Își făcuse o viziune cu privire la modul în care avea să se înapoieze acasă. În primul rând, trebuia să fie cu soția lui. În al doilea rând, aceasta trebuia să îi zâmbească, satisfăcută din urma nopții nunții. Și în al treilea rând ea trebuia să declare că nu și-ar fi dorit niciodată să fie fără el. Totuși, deși era destul de convins că Summer fusese satisfăcută, nu se trezi nici lângă ea, nici cu ea, ci fără ea. Și după ce o căutase înnebunit peste tot prin han, hangiul îi spusese simplu că doamna plecase cu alți doi domni. Descrierea acestor domni îi spusese clar era vorba despre un nenorocit de Cardinham. Mârâise furios, își strânsese lucrurile și călărise înnebunit până la domeniul lui Rothgar. Acolo își dorea din tot sufletul să spargă niște capete pentru că cineva îndrăznise să își așeze mâna pe ducesa lui – a lui – fără permisiune.

Era confuz, bineînțeles. Nu înțelgea ce mersese atât de rău în urmă cu o seară și nu înțelegea de ce Summer fugise. Spre binele Cardinhamilor spera că ea fugise, pentru că dacă afla că frații ei o luaseră cu forța de lângă el... Cineva avea să moară azi. Își strânse pumnii și maxilarul și dădu buzna în salonul în care i se spusese că avea să îl găsească ducele în acea seară, după ce oaspeții luaseră cina în compania cuplului și se retrăseseră la culcare. Nu și Thaddeus. Thaddeus era obosit, înfometat și înfrigurat. Ultima porțiune o străbătuse cu greu din cauza zăpezii care începuse să cadă în rafale. Fusese un drum periculos și pentru el, și pentru calul pe care îl închiriase.

— Unde e?, strigă în clipa în care aproape că dărâmă ușile.

În salonul ducelui, Bryght se afla într-adevăr pe un fotoliu, cu un halat comod strâns în jurul corpului și părea că turna ceai într-o ceașcă. Ducele își ridică privirea spre el și lăsă ceainicul jos, în timp ce Melody, sora lui, se ridică în fund și icni:

— Thaddeus?

Ducesa stătea pe un divan, într-o cămașă de noapte lejeră, cu părul roșcat lăsat liber și cu mai multe perne la spate. Urmărind atent imaginea, Thaddeus nu putu să nu se întrebe dacă nu făcuse cumva o greșeală aseară când sugerase că Bryght și-ar lua o amantă. Până și un necunoscător ca el putea observa clar că ducele își aprecia soția enorm. Cine pregătea ceaiul pentru ducesa lui? Își mușcă buzele și se hotărî să întrebe:

— Unde este soția mea?

— Ești deja însurat?, întrebă încruntat Bryght și se ridică, făcându-i semn lui Melody să rămână acolo. Atunci nu cred că te mai poți căsători cu sora mea.

Îl urmări cum se îndreaptă spre halatul lăsat pe un alt fotoliu și i-l oferă. Melody se acoperi. Ducele luă o ceașcă și i-o întinse, aranjându-i mai bine pernele la spate. Sora lui roșise vizibil, deși cumva Thaddeus simțea o bucurie nespusă în faptul că în iureșul evenimentelor din septembrie îl găsise pe acest bărbat.

— Lasă glumele, Rothgar!, mârâi Thaddeus. Unde este Summer?

— Sora mea este departe de tine, ridică Bryght o sprânceană, reașezându-se în fotoliul său. Și eu care credeam că asta va fi o seară liniștită, mormăi el.

— Pe naiba!, înjură ducele.

— Ai grijă cum vorbești în fața soției mele!, îl țintui Bryght cu privirea.

Își uitase cu desăvârșire manierele. Era prea furios pentru a se mai gândi la ele.

— Melody, vreau să discut în privat cu soțul tău, îi spuse el ducesei.

