~ Vecinii cei noi ~

— Ți-am zis să fii atent!

Vocea femeii răsună prin curtea casei vecine, iar un băiat brunet, înalt, ridică o cutie căzută, pufnind exasperat.

— Scuze, mamă. Data viitoare poate îți cari singură „comorile" astea.

— Adam! Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie!

Din casă apare o fată blondă, îmbrăcată într-o rochie mov cu flori, cu o expresie superioară și brațele încrucișate.

— Tu mai lipseai, surioară. Băiatul dă ochii peste cap. Dacă nu vă convine, carați-le singure sau plătiți pe cineva!

Eu stăteam lipită de fereastră, complet fascinată.

Tipul ăsta... era ca scos dintr-un film.

Brunet, îmbrăcat lejer în pantaloni negri și un tricou alb, cu ochelari de soare care îi dădeau un aer de „sunt prea cool ca să îmi pese". Genul acela care intră într-o încăpere și face toate privirile să se întoarcă spre el.

— Kate, ei sunt vecinii cei noi, îmi șoptește Eliot, amuzat de reacția mea.

Minunat. Exact ce-mi lipsea. Încă un băiat arogant, exact ca frate-miu. Doar că de data asta... unul care arată periculos de bine.

— Pământul către Kate! Eliot îmi flutură o mână prin fața ochilor. E cineva acasă sau ai plecat pe Marte cu primul zbor?

Încă eram prea absorbită de imaginea băiatului din fața casei vecine ca să răspund.

Și, fără niciun avertisment...

Un val rece îmi izbește fața.

Țip.

— Eliot, idiotule! M-ai udat!

Fratele meu râde satisfăcut, fluturând paharul gol.

— M-ai ignorat. Nu suport să vorbesc singur. Ridică din umeri. Acum mă duc să fac cunoștință cu vecinii. Tu ai două variante: fie te schimbi, fie vii așa, poate le faci o impresie de neuitat.

— Vierme ce ești! mârâi, apucând prima pernă de pe pat. Ieși afară înainte să arunc cu ceva după tine!

— Calmează-te, surioară, s-ar putea să sperii vecinii, chicotește el, ieșind din cameră fluierând.

Îl urmăresc cum coboară scările și traversează curtea spre casa de alături. Se oprește lângă o mașină neagră, exact lângă fata blondă.

— Bună, eu sunt Eliot, vecinul de lângă. Zâmbește larg, activându-și farmecul.

— Bună, eu sunt Alison, spune fata, evaluându-l cu privirea.

— Îmi pare bine de cunoștință.

Fix în acel moment, băiatul brunet—Adam—apare din spatele mașinii, cu o privire batjocoritoare.

— Ce faci, soro? Nici n-am despachetat bine și deja îți bagi nasul peste tot?

Alison se întoarce furioasă spre el, gata să-i servească o replică, dar exact atunci scapă cutia pe care o ținea.

— Bravo, Einstein! se răstește ea. Uite ce-ai făcut!

— Eu?! Adam ridică o sprânceană. La ultima verificare, cutia era în mâinile tale, geniu!

Eliot râde de schimbul lor de replici, apoi își îndreaptă atenția spre Adam.

— Cred că o să ne înțelegem bine.

Adam își ridică ochelarii de soare pe cap, aruncându-i un zâmbet vag.

— Dacă și tu ai o soră enervantă, atunci da, sunt șanse mari.

De la geam, îmi îngrop fața în pernă și gem. Minunat. Un nou vecin care pare copia lui Eliot. Nu-mi trebuia așa ceva. Absolut deloc.

Dar aveam senzația că soarta avea alte planuri pentru mine.

***

Seara se lăsase deja, iar eu mă grăbeam spre casă, obosită și nervoasă. Tot ce voiam era să mă arunc în pat și să uit că ziua asta ridicolă a existat. Eliot, genialul meu frate, reușise să-mi strice recordul perfect, să mă facă de râs și, ca bonus, să mă ude ca pe o plantă nefericită. Minunat.

Mă îndreptam spre casă cu ochii în pământ, mormăind scenarii despre răzbunare (unele mai dramatice decât altele), când—BUM!

Mă izbesc de cineva. Nu doar că mă lovesc, dar și scap toate cărțile din mână și, ca să fie spectacolul complet, mă trezesc în fund pe trotuar.

— Uită-te pe unde mergi! se aude o voce iritată.

Ridic privirea, frecându-mi genunchiul lovit. În fața mea, un tip brunet, cu ochi negri ce scânteiau ușor sub luminile străzii, mă privea exasperat.

— Sss... scuze... murmur, încercând să mă redresez.

— Minunat. Nici 24 de ore nu am în orașul ăsta și deja în cep să ăl urăsc.

Serios?! Tipul ăsta se poartă de parcă l-am împins în fața unui autobuz.

— Bănuiesc că tu ești unul dintre noii vecini, spun în timp ce adun cărțile împrăștiate.

— Da, răspunde scurt, fără pic de interes.

Și fix atunci se aude vocea pe care o detest cel mai mult pe lume (bine, poate nu cel mai mult, dar e pe listă).

— Văd că ai făcut deja cunoștință cu enervanta de sor-mea...

Îngheț.

Nu. Nu acum. Nu el.

Mă întorc încet, doar ca să-l văd pe Eliot, cu un zâmbet insuportabil pe față, sprijinit de un stâlp ca și cum ar fi vrut să admire de la distanță acest spectacol al rușinii mele.

— Bună, surioară, îmi spune pe tonul lui lejer, care mă scoate din minți.

— Pa, Eliot! încerc să-l ignor, ridicându-mă rapid.

— Adam, deja o ai la picioarele tale, comentează el râzând.

Adam, căci aparent așa îl cheamă pe individul iritat, ridică o sprânceană și își bagă mâinile în buzunare, distrat.

— Dacă aș fi știut că orașul ăsta oferă astfel de primiri, m-aș fi mutat mai devreme, spune el, amuzat.

Eu simt cum îmi iau foc obrajii.

— Pa și vouă, viermilor! bombăn eu, dar evident că nimeni nu mă ia în serios.

Cei doi pleacă râzând, probabil deja devenind cei mai buni prieteni, iar eu rămân acolo, cu nervii în pioneze și cărțile mele împrăștiate.

Minunat. Acum nu aveam doar un frate enervant, ci și un vecin la fel de nesuferit. Oare Universul mă urăște personal sau doar îmi testează răbdarea?

*rescris*