Îi stătea bine în orice culoare, deși rozul o făcea să arate răsfățată. Privind fusta din brocart care îi decora șoldurile, dantela din jurul mâinilor și șalul alb care restricționa priveliștea asupra sânilor, Thaddeus zâmbi. În Ajunul Crăciunului soția lui arăta ca și cum ar fi fost deja sărbătoare. Și nu era alături de ceilalți, decorând casa așa cum se obișnuia. Ea era în grajd, privindu-l pe Marte care dădea nărăvaș din coadă și pufnea în direcția ei.

Se apropie ușor de ea, oprindu-se la câțiva pași pentru a nu o speria. Petrecuseră câteva nopți – și dimineți – minunate împreună. Summer era tot ce și-ar fi putut dori vreun bărbat vreodată, iar el și-o dorea în continuare, cu înverșunare. Pentru tot restul vieții. Își atinse pieptul, locul în care inima sălta fericită. Era înfricoșător ce se întâmpla cu el, dar nu ar fi schimbat nimic. Summer îi încălzea fiecare zi. În ciuda temerilor sale, nu putea să se prefacă nepăsător și să o ignore. Iubea în sfârșit o femeie așa cum nu mai iubise niciodată o alta. Și poate că ea era capabilă să îi primească iubirea, suficient de puternică și de grijulie. Doar era Summer.

— Și eu care credeam că vei fi în bibliotecă în căutare de cărți erotice, îi atrase atenția.

Chipul ei se întoarse și îi oferi un zâmbet.

— Știi bine că le-am ars.

Știa, iar cumva asta îl îndurera. Se apropie mai mult, îi prinse o buclă între degete și o strivi, eliberându-i parfumul. Se aplecă apoi și o sărută cast pe buze.

— Summer, nu am vrut niciodată să le arzi, să îți pierzi speranța, chiar dacă am râs de lectura ta de nenumărate ori. Sper că înțelegi asta, draga mea.

— Nu contează acum, oftă Summer și îi prinse mâinile. Se întoarse, iar Thaddeus simți golul dintre ei, gol pe care el îl pricinuise. Summer îi așeză mâinile în jurul corpului ei și continuă să privească armăsarul. De ce nu mă place Marte?

În ciuda tristeții pe care o simțea în piept, ducele zâmbi.

— De asta ești aici și nu atârnând rozmarin prin colțurile camerelor? Pe Melody a lovit-o cam tare febra sărbătorilor. Cred că a adus o tonă de vâsc și pot jura că am văzut-o cu o crenguță după ea, scuza perfectă pentru a-l săruta pe Rothgar de zece ori pe minut. Summer chicoti, un zgomot care îl făcu să își aplece capul și să îi sărute gropița din obraz. Privirea lui urcă asupra lui Marte. Se lasă greu, îi spuse. E un Talbot, la urma urmei.

— Corect, oftă ea. Și tu te-ai lăsat greu, dacă stau bine să îmi amintesc.

El încuviință și o urmări cum se așază pe una dintre căpițele de fân. Era pustiu în grajduri în seara aceasta, seara în care pe tot domeniul lui Rothgar se petrecea. Dregându-și glasul pentru a o face atentă, Thaddeus își deschise haina; dintr-un buzunar interior descoperi o sticlă mică în care vechimea coniacului își pusese amprenta. Ochii lui Summer scânteiară, iar ea izbucni în râs.

— Ai furat-o?

— Oh, da! Thaddeus se apropieși se așeză în fân, lângă ea, făcând paiele să se împrăștie sub greutatea lui. Direct din biroul lui Rothgar. Nici nu va observa, oricum. Melody îl ține ocupată.

— Măcar acum știm cum au făcut un copil atât de repede. Summer ridică din umeri și acceptă sticla după ce Thaddeus luă o gură. Bău la rândul ei și oftă, mulțumită.

— Nu pot să cred că ai spus asta. Thaddeus se întoarse pe o parte, își puse o mână sub cap și o privi. Era rumenă în obraji acum și avea buzele pline. Voia să o sărute din nou. Dar nu de asta o căutase – poate și din cauza asta –, ci pentru că nu o zărise nimeni de dimineață, de când el și frații Cardinham ieșiseră alături de alți lorzi pentru a aduce vâscul din pădure. Aproape că își retezase un deget cu gândul la Summer lăfăindu-se în patul pe care în urmă cu o seară îl împărțiseră. Voiam să știu dacă ești bine, adăugă ușor.

