Tot ce nu ți-am spus

Pentru un oarecare motiv simt nevoia de a ieși afară și a inspira puțin aer curat. Nu mă simt în largul meu făcând asta iar Kyle și Eliot nu mă ajută cu absolut nimic. Poate au dreptate și fug din nou de probleme, dar pur și simplu nu știu dacă pot, dacă vreau și dacă sunt în stare să fac asta. Am impresia că mă joc din nou cu focul și de data asta o să mă ard bine de tot.

Probabil nu sunt și nu voi fi vreodată pregătită să ascult tot ce are să îmi spună așa că îmi promit singură că indiferent de ce s-ar întâmpla nu o să fug din nou. Trebuie să fac asta pentru mine, nu pentru orice au spus ei.

Mă ridic de pe canapea fără alte comentarii și mă îndrept spre grădină. Aerul rece al nopții mă învăluie imediat făcându-mă să îmi înfășor pătura mai bine în jurul meu. Mă îndrept spre micuța băncuță aflată în unul dintre colțurile grădinii și mă așez jos.

Telefonul îmi vibrează din nou de câteva ori făcându-mă să tresar. Inima mi-o ia la goană și am nevoie de câteva guri mari de aer înainte de a îmi face curaj să citesc.

Le-am păstrat în telefon sperând că o dată și-o dată o să pot să ți le arăt sau pur și simplu o să îmi fac curaj să le trimit. De fiecare dată când nu am putut să dorm și am vrut să țip sau să lovesc ceva, ți-am scris. Cel mai probabil nu merit nimic de la tine, dar astea sunt toate cuvintele pe care ar fi trebuit să ți le spun și nu am avut curaj să o fac niciodată.

Mâinile început să îmi tremure pe telefon și tind să cred că nu minte. Realizez că nu a fost ușor nici pentru el tot ce s-a întâmplat și mai ales că nu a fost destul de norocos să aibă pe cineva care să strige la el până a reușit să se adune și să încerce să trăiască din nou fără să aibă impresia că tot ce atinge se transformă în praf. Indiferent de cât aș încerca să mă mint singură sunt sigură că i-a păsat de mine, i-a păsat de noi. După toți anii ăştia îi sunt datoare măcar cu asta, să ascult ce are de spus și să nu mai fug.

Știu că probabil sunt ultima persoană de la care vrei să auzi ceva acum, dar vreau să îți spun că îmi pare rău! Îmi pare nespus de rău! Am impresia că pământul mi-a fugit de sub picioare și nu știu ce să fac. Încerc cu greu să mă mențin la suprafață și să nu fac ceva stupid din nou dar gândul că am dat-o în bară mă împinge de la spate. Nu sunt pregătit să te pierd dar știu că indiferent de ce aș face acum, nu am cum să mai repar asta. E mult prea târziu să spun ceva, e mult prea târziu să mai încerc să repar ceva.

Te-am rănit și nu o să mi-o iert niciodată. Am făcut-o în cel mai josnic mod posibil și merit tot ceea ce mi-ai spus și ce urmează. Nu te merit, niciodată nu te-am meritat dar asta nu m-a oprit din a fi egoist și a încerca. Oricât de siropos si cliche ar suna asta, am simțit cum inima mi se rupe în două în momentul în care am văzut disperarea din ochii tăi. Am crezut că o iau razna când am văzut șiroaiele de lacrimi care îți curgeau pe obraji și știam că eu sunt motivul. Nu mi-a plăcut niciodată să te văd plângând și m-a durut îngrozitor când nu am putut să te strâng în brațe și să îți spun că totul o să fie bine. La naiba cu tot. Te iubesc și asta nu s-a schimbat și nu o să se schimbe niciodată.