Sora lui cea cuminte, cea dulce și ascultătoare, ridică o sprânceană roșcată, privindu-l ca o regină din divanul ei, și se răzvrăti, spunându-i doar atât:

— Nu plec, Thaddeus. Uiți, probabil, că aceasta este casa mea și ești binevenit atâta timp cât nu faci tu regulile. Oftă și duse ceaiul la buze. Într-adevăr, Summer este aici. Ți-o spun eu, pentru că nu vreau să vă aud certându-vă. A fost o zi grea pentru toată lumea. Nu cred că știi cum e să înăbușești un scandal, frățioare. Sau să întreții o partidă de tir, apropo. Nu, nu știa nimic din toate astea. Nu îi părea însă rău că o răpise pe Summer și se însurase cu ea, dar se încruntă înaintea oboselii care se citea pe fața surorii lui. Dacă ar fi fost în locul ducelui, nu ar fi organizat partida de vânătoare în condițiile în care se afla Melody. De ce ai făcut toate astea, Thaddeus? Oare nu merita Summer o nuntă adevărată?

Bineînțeles că merita o nuntă adevărată, cu flori, păsări care cântă și cu toată nobilimea adunată. Merita genul acela de nuntă în care trena ei să se scurgă pe dalele catedralei londoneze și merita pereți auriți.

— Voia să se mărite în august, spuse el, justificându-și astfel comportamentul.

— Ar fi trebuit să îi respecți dorința, replică blând Melody.

Da, la naiba, ar fi trebuit, dar nu putuse. Nu putuse să își țină mâinile – sau alte părți mai periculoase ale corpului – departe de ea. O dorise pentru el, să fie a lui, să îi poarte numele și copii. Dorise să o însemneze.

— Nu asta e problema, o contrazise încruntat. A fost fericită să se căsătorească cu mine.

Bryght ridică dintr-o sprânceană. Nu îl credea.

— Îmi dau seama, oftă ducesa. Totuși, nu căsătoria e problema. Summer nu este atât de superficială pe cât ai crede. Problema este că i-ai frânt inima. E supărată rău pe tine, Thaddeus.

Îi frânsese inima din cauza celor pe care i le spusese. Își închise ochii și expiră. Ar fi trebuit să își țină naiba gura.

— Unde este?, întrebă din nou, înnebunit de dorința de a o vedea și de a-i spune că îi părea rău pentru că îi distrusese noaptea nunții.

— Cât tupeu ai să mă deranjezi acum, Shrewsbury!, tună Rothgar, intervenind. Se ridică și se apropie cu pași mari de el, cu o expresie feroce pe chip. După ce a trebuit să inventez o scuză pentru amândoi, după ce m-ai făcut de râs..., începu Rothgar. Lady Beauford a răspândit vestea că ai răpit-o. Și chiar asta ai făcut. Mi-ai răpit sora din casa ei doar pentru că ești un egoist care nu își poate ține... lucrurile în pantaloni. Și acum căsătoria la Gretna Green, de parcă nu v-am lăsat eu să vă căsătoriți. S-a insinuat că sunt atât de crud cu propria soră, încât nu îi permit să fie ducesa ta. Și exact asta se va scrie pe paginile de scandal. Că sora mea a fost răpită de tine, că ați fugit, mai bine zis, și că i-ați făcut în ciudă fratelui mare și autoritar.

— Nu credeam că îți pasă atât de mult de ce spune lumea, Rothgar, îi aminti Thaddeus. Întotdeauna ai fost Ducele Nemilos. Nu o meriți pe sora mea!

— Încă un lucru pe care îl avem amândoi în comun, atunci, remarcă Bryght. Nici tu pe a mea!

Oh, Doamne! Așa era. Nu merita pasiunea lui Summer, gemetele ei, plăcerea ei, râsul ei și toate glumele deocheate. Nu merita nimic din asta, deși și le dorea. Își dorea căldura ei, fericirea și plinătatea care îi umpleau sufletul. Uitase când se simțise atât de plin.

— Unde este?, întrebă din nou.

— Iar sora mea nu va avea nunta pe care, de fapt, o merită! Nunta la care eu și frații mei aspiram de când s-a născut, acel gen de nuntă în care eu să o ofer viitorului ei soț. Nu o voi auzi spunându-și jurămintele, nu voi vedea dacă este cu adevărat fericită cu alegerea făcută. Din cauza ta!

Se părea că furase mai mult decât își dăduse seama de la duce.