— Sunt. Ochii ei cenușii îl priviră cu tandrețe. Nu regret ce s-a întâmplat între noi și ce se întâmplă de câteva zile. Buzele îi tremurară ușor, își feri chipul și adăugă: Cel puțin eu nu regret.

— Summer, nici eu nu regret. Degetul lui Thaddeus îi atinse maxilarul și o întoarse cu fața spre eu. Nu cred că am mai trăit așa ceva până acum. Și nu sunt doar serile când facem dragoste, ducesă. Mă holbez la tine la micul dejun când îți mănânci afurisitul de terci. Intru peste tine în salon când iei ceaiul cu celelalte doamne cu diverse scuze. Până și ele s-au prins că îmi puteam găsi și singur ceasul de buzunar. Simt pentru tine... ceva, adăugă, se întinse și o sărută, umed, lăsându-și amprenta asupra ei. Ceva periculos, milady.

Ducesa înghiți în sec și se lăsă pe spate, prinzându-i mâna și ducându-i o la piept. Nu știa dacă asta fusese o declarație de dragoste sau nu, dar în sinea ei simțea cum o invadează mulțumirea. Îl iubea, iar el era foarte aproape de recunoaștere. Nu și-ar mai fi putut dori nimic în viața aceasta.

Pe neașteptate însă îi spuse:

— Dacă tatăl tău ar fi fost soțul meu l-aș fi ucis. Nu aș fi stat să mă gândesc de două ori dacă aș fi știut că face... ceea ce face cu suflete nevinovate. La naiba, Thaddeus, chiar dacă un om este vinovat nu merită așa ceva, să i se răpească demnitatea. Nimeni, niciodată. Expiră, zâmbi și adăugă: Iar Wine m-ar fi ajutat să ascund cadavrul.

— Pff, nu mă îndoiesc de asta. Femeile Cardinham au sângele fierbinte. Frații Cardinham îl au așa. Știu de ce te-au numit „Summer". Și iarna emani căldură, bucurie și miros de biscuiți cu vanilie și unt. Sau, și mai bine, prăjitura de Crăciun, a coacăze, portocale și scorțioșoară, foarte multă scorțișoară.

Summer izbucni în râs, luându-i sticla și bând o gură generoasă.

— Când vine vorba despre nume, părinții noștri au fost extrem de ingenioși. Numele au fost mereu ideea ducelui și sunt de origine anglo-saxonă, cel puțin numele fraților mei. Se încruntă puțin: Acum stau și mă întreb dacă nu cumva nu el mi-a ales numele. Thaddeus simți durere pentru ea, un copil din flori, o atinse ușor și observă cum își ridică ușor umerii. În fine! Wine înseamnă „prieten". Colt vine de la „armăsar". Summer rânji. Probabil îți imaginezi unde aș ajunge cu asta dacă nu te-aș ști așa de pudic. Thaddeus zâmbi. Este un seducător. Iar eu... un suflet văratic cu un chip de crăiasă a zăpezii. Bărbatul ridică sprâncenele roșcate. Poate că așa era, dar niciun alt nume nu i s-ar fi potrivit. Uneori simt că numele ne sunt alese cu un motiv, continuă ea. Thaddeus trebuie să fie de origine grecească, am dreptate?

— Da. Se întoarse privind tavanul din lemn al grajdului lui Rothgar. Curajosul, îi traduse.

— O!, ochii ei se făcură mari. Vezi? Ți se potrivește.

— Nu am avut curaj să le spun fraților tăi ce știu despre tata, zâmbi el trist. Să îi spun lui Melody. Nici măcar atunci când Edwin a fost înjunghiat de un nebun care aleargă acum liber în casă cu sora și cumnații mei. Și cu niște nepoate și un viitor nepot. Ce zici despre curajul meu, ducesă?

Părerea ei, își dădu el seama, conta cel mai mult. Nimic altceva. Iar dacă ea avea să fie de acord, să spună că era un laș, ei bine, atunci Thaddeus mai avea nevoie de o băutură.

— Nu încă, îi spuse ea. Vei avea, Thad. Vei avea mult curaj când le vei spune. Nu avem întotdeauna curajul de a vorbi și de a acționa și nu cred că trebuie să îl avem. Putem da dovadă de sensibilitate – nu lașitate – din când în când. Ducele oftă ușurat. Nu avea nevoie de încă o băutură. Pentru câteva clipe în grajd se auzi respirația liniștită a lui Marte. Poate ar trebui să te alint „Deus", spuse ea pe nerăsuflate.

