Când Alison m-a scos din casă pentru o plimbare, m-am simțit ușor eliberată de atmosfera tensionată dinăuntru. Chiar dacă întrebările și incertitudinile legate de dimineața respectivă îmi bântuiau gândurile am reușit cumva să mă bucur de aerul curat de afară simțind cum razele delicate ale soarelui începeau să strălucească printre nori, împrăștiind o lumină blândă peste străzile liniștite.

─ Unde mergem? O întreb eu.

─ La plimbare. Îmi spune aceasta mergând fericită pe trotuar cu șanse pași înaintea mea cu greu ținând pasul cu ea.

Ajunsesem deja în parcul unde a început totul, Alison tot vorbind despre ce i s-a întâmplat după ce nu m-a mai găsit și cât de confuză a fost.

─ Mergem să luăm înghețată? Întrebă ea.

─ Te poți duce tu să iei, te aștept aici. Îi spun eu obosită.

─ Nu, nu te las singură, poate iar dispari, vii cu mine.

─ Dacă dispar știi măcar unde m-am dus.

─ În nici un caz. Spune ea trăgând-mă de mână după ea.

După ce ne-am luat înghețată am vorbit despre copilăria noastră și că din momentul în care noi două ne-am întâlnit nu ne-am suportat una pe cealaltă, problema cea mai mare fiind că eram în aceeași clasă și nu ne puteam evita atât de mult pe cât ne doream. Dar ușor, ușor am învățat să ne supărăm una pe cealaltă și să eventual am devenit prietene. Cât timp vorbeam telefonul lui Alison sună ea ridicându-se de pe bancă să vorbească eu putând decât să aud vocea ei frustrată.

─ Și de ce mă suni pe mine?! Sună la pompieri! Cum adică nu e de ei?! Fie. Vin acum. Termină ea convenția puțin nervoasă văzând cum o venă de la tâmplă.

─ E totul în regulă?! Întreb eu îngrijorată.

─ Da, doar că mama mea s-a apucat de gătit, și a început să iasă fum dintr-o prăjitură făcută de ea și nu se mai oprește.

─ Păi, îți voi păstra o felie de tort. Pe mai târziu. O salut eu.

─ La mulți ani din nou! Pa! Îmi urează ea încă odată și pleacă.

Când Alison a plecat, am simțit că e momentul să mă întorc acasă. Ajuns acolo, mă așteptau doar sora și bunica mea. Acestea din urmă deja îmi pregătiseră câteva cadouri, iar Scarlett confecționase niște coronițe din hârtie, spunând că tata a învățat-o să facă origami.

Odată ce am ajuns sus în camera mea, mă pun obosită în pat și încep să visez cu ochii deschiși...asta pâna când telefonul meu vibrează iar eu răspund la acesta.

─ Alo? Întreb eu puțin suspect.

─ La mulți ani, bunny! Aud de la celălalt capăt o voce oarecum familiară și îmi dau seama că doar o singură persoană îmi spunea așa.

─ Nicholas! Tu ești?! La mulți ani și ție! Nu mă așteptam, credeam că ai uitat de mine! Spun eu fericită că și-a amintit de mine.

─ Crede-mă... Viața mea nu prea a fost la fel, mi s-au întâmplat multe... Spuse el cu un glas puțin trist.

─ Știu cum e, nimic nu mai e la fel, dar noi ne-am schimbat.

─ Dar să nu vorbim de asta de ziua noastră, apropo sunt aici cu niște prieteni, vor să te salute! Râde acesta în timp ce sunt asaltată de mai multe voci în cor:

─ La mulți ani! Strigă aceștia împreună.

─ Vă mulțumesc foarte mult! Abia aștept să vă cunosc.

─ Și cum e în New Jersey? Întrebă băiatul de la celălalt capăt al telefonului.

─ Nu știu. Dar ne putem vedea pe Venus să vorbim despre cum e în Los Angeles. Îi răspund eu râzând.

─ Nu-mi spune ce te-ai întors! Spune el mirat.

─ Nu îți spun. Râd eu.

─ Dacă vin acolo... Ne vedem pe Venus.

─ Categoric. Și voi aveți grijă de prietenul meu!

─ Olivia, vino până jos! Aud vocea bunicii mele.

─ Trebuie să plec Nicholas, ne mai auzim, mă bucur așa mult că mai sunat. Mi-ai făcut deja un cadou.

─ În regulă, pe data viitoare bunny! Pa! Îmi spune el și prietenii lui în același timp.

