Este dimineață și vreau să o trezesc pe Hellen, chiar dacă este sâmbătă și nu avem școală, eu totuși vreau să îmi aflu ce putere dintre cele trei am...

─ Hellen! He-llen... Îi silabisesc numele cu voce tare vrând să o trezesc cât mai repede.

─ Te-am auzit din prima, dar credeam că poate dacă mă prefac că dorm mă vei lăsa în pace... Spune deschizând un ochii la mine.

─ N-ai șansa asta... Mai ales că acum știu că am o anumită putere și vreau să văd care din cele trei este. Spun entuziasmată.

─ Așteaptă... Vom vedea imediat, lasă-mă măcar douăzeci de minute și după fac ce vrei tu. Se roagă de mine.

─ Bine... Spun în cele din urmă.

✧✧✧

    După douăzeci și cinci de minute în care nu am făcut mare lucru, decât pot spune că am numărat cam toți elevii care au ieșit și intrat în clădirea internetului... Și întrebându-mă dacă Hellen mai vine sau a adormit înapoi. Iar după imediat le observ pe Hellen, Alice și Emily. Ieșind însfârșit.

─ Aici erați... Spun venind spre ele.

─ Scuze, dar nu toată lumea e atât de activată în diminețile de sâmbătă... Spune Hellen vizibil adormită.

─ Bine că găsim scuze. Spun vizibil iritată.

    Acum ne gândim la un loc unde să mergem ca să exersez. Pentru că în sala de sport nu avem voie decât în timpul orelor de curs, va trebuii să găsim un alt loc...

─ Hey, mă gândeam, am putea să mergem la lac, cel din spatele academiei, știți voi. Spune Emily.

─ Cel din apropierea locului în care am ajuns? Întreb.

─ Acela. Spune Hellen scurt. Ar fi un loc bun. Dar e sâmbătă...

─ Știm. Care e problema? Înteb confuză.

─ În weekend locul este plin de copii care vin acolo deoarece este un loc de joacă de cealaltă parte a lacului. Îmi explică.

    Asta înseamnă că cineva ar fi putut vedea cum am ajuns aici....? Nu, nu era nimeni în jur în afară de Hellen, sau cel puțin așa știu eu.

─ Pământul către Railly! Ești pe recepție? A spus Alice fluturându-mi mâna prin fața ochilor.

─ Nu, nu mai sunt pe recepție de trei zile. Spun și îmi încrucișez brațele.

─ Nu mă referam la asta! Îmi răspunde blonda dându-și ochii peste cap.

─ Nu folosii pământul, când e clar că nu suntem pe pământ.

─ Mă refeream la planeta Pământ... Pentru că păreai a fi pierdută undeva în galaxie, timp și spațiu. Spune gesticulând.

    După câteva minute în care nimeni nu a vorbit am ajuns la locul stabilit. Și era liber deocamdată, era chiar liniștitor să te uiți la lumina soarelui cum se reflectă în apă.

─ Să începem! Știm că ai ceva între super viteză, invizibilitate sau teleportare... Am putea face o întrecere, sau să încercăm să sau nu știu.... Orice are legătură cu una dintre puterile astea....

─ Poate ar trebuii să ne relaxăm puțin. Și tu... Nu apuc să-mi termin ideea că mă trezesc stropită cu apă fix în ochi, când deschid ochii la câțiva metri de noi se aflau vreo doi copii de doisprezece sau treisprezece ani cu niște pistoale cu apă în mână...

    Se pare că le-au nimerit și pe Hellen și Emily în timp ce Alice țipa la ei și fugea după ei să îi prindă. Îi iau exemplu lui Alice și fug și eu să le tai calea celor doi surprinzător de repede, dat fiind distanța la care eram. Aproape îi prinsesem când au luat-o la stânga și dintr-o dată mă trezesc în fața lor....

    Ei o iau în direcția opusă când văd că le-am tăiat iar calea, din nou am ajuns în fața lor. S-au panicat de data asta și nu știau dacă să fugă într-o direcție sau alta așa că s-au oprit...

─ Ești peste tot! Spune unul dintre ei puțin derutat de mine. Mie mi-a luat doar câteva secunde să realizez la ce se referea, și în secundele următoare i-am luat pe amândoi de braț ca să nu poată fugi și să aflu niște răspunsuri de la ei.

