Povestea noastră continuă...

   Așa cum a spus și în capitolul anterior, am decis să luăm cu asalt acele stânci. Zis și făcut. În mai puțin de câteva minute, am început treaba. La poalele dealului, erau stânci uriașe. A trebuit să trecem de ele mai întâi, apoi urcând mai sus am dat de un fel de câmpie. Peisajul era frumos cu o varietate de flori sălbatice, în general predominând cele de culoare închisă. Iarba era destul de mare și pentru că purtam sandale, picioarele mi-au fost rănite destul de rău. Mai sus, șmocurile de iarbă (care deveniseră și un punct de sprijin), începeau să se rarefieze. Fiind la înălțime mare, oxigenul se împuțina oarecum.

     Ne-am cățărat minute în șir. Poate că minutele s-au făcute ore. Nu știu, pentru că sus pe stânci, nu mai aveam posibilitatea să stăm pe telefon sau să urmărim ceasul. Abia am reușit să facem câteva poze de amintire. La un moment dat, începuse să devină atât de greu să înaintăm! Eram obosiți, soarele ne bătea în cap și picioarele ne erau străpunse de ierburile mari, necruțătoare. Îmi doream să închid ochii și să fiu altundeva. Pe deasupra era și stresul faptului că întârziam acasă.

      În timp ce eram acolo, am avut parte și de amuzament. Oboseala și râsul se împleteau împreună, ca un adevărat carusel de emoții. La un moment dat, Ionatan s-a întors spre noi, cu fața roșie ca racul. Primul instnct a fost să întreb dacă a pățit ceva.

—Ce e? l-am întrebat curioasă.

   M-a privit și abia își putea stăpâni râsul. Ca și cum ceva rău, dar și amuzant în același timp, se întâmplase.

—Ce e? am întrebat eu din nou.

—Mi s-au rupt pantalonii, a zis el amuzat.

—Era și cazul!

   După atâta mers forțat și cățărat, te miri ca i-au rezistat până atunci. Pantalonii de costum sunt făcuți să mergi cu ei în locuri elegante, nu pe coclauri.

—Erau pantalonii mei favoriți!

   Am râs copios pe seama lui. Nu aveam șanse să înaintăm, i se vedea lenjeria intimă. Ce soluție aveam, sus pe vârf de deal?

    Din fericire, Tabita avea o bluză în plus, așa că s-a putut folosi de ea ca să se lege la brâu. Arăta puțin mai prezentabil.

—Și eu care mă care mă întrebam de ce am luat acestă bluză în plus!

~Ionatan prezentând o nouă modă~

 
    În tot acest timp, Ben stătea jos, la bază. Râdea amuzat, cu ochiul afectat închis, urmărind aventura ce se desfășura. În mersul meu stângaci m-am oprit de câteva ori și l-am întrebat:

—Ben, nu vii?

—Nu! Aștept să vă dați jos!

~ Ben, supărat pe viață ~

   Am zâmbit la sarcasmul său. El credea că vom renunța și ne vom întoarce. În niciun caz. După atât efort, aveam depus jumătate din drum. Nu intenționam să mă întorc pentru nimic în lume. Adevărul era că partea cea mai dificilă abia atunci începea. Însă nu aveam de unde să știm acest lucru.

    Văzându-ne atât de porniți să înaintăm, Ben și-a luat inima în dinți și ne-a ajuns din urmă. Încă stau și mă întreb cum a făcut-o, cu ochiul care îl durerea atât de tare.  Nu pot să înțeleg, dar sunt recunoscătoare că nu a căzut.
De câteva ori am apucat o parte greșită și nu puteam înainta pentru că erau doar pietre și drumul devenea primejdios. De parcă nu era deja destul de riscant ceea ce făceam! Astfel că trebuia să ne coborâm unu sau doi metri, și apoi să urcăm din nou.

   În tot acest timp, aproape de final, împreuna cu Tabita, am început să insistăm de băieți să ne coborâm. Era mult prea mult pentru noi, însă aceștia au refuzat categoric de fiecare dată, încurajându-ne că vom ajunge curând.

   Punctul culminant a fost când am ajuns la doi metri distanță față de vârf. Ben era înaintea mea. Ionatan și Tabita cu câțiva pași mai jos. Eram entuziasmați că în sfârșit ajungeam. Dacă mi-ar fi dat cineva o căruță de bani probabil că nu aș fi fost mai încântată. Problemele însă nu s-au lăsat așteptate.

   Fiind sprijinit de o piatră, Ben a realizat că pentru pasul urmator nu mai avea niciun punct de sprijin. Niciun șmoc de iarbă. Nicio buruiană. Nici măcar vreo piatră aproape, de care să ne ajutăm. În plus, piatra pe care stătea el deja se mișca periculos de mult. Riscam să ne prăbușim. Disperată, am simțit cum sângele mi se pune în mișcare. Aproape că am strigat la el să meargă mai departe.

—Nu am cum, mi-a zis el calm. Pur și simplu nu am de ce să mă țin.