— Nu mai întreb încă o dată, Rothgar, îl amenință. Unde este soția mea?

Bryght oftă, arătând ca un om care își dădea seama că el nu avea nicio șansă. Se întoarse la fotoliul lui, se așeză și își întinse picioarele în față.

— Ultima dată când am văzut-o aprindea un foc de tabără.

Un foc de tabără?

— Poftim?, se încruntă.

— Chiar așa. Pe chipul ducelui apăru o umbră de zâmbet. Se pare că sora mea reproduce evenimentul în care anglicanii au luat cu asalt lăcașurile catolice și au incendiat textele sfinte în timpul dinastiei Tudorilor. Numai că, de data aceasta, nu este vorba despre nicio carte în care se pronunță numele lui Dumnezeu.

— Ce face mai exact?

Melody se întinse după un biscuit de pe tavă, iar în timp ce îl duse la gură îi spuse:

— Își arde biblioteca. O vei găsi în vale dacă vrei să fii alături de ea.

***

— Nu-i așa că arde frumos, domnule Littledown?

— Așa este, milady, aprobă gigantul pădurar de lângă ea, privind focul care se înălțase pe coastă. Cine știe? Poate că focul se va vedea până în Statele Unite.

— Crezi?, chicoti Summer și își strânse mai bine haina pe ea. Zâmbetul nu era însă al ei. În interiorul ei se simțea sfâșiată. Baia nu putuse scoate amintirea lui Thaddeus de pe trupul ei și emoțiile care o încercaseră când o atinsese pentru prima dată. Își trase nasul, atentă la flăcările care se ridicau din cărțile pe care le aruncase în foc mai devreme. Poate că nu ar fi trebuit să le citească niciodată. Astfel, nu ar fi aflat niciodată ce pierduse. Bani buni se duc acum, șopti spre domnul Littledown care o ajutase să aprindă focul. Dar trebuia să o fac pentru că acum mi-am dat seama că nu sunt reale. Iubirea asta pe care o descriu și pe care o promit... e o închipuire, domnule Littledown.

Bărbatul se întoarse spre ea și o privi blând.

— Nu fiți atât de dură cu dumneavoastră, Excelență.

Excelență. Acum și ea era o ducesă, ceva ce nu crezuse că avea să fie vreodată.

— Nu e nimic excelent în a fi soția unui bou, bombăni.

Și de parcă nu era asta de ajuns, din spate se auzi vocea celui care o făcuse „excelentă".

— Summer!

Pe chipul domnului Littledown înflori un zâmbet.

— Spuneați ceva despre boi, milady?

Summer nu se putu abține să nu zâmbească în timp ce soțul ei se apropie cu pași mari, părul răvășit și spumegând. Nu se așteptase să fie părăsit de mireasa lui în a doua zi a nunții. Ei bine, trebuia să se obișnuiască cu ideea că urma să aibă o căsnicie imprevizibilă. Ea nu intenționa să îi facă viața mai ușoară.

Nici domnul Littledown nu intenționa asta din moment ce făcu un pas înainte pentru a se interpune între ea și duce. Ochii lui Thaddeus priviră nemiloși spre bărbat. Erau două fiare cu constituții echivalente, două bestii care își disputau dreptul de a o apăra pe ducesă.

— Dă-te din calea mea, Littledown!, mârâi Thaddeus.

Summer se întoarse și își așeză mâna peste brațul domnului Littledown.

— Lasă-ne, te rog. Bărbatul o privi și încuviință, îndepărtându-se. Avea să țină un ochi asupra ei până ce pleca de aici, știa asta. Summer înghiți în sec și se întoarse spre priveliștea incendiară, încercând să nu îl privească pe bărbatul care făcuse mai mult decât să o răpească. Vrei ceva, soțule?, îl întrebă.

Noaptea se lăsase cu adevărat rece și, deși ea purta mănuși, își simțea trupul traversat de ger. Haina nu îi ținea de cald în prajma lui Thaddeus peste care paltonul de blană de-abia acoperea umerii lați. În ciuda celor petrecute, se simțea atrasă de el ca o molie fără minte de foc. Și dacă punea mâna, se ardea.