Ochii mi se umezesc dar nu vreau să plâng. Mi-am promis că indiferent de ce se întâmplă o să fac asta și încerc să mă țin de promisiune. Sunt atât de multe lucruri pe care ar trebui să le spun dar pur și simplu nu am curaj. Nu realizează că indiferent de ce s-a întâmplat între noi, eu am fost lașa mereu, nu el. Îmi închid ochii pentru câteva secunde încercând să mă calmez înainte de a citi și celelalte mesaje.

Azi te-am văzut în campus și m-am ales cu un pumn în față din partea lui Eliot pentru că m-am gândit pentru câteva secunde că o să am o șansă să vorbesc cu tine. Nu îl învinovățesc cu nimic, l-am meritat, aș fi făcut la fel dacă era Ali în locul tău, poate și mai rău.

Sunt disperat și frustrat când te văd așa. Toată lumina din ochii tăi a dispărut și nu pot să fac nimic să schimb asta. Te îndrepți înapoi spre singurătate, văd cum te pierzi și e doar vina mea. Aș da orice să te văd zâmbind din nou, să te văd fericită! Nu mai pot să dorm noaptea pentru că singurul lucru care îmi trece prin minte ești tu. Te văd râzând, te văd zâmbind, te văd fericită, îmi spui că mă iubești ca mai apoi totul să se transforme în praf. Plângi, mă lovești și pleci. Același lucru la nesfârșit și nu știu ce să fac. Nu știu cât timp o să mai pot face asta. Te iubesc! Să nu uiți niciodată asta.

Îmi aduc aminte când Eliot a venit acasă cu un pumn roșu și umflat, dar nu am știut niciodată de ce și nici nu a vrut să îmi spună. Ar fi trebuit să realizez că făcut ceva de genul acesta. Eliot nu era nici el în cea mi bună stare așa că nici nu mă mir că a asta a fost primul lui instinct. Într-un fel sau altul îi sunt recunoscătoare că nu l-a lăsat să vorbească cu mine. Nu eram în stare să fac nimic și sunt sută la sută sigură că nu s-ar fi terminat bine orice discuție am fi încercat să avem. Aș fi plâns mai mult și probabil aș fi fugit. Am făcut orice a fost nevoie să încerc să îl evit.

Pe de-o altă parte știu că tot ceea ce s-a întâmplat le-a stricat prietenia și mă simt oarecum responsabilă pentru asta. Eliot nu a întrebat niciodată dacă sunt sigură de tot ceea ce știam și s-a îndepărtat de Adam direct. Singura lui preocupare eram eu și nu pot să îi mulţumesc vreodată pentru tot ce a făcut pentru mine. Chiar dacă nu îi spun prea des, îi iubesc și nu aș fi vrut să am pe nimeni altcineva în afară de el lângă mine.

Nu pot să îți descriu în cuvinte cât de ușurat mă simt acum. Știu că asta nu o să schimbe nimic și că merit tot ceea ce s-a întâmplat, dar nu am făcut nimic cu ea! Sunt ușurat într-o oarecare măsură și enervat în alta pentru că am considerat, ba și acceptat faptul că am lăsat-o să intervină între noi. Am ales calea ușoară și nu ți-am spus adevărul la timp și acum e mult prea târziu.

Probabil nu o să îți trimit mesajul asta și o să îl adaug la colecția pe care o am deja, dar vreau să știi asta. Vreau să știi că nu am călcat în picioare tot ceea ce am avut. Alegerile mele ne-au aduc în situația asta și nu o să pot să mi-o iert vreodată. Am pus lucrul greșit pe primul loc crezând că totul o să fie bine. Nu am realizat până nu te-am pierdut cât de mult te-am rănit când scoteam cuvinte pe gură fără să gândesc și când alegeam să plec trântind ușa. Asta nu a fost niciodată modul nostru de a comunica, dar în momentele acelea nu am realizat că până și cele mai mici gesturi pe care le-am făcut o să ne afecteze.