─ Ce va venit așa să faceți o farsă... Îi întreb uitându-mă la amândoi.

─ El a venit cu ideea! Spune același arătând cu degetul spre prietenul său.

─ Nu îmi pasă cine a avut ideea. Vreau să știu de ce ați făcut-o?!

─ Părea amuzant... A spus celălalt cu privirea în pământ.

─ Pentru voi probabil, pentru mine și prietenele mele nu. Ar trebuii să fiți mai responsabili... Aveți puteri deci o responsabilitate mare.

─ Bine, ne cerem scuze, acum ne poți lăsa să plecăm? Spun amândoi odată cu niște ochii de cățeluș.

─ Fie. Le dau drumul. Să nu mai stropiți oamenii cu apă! Le zic în timp ce aceștia pleacă.

    Eu încă sunt uimită de ce am făcut și nu știu dacă o mai pot face încă o dată... După le aud pe Hellen și Alice care și uitam că sunt lângă mine.

─ Unde ai învățat să vorbești cu copii? Spune Emily mirată de cum m-am înțeles cu ei.

─ Am o soră mai mică. Asta e normal pentru mine.

─ Ai o soră, și cum o cheamă? Intervine Alice.

─ Scarlett și are zece ani. Îi spun scurt.

─ Și ea are ochii diferiți la culoare ca tine?

─ Nu... Ea are ochii albaștri, la fel ca mama. Eu am moștenit și din gena tatălui meu.

─ Acum vreau să te felicit că ți-ai descoperit superputerea. Te poți teleporta, bine de știut, acum va trebuii să aflăm și ce limite ai. Spune Hellen foarte liniștită. Sunt mândră de tine.

─ Am și uitat de astea... Sunt totuși foarte bucuroasă.

─ Încearcă să te teleportezi la academie și înapoi. A zis Alice vrând să îmi vadă puterea în acțiune.

─ Voi încerca... Trebuie să-mi dau seama cum am făcut-o prima dată.

    Și mi-am amintit că atunci când m-am teoeportat în fața băieților, mă gândeam la locul unde vreau să ajung și s-a întâmplat.

    Acum asta voi încerca, mă gândesc la academie și că vreau să ajung acolo. La început nu mi s-a părut că s-a întâmplat ceva, dar în câteva secunde m-am simțit din nou senzația aia de furnicături în tot corpul și spre mirarea mea, eram în fața academiei. Și a cum ar trebui să încerc să mă teleportez înapoi dar ceva nu funcționează... Nu se întâmplă nimic... Așa că stau și le aștept aici.

✧✧✧

    În cele din urmă au ajuns și fetele.

─ Poate că nu merge de prima dată fiindcă ești la prima încercare, vei învăța să le folosești, te ajutăm noi. A spus Alice gânditoare.

─ Așa e. Nu ești singură. Continuă Hellen.

─ Vă mulțumesc mult! Chiar mă temeam că voi fi singură aici, dar iată...

─ Apropo, am observat ceva în pădure ce cred că o să vă uimească pe amândouă.
Mergem mâine să vă arăt. Schimbă subiectul deodată Hellen.

─ La ce te referi? O întreb.

─ Vei vedea mâine. Spune nedându-mi mai multe explicații.

─ Dar nu mai pot aștepta!

─ Bine, îți spun... Am auzit că undeva în cealaltă parte a pădurii se află o peșteră care cică e magică, sau bântuită una din două. Și vreau să o vedem, poate îi dăm și de capăt.

─ Sună riscant, îmi place. Oricum mâine e duminică și nu prea avem ce face. A spus Alice zâmbitoare că avem activitate.

─ Sună a o expediție pe cinste. Dar de ce am o presimțire a ceva rău? Îmi spun cu voce tare.

─ Relaxează-te, ești doar agitată pentru că ești într-un loc nou. Dar totul o să fie bine, la urma urmei suntem supereroi. Mă asigură Emily, de parcă ar fi mare psiholog.

    Poate că e doar asta, dar m-am învățat să-mi ascult întotdeauna instinctele și intuiția, m-au scos din câteva belele să spun așa. Dar până mâine vom mai vedea.