Ce facem acum?

Privesc scena din fața mea mult mai amuzată decât ar trebui.

—Asta este pentru toate porcariile pe care le-ai făcut. Mai fă o dată ceva de genul acesta și îți promit că nu o să mai ai șanse să o vezi sau să vorbești vreodată cu ea.

— Chiar era nevoie să faci asta? Întrebarea îmi părăsește buzele într-o încercare patetică de a opri conversația înainte să degenereze.

Kyle mă ignoră complet, dar face un pas în spate adresându-se din nou lui Adam.

—Asta și faptul că data viitoare nu o să mă mai dau la o parte.

Se întoarce în direcția mea și îmi face cu ochiul înainte să dispară în mulțume și să mă lase din nou cu gura căscată. Mă înteb din nou de ce sunt prietenă cu el.

Adam își întoarce privirea spre mine și încruntătura de pe fața lui mă face să zâmbesc din nou. Mă bucur oarecum că Kyle a obținut o reactie de la el.

— Ar trebui să îmi fac griji?

Întrebarea e pronunțată mai mult în șoaptă și probabil nimănui în particular ținând cont că încă se uite în direcția în care a dispărut Kyle.

Aleg să răspund cu un simplu nu chiar dacă întrebarea nu mi-a fost adresată mie în particular.

— Crede-mă când îți spun că nu vrei să știi.

Adam se întoarce la mine cu o sprânceană ridicată făcându-mă să îmi dau ochii peste cap.

— Aș întreba-o pe Aly dacă aș fi în locul tău.

— Nu știu de ce nici măcar nu sunt surprins.

Zâmbesc amuzată știind că are dreptate. Nici eu nu am fost surpinsă.

Panica de mai devreme revine în forță în momentul în care realizez că nu mai este niciun obstacol între noi care să împiedice discuția pe care trebuie să o avem indiferent dacă îmi place sau nu. Încep să îmi frământ mâinile mutându-mi privirea în orice altă direcție decât în a lui.

—Kate...

Realizez că a făcut un pas în față în momentul în care degetele sale îmi ating ușor obrazul făcându-mă să tresar. Privirea mi se întoarce involuntar și de data asta nu mai sunt surpinsă când realizez că este doar la câțiva centrimetri de mine.

Oftez din nou când privirea îmi cade asupra buzei sale care a început să se unfle. Kyle chiar nu s-a jucat.

—Cred că ar trebui să pui ceva pe aia, e tot ce spun și fac un pas în spate.

Mâna îi alunecă înapoi pe lângă corp, dar continuă să mă privească. Dezămăgirea i se citește pe față în momentul în care mă întorc și încep să mă îndrept spre bucătărie, dar nu face nimic mai mult decât să ofteze și să mă urmeze.

Prind prima sticlă rece pe care o găsesc în frigider și îi fac sems spre ieșire. Continuă să mă privească cu o sprânceană ridicată, dar mă urmează fără alte comentarii. Eliot îmi face cu ochiul când trecem pe lângă el și mă rezum doar la îi arăta degetul mijlociul și a îmi da ochii peste cap. Adam începe să râdă în spatele meu, dar zâmbetul îi dispare de pe față când îl vede pe Kyle lângă fratele meu chiar dacă prietenul meu are același amuzament în privire ca și fratele meu. Îmi dau ochii peste cap din nou.

—Unde mergem?

— Cât de departe stai de Eliot?

Mă privește amuzat și realizez că se abține cu greun să nu spună ceva. Îmi dau din nou ochii peste cap.

— Ai vrut să vorbim. Prefer să nu fac asta în mijlocul turmei. Cred că un show pe zi este de ajuns.

Dă aprobator din cap și îmi face semn să îi urmez.

— Chiar nu era necesar tot tărăboiul ală.

—Probabil ai dreptate, dar și-a meritat-o. Nu e ca și cum ar fi fost vreo sfântă și m-am trezit eu să fac urât. A știut ce o așteaptă din momentul în care s-a uitat la mine și a încercat din nou să se bage în ceva care nu este treaba ei.

— Zece minute de Eliot, jumătate de oră de aici.

Dau aprobator din cap iar după ce îi dau sticla îl urmez.

— Nici de asta nu era nevoie.

—Tind să te contrazic. Vorbim dimineață când o să vrei să îi întorci favoarea.

— Aia nu o să aiba nimic de a face cu asta.

Oftez și aleg să rămân tăcută pentru câteva minute. Trebuie să îmi pun ideiile în ordine înainte de a spune ceva și mai ales să îmi fac curaj. Adam pare că e în aceeasi situație ca mine și chiar nu știu unde o să ajungem cu asta.

Alte câteva minute trec până reușesc să mă adun și să îmi ridic privirea spre el.

— Știi, chiar dacă a spus ce a spus, el e cel care m-a făcut să nu găsesc o scuză pentru Eliot și să dau bir cu fugiții.