— Zeu?, izbucni el în râs.

— Al meu. Doar al meu. Summer se întoarse și se așeză pe jumătate pe pieptul lui. Thaddeus, vreau să împărtășesc ceva cu tine.

Mâna lui se încolăci pe șolduri și o trase mai aproape pentru a săruta.

— Altă fantezie?

— Nu chiar. Se jucă ușor cu lavaliera lui. I-am spus lui Newcastle că știu că este tatăl meu zilele trecute, când îl ajutam pe Rhys cu istoria lumii romane. Thaddeus se ridică ușor și îi cuprinse chipul în palma lui pentru a vedea dacă era bine. Da, da, totul e bine, răspunse ea întrebării lui mute. Poate că în ce privește concepția mea asta a fost o greșeală, dar nașterea mea nu. Îmi părea rău pentru el. Ar fi îngrozitor să am un copil și să nu îl pot ține niciodată în brațe.

— Înțeleg. Thaddeus își înghiți lacrimile pentru ea. Poate că sunt egoist acum, dar mă gândesc cu groază la cum ar fi fost lumea mea dacă tu nu te-ai fi născut. Ar fi fost... îngrozitor.

— Ăsta a fost un compliment?, zâmbi femeia.

— Doar adevărul.

Summer se înălță deasupra lui, așezându-și picioarele de-o parte și alta de trunchiului său. Thaddeus o sprijini cu mâinile, privind-o pe zeiță cum îl privește de deasupra.

— În cazul acesta, mai vreau să îți spun ceva. Se aplecă ușor și îi șopti la ureche: Am o fantezie. Limba ei trezi fiori în trupul lui când îi linse lobul urechii. Tu, eu și căpițele astea de fân chiar sub nasul armăsarului ăstuia arogant.

Plăcerea care se insinua în vintre fu amplificată de râsul care reverberă în pieptul lui. Îl putea auzi pe Marte pufnind dezaprobator, iar relația năbădăioasă dintre femeie și cal era un motiv de râs pentru el.

— Marte va fi gelos, îi șopti în timp ce își trecea mâinile peste glezne, atingând ciorapii groși, apoi mai sus, la cămușă, ajungând în cele din urmă la triunghiul gol dintre picioarele ei. Poate că nu era încă pregătită, dar câteva mișcări și mai multe săruturi ar fi umezit-o în câteva secunde. Se întinse pentru un sărut, mângâindu-i atent clitorisul.

— Pe un alt zeu?, îl întrebă Summer în timp ce gâfâi în urechea lui.

Oh, nu, își zise Thaddeus în timp ce își lăsa degetele să se afunde în canalul ei fierbinte, umed și strâmp. Nu pe un zeu ar fi fost Marte gelos, ci pe însăși zeiță.

***

Lui Blue i se păruse că îl văzuse pe omul mare și rău în timp ce se juca alături de dădacă și Paris lângă rău. Într-o secundă întorsese capul, simțindu-se privită, și în alta capul lui chel, ochii lui parcă roșii o priviseră. Atunci nu își mai dorise să se joace cu Paris și își anunțse dădaca de faptul că se întorcea la mami – la Christina –, pentru că avea nevoie de o îmbrățișare. Supraviețuise cinci ani pe străzi, iar ea, în calitate de copil cu degete mici și alunecoase, știa prea bine cum se simțea să fii urmărit. Scăpase de sute de ori de polițiști și lorzi cărora le furase din buzunare. Azi stătea printre acești lorzi, dar Blue știa că nu era una de-a lor. În ciuda faptului că cei doi, Colt și Christina, o iubeau și o tratau ca pe copilul lor, Blue știa că nu era copilul lor. Tatăl ei era un individ periculos căruia nu îi păsase că își pierde o altă fiică în clipa în care îl lăsase pe omul mare și rău să o ia și să o ducă în adăpostul aristocratului, unde o întâlnise pe Christina.