— Când m-am trezit nu mai erai, zise acesta după ce făcu un pas lângă ea, analizându-i trăsăturile chipului în lumina care se revărsa din flăcări.

— Am pornit spre casă, devreme, fără tine.

— Asta am observat și eu, deși nu îmi dau seama de ce ai făcut așa o prostie. Ți se putea întâmpla orice, femeie. Orice!

Glasul lui îngrijorat o făcu să ridice o sprânceană blondă.

— Eram cu Wine și cu Colt, cu frații mei, care ar face orice să mă protejeze. Nu mi s-ar fi întâmplat nimic.

— Ai dat tu de ei sau ei de tine?, o întrebă. Când Summer nu îi răspunse, o privi, îi prinse brațul și o făcu atentă. Pentru că dacă mi te-au luat... Oh, Summer, dacă au îndrăznit să îmi ia ducesa... Când privirea ei mândră îl privi de sus, Thaddeus își dădu seama de adevăr: Ai plecat pur și simplu.

— Ți-am dat timp să îți găsești o amantă, duce, îi răspunse. Ai avut ceva succes în drumul de întoarcere?

— Nu am nevoie de o amantă!, mârâi bărbatul.

— Mai devreme sau mai târziu vei avea nevoie de una, nu-i așa. Orice nobil care se respectă își organizează un harem.

— Mă înnebunești!, o acuză. Apoi îi dădu drumul și indică focul: Ce Dumnezeu faci aici?

— Ard ficțiunea, îi răspunse netulburată de gesturile lui. Cu siguranță o altă doamnă ar fi leșinat de frică. Thaddeus era un bărbat gigantic care depășea o sută de kilograme, care atingea aproape doi metri și care avea acum privirea unui om turbat. Albastrul ochilor lui se închisese atât de tare, strălucind atât de puternic, încât putea speria și Diavolul.

— De ce?

— Nu există, nu-i așa? Dragostea, romantismul... Cu un oftat, mărturisi: Nu mai am nevoie să citesc așa ceva acum, grație ție, evident. Prefer ceva mai multă realitate. Măcar ea nu oferă speranță, nu mă îmbată cu apă rece.

Thaddeus rămase mut o clipă, în părâiul focului găsindu-și însă glasul:

— Mă faci să mă simt ca un monstru.

— Dacă te ajută cu ceva, chiar ești un monstru.

Pumnii lui grei se strânseră, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva își dorea să o lovească. Nu credea că avea să o facă, dar nu putea spune că nu îi trecuse asta prin minte.

— Ți-am spus cine sunt înainte de căsătorie, îi aminti el. Nu sunt un bărbat bun, blând și iubitor. Nu pot fi asta. Te doresc, da, dar nu te pot iubi. Îți este mult mai bine așa.

— Nu cred că mi-ai spus chiar totul, Thaddeus, replică ea furioasă. Și nu tu decizi cum îmi este mai bine. Refuz să fiu o bucată de carne în patul tău. Refuz să fiu un simplu obiect al dorinței tale.

— Ți-am spus cât trebuie să știi, continuă bărbatul, ignorându-i revolta. M-ai acceptat, iar acum ești soția mea în mod legal. Ești a mea, Summer, și nu este nimic din ce ai putea face. Se apropie și o prinse de mâini, urcând ușor pe umeri, apoi pe obraji. Ești ducesa mea până la sfârșitul zilelor.

Amenințarea volată scoase de la ea un murmur de plăcere. Îl împinse, convinsă că ochii lui o hipnotizau.

— Află că eu nu sunt o servitoare de-a ta, duce! Și nu îți aparțin. Eu decid când îmi aparți tu mie. Apoi se întoarse dintr-o mișcare, dorindu-și să pună distanță între ei, să uite căldura acelor palme și modul în care corpul i se înfiorase. Era ceva bolnav între ei, ceva ce nu ținea cont de cât de mult se răneau unul pe altul. Ceva periculos. Mă duc în casă, milord, îi spuse. Mi s-a făcut foame și frig. Îți recomand să faci la fel dacă nu vrei să rămân văduvă atât de curând.

Nu se putuse abține. Grija pentru el era adevărată. Ducele arăta exact ca o persoană care nu dormise și care nu mâncase de o zi. Și oricât o rănise, nu îl voia mort.

