le completez cu un fresh de portocale. Chelnerul revine, iar Ryan comandă pentru amândoi.

—Deci, cu ce te mai ocupi înafară de firma de design interior?

— Conduc și departamentul de design vestimentar și organizez diferite evenimente și prezentări de modă. Dar tu?

—În mare parte mă ocup de firma de arhitectură și vreau să îmi deschid o afacere cu lanț de magazine.

       Pot spune cu mâna pe inimă că asta e cea mai ciudată conversație pe care o port. Ryan e prea serios și lucrul asta devine frustrant. Nu pot să cred că sunt într-un restaurant și singura discuție pe care o am are legătură cu afacerile. Ce Doamne se întâmplă cu mine? Am 22 de ani și vorbesc de zici că am 40, iar Ryan... ei bine e Ryan. Deși e doar cu un an mai mare e prea serios sau poate face asta doar că să mă enerveze pe mine. Încă nu m-am hotărât.

       Chelnerul apare și el imediat cu comanda și mâncăm într-o liniște apăsătoare. După ce terminăm de mâncat, ne ridicăm și pornim spre ieșire.

—Ryan!

      O voce ne atrage atenția chiar înainte de a păși afară din restaurant. Ne întoarcem spre locul din care s-a auzit vocea și rămân surprinsă pentru a doua oară. O femeie roșcată își face apariția lângă noi și sare imediat în brațele lui Ryan. Îmi dau ochii peste cap și privesc neinteresată scena din fața mea. Brațele fetei se aruncă în jurul gâtului lui Ryan și văd cum bărbatul se încordează imediat.

—Ryan, iubitule, de când nu te-am mai văzut?

— Bună Oxana. Mă bucur să te văd.

      Bărbatul încearcă discret să o dea pe roșcată jos de pe el, dar fata se agață și mai tare de el. Îmi dau încă odată ochii peste cap și aștept ca scena din fața mea să se termine și să mă pot întoarce înapoi la firmă. Roșcata se agață din ce în ce mai mult de Ryan și încep să cred că face asta într-o încercare destul de jenantă de ai atrage atenția și probabil de a mă enerva pe mine. Deși nu îmi place să recunosc, roșcata nu arată deloc rău. Poartă o rochie elegantă roșie care îi pune foarte bine în evidență formele și picioarele lungi. Părul îl are desfăcut, iar dacă ar renunța la roşul ală care nu o prinde deloc bine ar fi oarecum drăguță... cu el pe buze seamănă cu o piţipoancă. 

       Câteva chicoteli se aud de la o masă apropiată și observ câteva fete care îl sorb pe Ryan din priviri. Toată situația devine din ce în ce mai ciudată, iar Oxana sau cum o va chema nu se mai dezlipea de pe Ryan " Gata Emily... începi să vorbești ca o prietenă geloasă. " 

      De ce aș putea fi geloasă... nu mă interesează cu cine își petrece Ryan timpul și mai ales de toate fetele care sar pe el. Eu nu pot avea nici măcar o conversație normală cu Ryan. De ce aș fi geloasă? Îmi arunc orice gând aiurea în fundul minții și îmi reîndrept atenția spre cei doi. Fata se desprinde într-un final de pe Ryan și își îndreaptă atenția spre mine.

—Iar tu ești?

      Îmi aruncă întrebarea cu o superioritate care mă face să râd și să mă enervez în același timp.

— Emily, Emily Abrams, îi răspund scurt și îi arunc cel mai fals zâmbet pe care îl pot oferi.

—Oxana, îmi spune, iar apoi îți reîntoarce atenția spre Ryan.

— Și iubitule, când zici că ne mai vedem?

—Niciodată Oxana... nu am fost destul de clar ultima data? Îi răspunde Ryan în timp ce își trece frustrat mâna prin păr, iar mie îmi scapă un chicot amuzat.

—Haide iubitule... nu mai fi așa!

—Emily, mergem? Mă întrebă Ryan ignorând afirmația roșcatei de mai devreme.

—Dacă nu mai ai treabă, da.

— Nu mai am. Pa Oxana.

       O salută pe roșcată, iar apoi îmi deschide politicos ușa și părăsim restaurantul fără a mai arunca vreo privire în urmă.

       Chicotesc din nou, iar Ryan zâmbește când mă aude. Are un zâmbet frumos, ar trebui să zâmbească mai des și să nu mai fie așa serios.

       Imediat cum urcăm în mașină îmi îndrept privirea spre geamul din partea mea în încercarea de a-i evita privirea bărbatului din stânga mea. Aș fi vrut să îi văd fața roșcatei aceleia când Ryan i-a aruncat acel " Pa " și a ieșit. Probabil acum clocotește de nervi, iar eu sunt tare amuzată. 

       Odată ajunși în clădirea firmei urcăm în biroul meu unde ne apucăm de treabă. Eu termin proiectul de care m-am apucat în dimineața asta, iar Ryan lucrează ceva pe laptopul propriu. Biroul lui va fi gata doar peste trei zile, deci va trebui să îl împărțim pe al meu.