În drumul ei spre casa gigantică în care nu se familiarizase încă – probabil nu avea să o facă niciodată –, Blue rămase pe loc când realiză că un bărbat – auzise că era duce – stătea în dreptul grajdului și părea că spiona. Știa că spiona pentru că și ea făcuse asta de sute de ori când voia să afle informații cu privire la casele rămase libere sau la banii nepăziți. Te prefăceai că te uiți într-o direcție, când, de fapt, aveai urechile ciulite și ascultai conversația dinăuntru. Totuși, când se holbă la bărbat, Blue nu fu vigilentă, iar acesta o observă.

— Mă scuzați, spuse ușor.

— Mă spionezi, gunoi mic ce ești?, țipă individul la ea, apucând-o de braț și scuturând-o. Asta se întâmplă când aduci mahalaua în casă. Mâna lui o strângea prea tare; începuse să o doară, așa că făcu singurul lucru pe care îl simți: începu să plângă. Te învăț eu minte!

Palma pe care ducele o ridicase asupra ei nu se așeză însă pe obrazul ei, pentru că în apropiere se afla și un alt om, un băiat.

Contele de Clare umblase brambura prin sat, scăpând agil de lacheul pe care tatăl lui îl pusese pe urmele sale, iar acum, când revenea, îi era dat să vadă cum ducele de Albany ridică mâna la scumpa Blue, cea care plângea din toți rărunchii, cu haina din jurul corpului atârnându-i din cauza zgâlțâitului și părul ieșit din coafură.

Cu un pas mare, Rhys se apropie de duce și prinse mâna bărbatului înainte de a o lovi pe copilă.

— Ce credeți că faceți?, întrebă furios băiatul.

Furia lui Albany se revărsă de pe Blue pe Rhys pe care îl prinse de reverele hainei, dând drumul copilei care căzu în fund pe zăpada care înconjura grajdul.

— Stai departe de asta, băiete! Tu nu știi ce este ea.

Dar Rhys avea avantajul vârstei, fiind mai zvelt și mai agil, așa încât îl împinse pe duce și îl întrebă de-a dreptul nebun din cauza furiei:

— Și ce este ea?

— Un gunoi din inima Londrei!, strigă furios Albany.

Fu suficient pentru ca Rhys să vadă roșu în fața ochilor și să își împlânte pumnul în falca ducelui de Albany cu afirmația:

— Singurului gunoi ești tu!

***

Summer se dezmeticea ușor din urma plăcerii pe care o trăise în grajd, dar tresări când auzi glasurile masculine puternice din afara locului. Thaddeus, care îi mângâia leneș mâna, se încruntă și sări numaidecât în picioare, făcându-se prezentabil.

Izbitura îi alarmă pe amândoi, astfel că ducele o privi hotărât și îi spuse:

— Stai aici!

Bineînțeles că ea nu îl ascultă, iar în timp ce își aranja rapid pelerina pe ea, îl urmă. Scena o făcu să își pună mâna la gură, speriată. Rhys, practic fratele ei vitreg, îl lovise pe ducele de Albany care acum urla din gură de șarpe ținându-și mâna pe falcă. Băiatul de cincisprezece ani arăta înfricoșător, de-a dreptul turbat, pregătit să lovească pe oricine ar fi intervenit.

— Thaddeus..., șopti ea.

Dar Shrewsbury știa deja ce era de făcut. Se băgă între cei doi, prinzându-l pe Rhys de mâini și făcându-l atent la ce avea el de zis.

— Mucosul ăsta m-a lovit!, tună Albany.

— Și aș face-o din nou cu plăcere!, izbucni și Rhys.

— Toată lumea să se oprească!, strigă Thaddeus. Clare, explică!

Prea puțin calmat, băiatul îl privi pe Thaddeus direct în ochi în timp ce își depăna povestea, cuvintele făcând-o pe Summer să simtă că i se face rău. Albany stătuse în afara grajdului în timp ce ei... în timp ce ea și Thaddeus. Înghiți cu dificultate amăreala din gură și privi spre Blue despre care Rhys spunea că aproape fusese lovită de Albany și cu siguranță jignită. Cu picioarele tremurânde, Summer se apropie de copila care se ghemuise în zăpadă și continua să plângă. O ridică ușor, așezând-o în brațele sale. Hainele îi erau umede și grele.

— Rhys, îi spuse Thaddeus băiatului, vreau să te duci la cumnatul meu, Colt, și să îi spui exact ce mi-ai spus mie. Albany dădu să protesteze, dar băiatul îl privi urât, făcu niște pași spre conac, apoi se opri, se întoarse, o luă pe Blue în brațele lui și plecă. Summer rămase cu hainele ușor umezite și privind scena în care adolescentul consola copilul, atingându-i ușor buclele blonde ale părului.