Mă privește și oftează.

— Chiar atât de tare nu ai vrut să fii aici?

Îmi dau seama că a interpretat ceea ce am spus greșit și fac ceva care probabil ne surprinde pe amândoi, îmi împletesc degetele cu ale sale. Tresare surprins și îți întoarce privirea spre mine.

— Nu asta am vrut să spun. Nu e vorba că nu am vrut să vin aici, pur și simplu mi-a fost frică de cum o să reacționez la tot. Mi-a fost frică de mine mai mult de cât mi-a fost frică de ori ce altceva. Nu o să mint și o să spun că știu ce simt, dar faptul că sunt aici ar trebui să fie un început. Nu pot să mă dau bătută, defapt nu știu dacă vreau să fac asta.

Dă aprobator din cap, dar privirea încă îi este îndreptată spre mâinile noastre. Oftez din nou. Știu că asta nu e ceea ce vreau să audă dar în același timp nu vreau să mă bag cu capul înainte în ceva în care nu sunt sigură.

—Știi, după atât timp încă mai simt fluturi în stomac de fiecare dată când te atind și da, egoul meu a fost rănit după ce tocmai mi-a ieşit pe gură.

De data asta mă privește și nu mă pot oprii din a zâmbi. Mă împing cu umărul în el și îmi ascund fața în timp ce Adam își așează mâna peste umerii mei.

—Mă bucur să văd că asta încă funcţionează.

Mă împing din nou în el făcându-l să râdă și mai tare. Nici eu nu pot să cred că încă mai roșesc de la orice îi iese pe gură.

Mergem în liniște restul drumului și probabil spre surprinderea amândurora nu îi dau mâna la o parte și nici nu mă depărtez de el. Încă sunt agitată, dar nu pot să îmi dau seama dacă e de bine sau de rău, dacă sunt fluturați sau doar stresul și tensiunea din ultimele zile.

Adam îmi dă drumul doar în momentul în care este nevoit să își caute cheile și să deschidă ușa. Îl urez în tăcere pe scări în sus spre ceea ce probabil e camera lui. Casa e mult prea liniștită și probabil toată lumea e la vreo petrecere sau în oraș ceea ce probabil e foarte bine în cazul în care conversația asta o să decurgă cum au decursul restul în ultimele zile, lacrimi și strigături.

Mă îndrept spre fereastră nesigură de ceea ce ar trebui să spun. Curajul și liniștea de mai devreme s-au transformat încet, încet în tensiune și din nou nu știu ce să fac.

— Chiar dacă am mai spus asta de o mie de ori, chiar îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. A fost numai vina mea. Am fost un prost, știu, nu am negat niciodată. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat ar fi trebuit să am încredere în noi...

Adam rupe tăcerea făcându-mă să mă încordez și să iau o gură mare de aer. Reușesc cu greu să mă întorc cu fața spre el, dar nu am încotro. Nu sunt aici să îl învinovățesc pe el, suntem de vină amândoi.

—Adam...

— Nu, a fost vina mea.

—Nu, nu a fost numai vina ta. Nici eu nu am făcut situația mai bună. Știam la fel de bine la ce o să ducă toate astea și totuși am ales să nu fac nimic. Am ales să fug în direcția opusă din nou.

Îmi ridic privirea spre el și fac câteva pași în față până ce ajung în să mă sprijin de birou. Adam stă așezat în pat cu mâinile pe față. Nici el nu are vreo ideea ce să facă și nu îl învinovățesc.

— Nu o să pretind că ceea ce s-a întâmplat cu Layla nu a fost decizia ta, dar amândoi știm foarte bine că ceea ce a dus la asta s-a întâmplat cu mult înainte.

Îmi trec o mână prin păr și oftez.

—Am ales să fugim în direcții opuse fără să ne gândim la consecințe. Am ales să putem pe primul loc orice alt ceva în afară de problemele dintre noi. La naiba, mi-a luat o grămadă de timp să admit că există, să îmi deschid ochi și să realizez că nu totul e ros, așa că da, e vina amândurora.

De data aceasta e rândul lui Adam să se ridice și să își treacă o mână prin păr.

—A fost mai ușor să pretind că nu am observat cum îmi scapi printre degete de cât să fac ceva să opresc asta. Mi-a fost mai ușor să ignor totul și să îmi mut atenția pe orice altceva. Îmi pare rău Kate, chiar îmi pare. Nu ar fi trebui să las nimic și nimeni să intervină între noi. Când într-un sfârșit am reușit să trecem peste toate, te-am lăsat să fugi din nou.

— Adam...

Fac câțiva pași în față și nu ezit în a îi face să se uite la mine.

—Nu te las să faci asta. Nu te las să te învinovățești pentru tot. Am știu foarte bine ce fac când am ales de atât de multe ori să trântesc ușa și să plec. Aș știut că fugind nu o să ajung la nimic și totuși am făcut-o. Am ales să fug și să plâng, tipic. Am refuzat să iau în considerare efectul cuvintelor mele.

