Să facem cunoştinţă

        Ultima săptămână de școală a trecut mai repede decât o temă uitată și făcută în pauză. Adam și Alison s-au integrat fără probleme. Adam e lipit de Eliot, ceea ce înseamnă că a ajuns instant în topul popularității. În jurul lui roiesc deja fete, chicotind și dându-și părul după ureche de parcă ar fi o competiție oficială de „Cucerește-l pe noul tip misterios".

Iar eu? Eu stau la masa mea retrasă și mă holbez la el.

Perfect. Extraordinar. Ce naiba e cu mine?!

Nu-mi pasă de popularitate. Nu-mi pasă de băieți. Adică, serios, ce mă interesează pe mine că Adam e acum vedetă? De când îmi pun astfel de întrebări? Nu e ca și cum mi-aș dori să fac parte din gașca lor, să devin una dintre fetele acelea care cred că „Pitagora" e un designer italian și că „Newton" sună ca numele unui nou parfum de lux.

Realitatea e că, deși familia mea are bani și trăim într-un cartier unde fiecare casă arată de parcă ar fi scoasă dintr-o revistă de lux, niciodată nu m-au atras petrecerile, hainele de firmă sau băieții cu atitudine de star de cinema. Eu sunt exact opusul lui Eliot.

Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nici n-ar trebui să mă mire toată povestea asta. Eliot și cu Adam sunt genul de băieți care n-au nevoie să facă nimic special ca să atragă atenția. Fratele meu? Arogant, sigur pe el, ochi albaștri, păr brunet, fizic de revistă—rețeta perfectă pentru popularitate. Adam? Aceeași poveste, doar că în loc de ochi albaștri, are un căprui intens spre negru și un aer de nu-mi-pasă-dar-tot-mă-vrei, ceea ce aparent este irezistibil pentru orice ființă feminină din raza de 5 kilometri.

Îmi aleg o masă retrasă în sala de mese, suficient de departe încât să nu ies în evidență. Îmi sprijin bărbia în palmă și ofteaz. Mă scutur puțin și îmi mut privirea. Nu, Kate. Nu începi și tu cu prostiile astea. De ce mă gândesc la toate astea? Poate pentru că, fără să-mi dau seama, încep să mă întreb... Ce-ar fi dacă?

Liniștea prânzului meu solitar a fost făcută praf când o tavă a aterizat cu un buf pe masa mea. Mă uit speriată, iar în fața mea apare o față blondă, radiind un zâmbet larg.

— Bună! Eu sunt Alison, fata cea nouă.

Clipesc de câteva ori, confuză. De obicei, nimeni nu se așează lângă mine din proprie inițiativă.

— Bună... eu sunt Kate. Fata lângă care n-ai vrea să fii văzută, dacă îți place să ai viață socială.

Alison mă fixează o secundă, apoi izbucnește în râs.

— Îmi place de tine! zice ea, în timp ce își scoate o sticlă de apă din geantă.

O studiez discret. Blondă, ochi albaștri pătrunzători, îmbrăcată lejer, dar tot cu aerul ăla de fată care știe că poate domina o încăpere. Și totuși, stă aici, cu mine. Ciudat.

— Știi, la fostul meu liceu, eram fata aia perfectă pe care toți o voiau, dar puțini reușeau să o aibă, spune ea, ridicând din umeri. Dar m-am săturat de atâția snobi care trăiesc doar pentru petreceri și bani. Vreau să îmi fac prieteni adevărați.

Wow. Asta e... nou.

Dar momentul e întrerupt brutal de o voce iritantă în spatele meu.

— Domnișoară, ce cauți la masă cu ratata liceului? Hai cu noi, să faci cunoștință cu oameni adevărați. Poate ieșim diseară...

Îmi dau ochii peste cap înainte să mă întorc, dar Alison reacționează prima. Își lasă sticla jos, se sprijină cu coatele pe masă și îi aruncă un zâmbet mortal.

— Dragule, nu vrei tu să te cari de aici și să-mi lași prietena în pace?

Prietena? PRIETENA?! A auzit cineva asta?

— Uuuu, pisicuța are gheare, mormăie băiatul, deși pare ușor încurcat. Dacă stai pe lângă ratata asta, o să ajungi și tu ca ea. Ar fi păcat...

Alison își scutură părul și oftează dramatic.

— Motănel, îți dau cinci secunde să dispari, înainte să îți arăt cât de ascuțite sunt ghearele mele.

Băiatul se retrage încet, ridicând mâinile în aer, dar nu pleacă fără să își mai încerce norocul:

— Hmm... să știi că îmi place de tine. O să ne mai vedem, pisicuțo.

Când în sfârșit pleacă, o fixez pe Alison, care își reia liniștită prânzul.

— Asta a fost genial, murmur eu, încă șocată.

Ea îmi face cu ochiul și zâmbește larg.

— Ei bine, Kate, cred că tocmai ai câștigat o prietenă.

Dean pleacă spre masa celor populari, lăsând în urmă un nor de aroganță și pe noi două, perpelindu-ne între uimire și nervi.

— Cine naiba e ăsta?! explodează Alison, aruncând o privire veninoasă în direcția lui.

— Dean, oftezi eu, ridicând ochii spre cer de parcă aș cere ajutor divin. E unul dintre cei mai enervanți membri ai „elitei" și, din păcate, cel mai bun prieten al lui Eliot.

— Și tu chiar îl lași să vorbească așa cu tine?!

— Păi, vezi tu... eu sunt tocilara liceului, ei sunt Regii lumii. În ecuația asta, n-ar trebui să exist. De obicei, îi mai închid gura cu vreo replică și scap, dar acum... am rămas blocată.

Alison își pune brațele în șold, mă măsoară din cap până-n picioare și dă din cap hotărâtă.

— Asta se termină azi.

— Ce anume?! întreb eu, începând să mă panichez.

— De azi, ne împrietenim oficial, și o să îi facem pe toți să își înghită cuvintele. Dar mai întâi...

Îmi aruncă un zâmbet periculos.

— Trebuie să te transform.

— Să mă ce?!

— Ai auzit! O să fie epic. Începem azi. După ore, mergem la mall. Nu accept refuzuri!

Înainte să apuc să protestez, mă prinde de mână și mă trage spre ultima oră.

Timpul trece ca un fulger și, nici bine nu se sună de ieșire, că mă trezesc împinsă spre ieșirea liceului. Un taxi oprește brusc, iar Alison mă împinge spre ușă.

— Urcă!

— Dar... unde...?

— Mall. Shopping. Magie.

Și înainte să mai pot protesta, șoferul pornește, iar eu știu că viața mea tocmai a luat o turnură pe care nu o văzusem venind.

*rescris*