— Băiatul m-a lovit, Shrewsbury!, icni Albany.

— Nu poți spune că nu o meriți. Thaddeus se întoarse acum spre Albany, îl prinse de reverul hainei și îl apropie de privirea crispată de furie. Niciodată în viața ta nu vei mai ridica mâna la un copil, Albany, cu atât mai mult la copiii rudelor mele. Și înainte să îmi spui că lady Blue nu este fiica lui Colt Cardinham, poate că ar trebui să îți amintesc faptul că bărbatul nu ar ezita să te împuște în zori. Și, crede-mă, soldatul crud al Coroanei nu ratează niciodată.

Pe chipul ducelui apăru un val de panică. Înghiți greu, apoi fu lăsat jos. Roșu la față, îndreptă degetul spre Thaddeus și spuse:

— L-ai dezamăgi pe tatăl tău, Shrewsbury. Ți-ai uitat moștenirea. Pe lângă asta, ți-ai uitat valorile. Empatizezi cu gunoaiele! Mi-e scârbă de tine!

Înainte ca Thaddeus să mai poată spune sau face ceva, Albany se înapoie cu pași mari spre casă. Simțea nevoia să își reverse furia asupra cuiva dacă nu putuse să o facă asupra fetei ăleia. Numai un prost s-ar fi pus cu Thaddeus, iar Albany nu era prost, deși acum își pierduse cumpătul. Și avea să și-l piardă în continuare când, ajuns în casă și întrebând de fiul lui, i se spuse nonșalant că era la bucătărie alături de lady Rothgar. Asta poate că puse capac, iar Albany simți că înnebunește. Fiul lui, moștenitorul lui, nu avea să devină Thaddeus Talbot cel așa-zis bun și pur la suflet. Avea să ducă moștenirea mai departe. Avea să facă exact cum i se spunea. Iar el, fiul unui duce, nu avea ce căuta într-o bucătărie cu o târfă.

Prin urmare, când ajunse la locul cu pricina și o zări pe ducesa de Rothgar stând la masa masivă din lemn și zâmbindu-i fiului său, rumen în obraji, care mânca prăjiturele – pentru numele Domnului! – icni, scoase un alt sunet neomenesc, și se năpusti asupra ducesei.

Ochii lui Melody se măriră de groază, se ridică rapid de la masă și făcu un pas înapoi, scoțând un țipăt. Aaron, în schimb, avu o reacție perfectă după ce realiză că tatăl lui era cel care o ataca pe ducesă. Cu o săritură, baăiatul se puse în fața ducesei, încercând să o protejeze pe ea și pe copilul ei. Închise apoi ochii, așteptând lovitura. Dar, din nou, aceasta nu veni. Albany știa că familia era intangibilă; nu își putea lovi moștenitorul. Dar asta nu îl făcea mai puțin furios. Cu chipul și mai roșu, arătându-l cu degetul îi spuse:

— Ești o rușine!

Fură ultimele cuvinte pe care le spuse înainte să simtă groaza când un braț puternic îl smuci. Privirea lui Rothgar nu se compara deloc cu a lui. Bryght l-ar fi putut ucide dintr-o singură mișcare dacă ar fi dorit. În schimb își lăsă pumnul să îl lovească în nas, spărgându-i-l. Apoi, printre icnetele de durere ale ducelui, Rothgar îi spuse:

— Mâine, în zori, în pădure.

— Bryght, nu!, strigă Melody în timp ce se agăța de brațul lui. Nu face asta, te rog! Tu nu ești așa.

Și pentru că ducesa spuse că Rothgar cel nemilos nu era așa, Albany îl privi cu ură în timp ce acceptă provocarea:

— Prea bine!

Fiica lui Shrewsbury trebuia să plătească pentru problemele pe care le crease în urmă cu aproape zece luni, iar să-i ucidă soțul cel mult iubit și jalnic era cea mai bună pedeapsă. Asta după ce avea să îl facă și pe fiul lui Shrewsbury să plătească cu tot ce avea mai drag pe lume.

Mi se pare mie sau mai avem foarte puțin până ce această carte se termină?

Și cred că știți că după această carte cer o mini pauză pentru mine și pentru creierul meu pentru a putea prinde avânt cu alte proiecte în paralel.