—Kate...

— Nu! Am știut ce fac. De fiecare dacă când aveam impresia că totul se prăbușește în jurul meu am ales să mă închid în mine și să plâng. Am sperat că totul o să dispară, dar știi ce, nu am reușit de cât să fac totul și mai rău. De fiecare dată când ai ales price altceva în favoarea mea, am tăcut. Am tăcut și m-am prefăcut că se întâmplă nimic și am făcut acelaşi lucru la rândul meu. M-am concentrat pe orice altceva decât pe ceea ce era în fața mea. Am ales calea ușoară. Încet, încet ne-am schimbat prioritățile și nu am realizat că am pierdut ce era mai important.

—Nu face asta Kate, nu te învinovăți. La început nu am realizat ce fac, nu am realizat că am ajuns să prioritez lucrul greșit. Nu am văzut nici măcar în momentul în care Eliot m-a întrebat în repetate rânduri dacă totul este ok cu noi. Am ales la rândul meu să ignor totul. Am început să realizez numai după ce a plecat Ali, când nu a mai fost nimeni care să îmi găsească scuze. Până atunci mereu am crezut că totul e ok, că și tu la rândul tău preferai să îți petreci timpul cu ea și restul, decât cu mine. Am fost egoist de fiecare dată când am ales să merg cu echipa undeva deși știam că nu am mai petrecut timp împreună de ceva timp. Nu am realizat că ceea ce m-a făcut fericit pe moment a distrus ceea ce a contat cel mai mult.

Îmi ascund din nou privirea și simt cum lacrimile mi se adună în colțul ochilor. Mi-am promis că indiferent de ceea ce se va întâmpla nu o să plâng, dar numai acum după am început să spunem totul cu voce tare am realizat cât de mult am greșit amândoi.

— Hei, nu face asta, știi că nu pot să te văd plângând.

Nu am avut timp să reacționez sau să realizez că se află în fața mea până în momentul în care mi-a ridicat privirea și mi-a cuprins fața în palme ștergându-mi lacrimile.

— Îmi pare rău Kate, te rog nu plângă. Poate sunt egoist din nou, dar nu pot să te văd așa știind că e vina mea și că s-a întâmplat în nenumărate rânduri. Nu mai vreau să fiu motivul pentru care plângi pentru că încă există un lucru care nu s-a schimbat, te iubesc Kate! Știu că am pierdut șansa asta acum ceva timp, dar te rog nu plânge.

Îl privesc din nou și mă abțin cu greu să nu fac exact ceea ce m-a rugat să nu fac.

—Ți-am promis că nu o să mă opresc din a lupta pentru noi și nu am de gând să o fac chiar dacă tu ai renunțat la noi. Nu pot să mi te scot din cap oricât de mult aș încerca. Nu pot să îmi închid ochii fără să îți văd zâmbetul. Pur și simplu nu pot. Nu am știut niciodată ce ar trebui să spun sau cum să îmi exprim tot ceea ce simt, dar o să îmi dau silința. O să încerc din răsputeri să repar lucrurile, să te văd din nou zâmbind și să știu că eu sunt motivul.

Nu știu cum să ar trebui să reacționez la tot ceea ce mi-a spus așa că mă ridic pe vârfuri și nu ezit îmi a lipi buzele de ale sale. Mâinile mi se încolăcesc în jurul gâtului lui și pun în sărut tot ceea ce vreau să îi spun și nu pot, toată frustrarea care s-a adunat și toată furia pe care am ținut-o ascunsă până acum. Ne despărțim doar când aerul devine o necesitate iminentă, dar doar pentru câteva secunde. Adam își mută mâinile pe talia mea lipindu-mă de el din nou și își izbeşte buzele de ale mele. Fluturașii pe care obișnuiam să îi simt de fiecare dată când mă săruta revin din nou și realizez că indiferent de cât aș vrea să mă mint încă am sentimente pentru el.

Buzele îi alunecă încep pe gâtul meu făcându-mi piele de găină și realizez că indiferent de ceea ce s-a întâmplat nu pot să închid ochii și să pretind că nu simt nimic. Adevărul mă lovește din plin, dar refuz să mai fiu speriată. Amândoi avem vina noastră și acum realizez că nu are rost să lupt împotriva lui. Îi readuc buzele pe ale mele și pentru prima data într-o lungă perioadă nu regret ceea ce o să se întâmple.

***

Îmi ascund capul mai bine în umărul lui Adam în timp ce o mână îmi alunecă lejer peste pieptul lui și zâmbesc. Adam mă trage și mai mult în brațele sale și îmi lasă un pic sărută pe frunte.

—Și acum? Întreb după alte câteva minute de liniștite.

—Acum încercăm să ne iertăm și să reparăm ceea ce am distrus fără să vrem.