Odată ce închid îi salvez numărul în telefon și cobor jos. Unde îi văd peste părinții mei deja acolo, Scarlett deja pregătind coronițe de hârtie pentru restul.

─ Voiam să îți spunem că primul cadou e mai mult simbolic, dar ne gândeam că ți-ar plăcea.

─ Care e ideea voastră? Întreb eu încruntă.

─ Ne gândeam, cum știi adevărul și cum te-ai atașat de acel loc, ne gândeam că am putea să rămânem aici un Los Angeles. Evident, Scarlett a fost și ea de acord.

─ Adică... Vom rămâne aici de tot? Dar vechea noastră casă?

─ Am fost și am verificat construcția cu niște muncitori, vechea construcție nu mai e deloc stabilă așa că ar trebuii totul demolat și reconstruit din nou. Așa că ne gândeam că am putea vinde terenul și să cumpărăm o nouă casă undeva în vecinătate. Mama ta are câteva idei, dar nu suntem încă siguri. Spune tatăl meu.

─ E un cadou minunat, mulțumesc. Spune eu fericită, nu am multe amintiri cu acea casă, și cele care le am nu sunt fericite, așa că nu mă deranjează, un lucru de care sunt sigură e faptul că părinții mei, mai mult ca sigur nu se vor mai întoarce împreună, am văzut deja că acea flacără a iubirii dintre ei s-a stins demult.

─ Și mai eu ceva. Îmi spune mama înmânându-mi o cutie bleumarin legată cu o panglică de aceeași culoare. Deschid cutia în ea fiind o brățară argintie cu niște mici talismane atașate de ea, plus o mică hărtie care spune semnificația fiecărui talisman și la final "La mulți ani Liv".

─ Cât de frumoasă este, o ador! Spun eu fericită și mi-o pun la mână, auzid soneria mă duc să deschid fiind Alison, se pare că acum sună la ușă.

După am suflat în lumânări deoarece oara două după amiază a fost ora la care m-am născut, am făcut câteva poze și depânat amintiri pentru a-l pune pe tata la curent cu ce s-a întâmplat până acum. După ce Alison a plecat acasă am rămas doar eu cu tata în sufragerie vrând să discute ceva cu mine.

─ Uite, au trecut două zile deci cred că ar fi momentul ca mâine să încercăm să ne întoarcem, am putea vorbi cu mama ta să te învețe să folosești colierul mult mai bine, și e alegerea ta dacă vrei să continui sau nu la academie. Îmi explică acesta iar eu rămân pe gânduri puțin.

─ Cred că prietenii mei ar fi foarte triști dacă nu o să mă revadă, deci aleg să continui.

─ În cazul ăsta îmi va plăcea să te am ca elevă. Și putem completa transferul. Mai e ceva ce vrei să știi?

─ Nu. Abia aștept ca mâine să învăț să folosesc colierul. Spun eu mergând să petrec timp cu sora mea, sfârșind să petrecem timp toți trei în timp ce mama se uită la noi.

✧✧✧

A urmat și ziua cea mare. Eram doar eu, mama și tata în curtea din spatele casei. Mama a așezat colierul în palma mea deschisă, piatra violet strălucind sub lumina slabă a camerei.

─ Ai deschis deja portalul de două ori, din întâmplare. A spus ea cu o voce blândă, dar fermă. Dar pentru a-l folosi cu adevărat, trebuie să înțelegi că nu este doar piatra care deschide drumul, ci și inima ta.

Am privit piatra, amintindu-mi de momentele haotice când lumea din jurul meu se schimbase fără avertisment.

─ Cum pot controla asta? Am întrebat, cu un fir de speranță în glas.

─ Energia colierului răspunde la emoțiile tale cele mai profunde, la dorințele nespuse. A continuat. Trebuie să înveți să-ți calmezi mintea și să-ți focalizezi dorința. Doar atunci vei putea alege destinația portalului.

Am închis ochii, simțind greutatea colierului în palmă.

─ Și dacă mă tem? Am spus nesigură.

─ Temerea este naturală. A răspuns mama, '
dar trebuie să ai încredere în tine. Colierul nu te va duce unde nu trebuie să fii. Acum, încearcă din nou, gândește-te la locul unde vrei să mergi și lasă colierul să te simtă.

Am închis ochii, respirând adânc și gândindu-mă din nou la acea lume care deși îmi era străină se simțea ca acasă, și din nou am simțit acea lumină caldă în mâna mea, deschizând ochii am văzut din nou acea scânteie violet care devine tot mai mare făcând o boltă între cele două lumi. Am reușit! Chiar am reușit!