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș face-o. Aș încerca să repar totul, nu te-aș lăsa să plângi sau să te gândești că totul e în zadar. Încerc să îți respect dorința și să nu mai intervin în viața ta dar e al naibii de greu. Nu mai pot să continui așa. Te iubesc și asta nu s-a schimbat nici după mai bine de șase luni!

De data asta nu mai sunt în stare să îmi opresc lacrimile și îmi permit pentru câteva secunde să plâng. Are dreptate, toate micire certuri pe care le-am avut au dus la finalul dezastruos. Se învinuiește singur, dar nu este doar vina lui. Și eu la rândul meu am ales să fug de probleme crezând că totul o să fie bine.

Mi-a trebuit aproape un an și câteva palme peste cap din partea lui Eliot să îmi fac curaj să vorbesc cu tine. Ți-am auzit vocea și tot ceea ce s-a întâmplat atunci a năvălit din nou peste mine. Sentimente pe care am încercat cu greu să le ascund, să le fac să dispară, să pretind că nu înseamnă nimic. Ți-am spus adevărul oricât de mult m-a durut. Nu știu dacă o să reușim vreodată să ne întoarcem la ce a fost, dar eu nu vreau să renunț. O să încerc cu disperare să repar lucrurile. Nu contează de câte ori o să arunci cu pietre în mine, nu o să te las să fugi din nou.

Nu știu dacă mai există vreo șansă pentru noi mai ales după acel apel. Vreau să te fac să zâmbești din nou, dar nu reușesc mai mult decât să te fac să plângi și mai mult. O să îți respect dorința dacă nu vrei să vorbești cu mine și ai nevoie de timp, dar te rog nu îmi cere vreodată să renunț pentru că asta e singurul lucru pe care nu sunt capabil să îi promit sau să îl fac. Am reușit într-un final să îți spun că te iubesc în față nu în mesajele astea aiurea pe care le tot scriu și asta mi-a adus un mic zâmbet pe față. Știu că nu ești pregătită să mă vezi, dar nu te îndoi vreodată de faptul că te iubesc.

Sunt luată prin surprindere de ultimele cuvinte și un mic zâmbet își face apariția involuntar pe buzele mele. Apăs butonul de apelare fără să mă gândesc prea mult și sper să nu regret asta.

—Kate...

—Taci! E rândul meu să vorbesc.

Îi aud expirând zgomotos, dar nu mai spune nimic.

—Nu e numai vina ta! M-ai rănit, poate mult mai mult decât am vrut vreodată să recunosc, e adevărat, dar nu a fost doar ce s-a întâmplat atunci. A fost totul. Am ales să fug pe probleme, să le evit în loc să le rezolv atunci. Toate micile certuri și argumente pe care le-am avut ne-au adus în stadiul în care suntem acum și asta nu e doar vina ta, e și vina mea. Nu pot să te las să iei toată vina asupra ta pentru că aș fi o ipocrită. Am greșit la rândul meu și nu am realizat cum o să ne afecteze. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare de atât de multe ori încât am vrut să renunț să îmi mai pese, să renunț să mai simt ceva. Pur și simplu am vrut să renunț. Nu o să îți cer niciodată să faci același lucru pentru că este nevoie ca măcar unul dintre noi să aibă o speranță. Nu știu ce simt, ce să spun sau ce o să fac. Ce știu sigur e că nu vreau să te dai bătut. Nu vreau să accepți ceea ce spun indiferent de cât de mult o să încerc să te alung. Nu știu și nu pot să promit dacă o să mai am curaj să îmi pun încrederea în noi sau nu și nici nu promit că o să încerc, dar nu renunța. Dacă ajungem în punctul ală, nu mai există cale de întoarcere.

Inspir și expir de parcă am alergat 1 km la maraton, dar a trebuit să spun asta. Ar trebuit să o spun acum altfel mi-aș fi pierdut curajul și aș fi gândit mult prea mult. Aș fi ajuns să pun din nou răul în fața binelui.

—Te iubesc Kate și o să îți aduc aminte de asta indiferent de ce o să se întâmple!