    Nu reușeam să facem niciun pas fără ca să ne sprijinim de ceva. Panta era prea înclinată și nesigură. Ionatan a insistat și el să înaintăm. Ar fi vrut să preia el conducerea și să meargă mai departe, însă culoarul era prea strâmt ca să realizeze această mișcare.
Ca să vă imaginați situația, gândiți-vă la palmă voastră așezată în poziție verticală. Aceea era panta. În mijlocul palmei, așezați un capac de la sticlă. Aceea era piatra pe care stăteam noi. Cum ar fi trebuit să procedăm ca să ajungem în vârf, vii?

   În momentul acela, eu am făcut o greșeală regretabilă. Pentru prima dată, de la înălțimea aceea, m-am întors și am privit în urmă. Mărturisesc că mi s-a făcut rău dintr-o dată. La picioarele mele, jos, se întindea o vale gigantică. Pietrele înfiorătoare ne priveau parcă cu milă. Oceanul începuse să se agite, iar valurile se învolburau gata să ne înghită. Era o scenă de coșmar.

   În momentul acela, m-am întrebat care rațiune ne-a condus acolo. Am acționat atât de prostește, expunându-ne la un risc enorm. Am început să tremur și vedeam în ceață. Parcă ceva se clătina cu mine. Menționez că nu am frică de înălțime, dar atunci variantele ce-mi treceau prin minte mă infricoșau. Îmi imaginam cum unul din noi cade în vale și cum toată viața după aceea va trebui să port vina unei vieți pierdute.

~Cel mai riscant selfie ~

 
   De obicei locul acela era pustiu. Ici colo zăreai câte un animăluț sau un pescar rătăcit, însă atunci nu știu de unde au apărut doi oameni. S-au uitat spre noi și au rămas șocați.

—Dați-vă jos, a țipat unul din ei. Este periculos.

   Omul a repetat încă odată mesajul și apoi cei doi au plecat. Deși îmi venea să plâng doar la acest gând, personal, am decis să-l ascult.

—Hai să coborâm, i-am zis eu fratelui meu.

   Acesta s-a uitat la mine de parcă îi spuneam de extratereștrii.

—Nu coborâm. Mai avem doi metri și ajungem în vârf.

—Nu putem merge mai departe. Nu avem de ce să ne sprijinim.

—Găsim noi. Dacă coborâm acum, vom ajunge jos după ore. Nu ne vom încadra să ajungem acasa la șapte.

—Nu-mi pasă! Viața noastră este mai imporanta decât orice altceva.

    Ben a intervenit în favoarea mea. Trebuia să fim realiști. Tabita a fost și ea de acord. Trebuia să coborâm. Nu era cale să ajungem în vârf. M-am folosit de pretextul că mi-e rău și urma să leșin, (îmi era puțin frică, dar bineințeles că partea cu leșinul a fost exagerată), și le-am zis opinia mea. Cu multe insistențe, Ionatan s-a lăsat înduplecat să ne întoarcem deși nu a fost mulțumit deloc că eu am inițiat propunerea.

   Astfel că, după tot acel drum anevoios în care am urcat, acum l-am străbătut din nou, înapoi. A fost greu, pentru că picioarele îmi alunecau foarte ușor și dacă îți pierdeai controlul, nu mai era cale să te oprești decât jos. Și mare minune ar fi fost să fii în viață.

   Nu vreau să-mi amintesc experiența, însă când am ajuns la poale și am pus piciorul pe pământ drept, eram mai bucuroasă decât dacă aș fi câștigat la Loto. Eram ferictă să merg pe jos, în siguranță, ore întregi, numai să nu mă mai cațâr pe stânci. Am privit în sus și m-am cutremurat la imaginea ce se desfășura sub ochii mei. Am realizat că numai Dumnezeu a fost cel care ne-a păzit și nu ni s-a întâmplat nimic rău; pentru aceasta Îi mulțumim.

     Așadar, cu coada între picioare, am pornit la pas înapoi pe plajă, toată acea distanță. Picioarele și hainele ne erau murdare. Eram obosiți și flămânzi, dar nu mai aveam cuvinte de nemulțumire. La ce ar fi ajutat?

    Am lăsat plaja în urmă, și am început să urcăm scările. Parcă se înmulțiseră de atunci. La mijloc, am luat o scurtă pauză, și am urcat din nou. Cu
siguranță că nu voi uita niciodată acel traseu.

     Între timp, am încercat să sun acasă să anunț că voi întârzia. Era ora șase și poate dacă ne grăbeam, ajungem cu o oră și jumătate mai târziu. Nu am reușit să prind legătură, pentru că nu era semnal. Oceanul era foarte departe de oraș și pe deasupra era la o altitudine prea joasă.

   Abia când am ajuns la mașină, le-am povestit pe scurt peripeția și m-am scuzat de întârziere. Ei au fost înțelegători și mi-au zis să mă asigur că suntem bine și să vin acasă când voi putea. Vor întârzia puțin, dar nu va fi mare problemă. Puțin mai ușurată, m-am întors la grup să le dau vestea. Nu știam însă că o altă aventură era pe cale să înceapă. Una cu mult mai mare și mai ... groaznică!

   Însă partea cea mai tristă a întregii povești o veți citi data viitoare, într-un nou capitol. Până atunci vă doresc să aveți grijă de voi și eventual să îmi scrieți în comentarii ce credeți voi că s-a întâmplat!

   Vă îmbrățișez! 🤗