— Casa ta e în direcția opusă, milady, îi auzi glasul. Se opri și privi partea vestică, unde turnurile castelului se înălțau mândre. Ducesele de Shrewsbury au stat întotdeauna acolo unde au stat și ducii lor. Iar eu mă voi înapoia cât mai curând în Alton Castle.

Tresări și privi peste umăr la privirea lui dârză.

— Nu putem pleca acum, îi șopti. Sărbătoarea...

— Vom fi la balul de ziua ta și probabil vom sta până de Crăciun. În rest, îmi datorezi o lună de miere, milady. Ce fel de duce aș fi dacă nu aș petrece câteva clipe alături de mireasa mea, singur?

O furie oarbă o străbătu, dezamăgită că probabil voia aceste clipe pentru a-și asigura descendența, nu pentru a o cunoaște mai bine, pentru a o seduce.

— Dacă numai pentru corpul meu m-ai luat, Thaddeus, atunci te dezamăgesc chiar acum. Un gest impulsiv o făcu să spună vehement: Nu-mi voi mai deschide picioarele pentru tine de bunăvoie. Niciodată!

Rânjetul lui Thaddeus o făcu să își dea seama că nu luase în considerare anumite aspecte îmbucurătoare pentru duce.

— Nu m-am dat niciodată înapoi de la a lega câte o femeie de patul meu. Întotdeauna mi-a plăcut să domin în pat, lady Shrewsbury.

Iar ea roșii, înțelegând prea bine la ce se refera, ca orice femeie care citise măcar o dată în viața ei o lucrase de-a marchizului de Sade. Își strânse pumnii, îi întoarse spatele și privi cerul întunecat care amenința să lovească coasta cu multă ură. Vremea era consonantă sufletului ei. Iar bătălia de-abia începuse.

***

— Sunt atât de fericită că pot mânca din nou, oftă Melody în salonul ducelui, ducând o prăjitură cu migdale la gură și mușcând. Mă trezesc mereu cu teama că voi avea grețuri, dar când nu se întâmplă... Ce e mai rău a trecut, nu-i așa?

— Așa mi se pare și mie, zâmbi Bryght. Pari și mai bine. Pare că ai din nou culoare în obraji, ești moale și rotundă peste tot. Începusem să îmi fac griji.

Melody îi zâmbi și se așeză pe piciorul lui. În ciuda liniștii pe care o arăta cu ea, îl știa agitat. Își făcea griji în ce îi privea pe Thaddeus și pe Summer. Mângâie ușor ceafa soțului ei și își coborî buzele pentru a-i săruta tâmpla. Mâna lui se înfășură pe mijlocul ei care se mărea, mângâind-o ușor.

— Nu trebuie să îți faci griji, îi șopti ea. Știu că nu te înțelegi cu Thaddeus, dar cred că văd în el ceva ce am mai văzut o dată în viața mea.

— Ce anume?, întrebă ducele în timp ce se lăsa pe spate, pe canapea, cu ea așezată pe o parte din el.

— Dragoste. Și am văzut-o la tine. Știi, tu și fratele meu semănați. O fi de la faptul că amândoi ați fost crescuți să fiți duci, puțin mai jos de familia regală. Este o responsabilitate uriașă care v-a făcut ursuzi, răutăcioși și cruzi.

— Asta crezi tu despre mine?, zâmbi Bryght.

— Mare parte din timp ești așa, îi răspunse. Nu îi lași să te vadă așa cum ești.

— Ce s-ar alege de regatul meu dacă lumea ar vedea că sunt moale?, o întrebă el.

Amândoi tresăriră când auziră lipăielile lui Pumpkin. Cățelușa sări în poala ducelui, dorind vizibil o mângâiere. Oftând, Bryght își lăsă mâna peste capul lui Pumpkin și îi oferi ce dorea. Apoi, când atât femeia, cât și câinele se odihniră pe el, ducele se hotărî să o întrebe pe Melody un aspect care îl frământase de când săpăturile lui Wine cu privire la societatea secretă indicau un posibil vinovat principal:

— Melody, ce îmi poți spune despre tatăl tău?