Richmond, California, SUA

   Alarma de dimineață sună neîntrerupt câteva minute, înainte ca o mână să se întindă dincolo de pat pentru a găsi telefonul, aşezat aiurea pe noptieră. Bâjbâind şi încă somnoroasă, Rose apăsă butonul de închidere fără să se gândească prea mult. Aseară se culcase târziu din cauza eseului de cinci pagini care trebuia terminat până mâine, şi acum era iremediabil de obosită: îşi simțea pleoapele îngreunate de somn. Rose închise ochii, cu gândul că va dormi încă cinci minute înainte de a se pregăti pentru şcoală.

   Fără să-şi dea seama, Rose căzu într-un somn adânc şi plăcut, călătorind în lumea viselor fără griji, unde nu existau teme, liceu și orice altceva de această natură.

Aşa trecu mai bine de jumătate de oră - nicidecum cinci minute - şi părea că nimic nu o putea smulge din somnul dulce de dimineață.
   Dar dintr-o dată, tonul de apel al telefonului cu tot cu vibrație, o trezi brusc. Cu ochii mari, Rose privi în jur buimăcită, neştiind ce să creadă. Își duse mâinile la ochi și cască prelung.

Cât era ora? Ce zi era?

Realizând că telefonul încă sună, îi aruncă o căutătură urâtă și îl apucă în mână, cu niciun chef de a da curs apelului. Dar când realiză ca sună prietena ei cea mai bună, se hotărî să nu fie cordială...
Rose răspunse cu o voce răguşită:

   — Da?
De la celălalt capăt al firului se auzi vocea alarmată a lui Shannon:
   — Ce faci? Nu vii la şcoală?
   — Hm? întrebă aproape din instinct, încruntându-se. 

Școală? Auzise bine sau urechile ei o înșelaseră?

   — Nu mai dormi, Rose! o apostrofă prietena ei cea mai bună. Treci imediat şi te îmbracă, e ora opt fără un sfert!

Școală! Da!
Mintea ei se trezi deodată, ca și cum cineva tocmai îi aruncase o găleată cu apă rece.

   — Cât?!

Rose sări din pat ca arsă auzind ora enunțată de Shannon. Plapuma căzu cu totul la pământ şi cu telefonul încă la ureche, întoarse pe dos tot dulapul în căutarea hainelor potrivite.
 
Unde era cămașa ei albă?
Unde o lăsese aseară?

Cu buzele țuguiate, Rose răscoli întreg raftul cu haine. Scoase la iveală o pereche de pantaloni negri și o cămașă... toată mototolită. Uitase cu desăvârșire să și-o calce cu o zi înainte. Și acum regreta. Celelalte două cămăși albe erau la spălat...

   —  Grabeşte-te! Ştii că profesoara de istorie urăşte întârziații!

Rose expiră. Îi venea să bată pe cineva din cauza nervilor: era târziu! Nu mai avea timp de nimic. Cine o pusese să mai doarmă "cinci minute"?!

   — Da, Shannon. Imediat ajung!

   Fără a adăuga prea multe, închise mobilul şi îmbrăcă indumentul alb, așa cum era el. Liceul avea regulă strictă în ceea ce privea uniforma școlară!
Îşi prinse părul într-un coc făcut mai mult la repezeală, își puse cravata cu insigna școlii pe după gât, apucă ochelarii de pe birou şi se pripi spre uşă. Salută din mers părinții şi o luă la fugă pe străzile Richomnd-ului. Coti o dată la stânga, spre Costa Avenue şi mai o dată la dreapta pentru a continua maratonul pe Stanford Avenue şi a ajunge direct pe strada liceului. Din când în când se uita pe ecranul telefonului ca să verifice ora: numărătoarea inversă era începută!

Deşi picioarele nu o mai țineau şi respirația devenea tot mai grea, Rose nu se lăsă bătută până ce ajunse în curtea şcolii. Fugi spre clădire şi se îndreptă spre dulăpiorul ei, de unde scoase cărțile de istorie, fără a ține seama că mica uşă trebuia închisă înapoi. Era ora opt şi cinci minute şi ea era în criză de timp! Cu siguranță profesoara era deja intrată în clasă.

Fără ezitare Rose păşi în sală.
Profesoara tocmai făcea prezența...

   — Rose Clark...?

Când ea se ivi în prag.

   —  Prezentă! exclamă ea, abținându-şi cu greu respirația sacadată.
Ochelarii îi alunecară pe nas și Rose și-i împinse cu degetul înapoi la locul lor. Își îndepărtă un fir de păr din dreptul ochilor și privi spre catedra de unde, se gândi ea, va auzi sentința.

Din încăpere se auziră chicote amuzate şi remarci răutăcioase la adresa ei, în timp ce profesoara o analiza din cap până în picioare pe nou venită, cu un aer acuzător. Avea privirea încruntată precum un șoim, iar ochelarii care îi atârnau pe nas îi aduceau aminte de profesoara McGonagall, din Harry Potter.

Rose îşi închipuia cum arată ea însăşi: toată ciufulită şi transpirată, cu ghiozdanul atârând într-o parte şi cămaşa şifonată.
Întârziase dimineața fel ca eroul ei preferat, Harry...

Avea să fie o zi superbă, începând de acum.

   — Domnişoară, ai întârziat, remarcă profesoara clipind des, ținând într-o mână un stilou și în cealaltă, foaia catalogului.

Acolo, în fața tuturor, Rose muri de ruşine. Dacă s-ar fi putut face o groapă în pământ, s-ar fi ascuns fără şovăire. Nu îi plăcea să fie în centrul atenței și nici bătaia de joc a colegilor...

   Rose îşi ceru umil iertare şi cu simpla condiție să nu se mai întâmple, profesoara o trimise la locul ei. Tremurând de la efort şi din cauza ruşinii, se aşeză oftând în bancă lângă Kevin, un prieten bun.

Din păcate, la urechile ei auzi vorbele colegilor ei, care nu se puteau abține din râs:

   — Uite cum arată!

   — Biata Rose... cred că a slăbit cinci kilograme în dimineața asta!

   —  Vai, Miss Perfecțiune a întârziat!

   —  Cine ştie ce a făcut aseară de nu s-a putut trezi dimineață!

   Toate observațiile erau acompaniate de chicote şi fiecare ochi îl simțea asupra ei. Rose nu dădu ghes lacrimilor care amenințau să curgă pe obraz, pentru că s-ar fi făcut de râs mai mult. În exterior arăta că este puternică şi se apăra destul de bine prin cuvinte, dar astăzi nu era o zi bună şi sufletul ei era zbuciumat.

   — Nu-i băga în seamă, o încurajă Kevin, văzând şi el răutatea celorlalți.

   Rose încercă să schițeze un surâs în direcția lui, dar tot ce-i ieşi în acel moment fu doar un zâmbet trist şi forțat. În fond, era obişnuită. Nu se putea ridica la nivelul majoretelor şi nici nu putea îndrăzni să viseze la Jason, cel mai popular băiat din şcoală cu renume în fotbalul american. Era luată peste picior din cauză că purta ochelari, că era puțin mai robustă, că purta aparat dentar şi că era minionă. Lumea găsea din orice motive să o jignească şi asta o afunda tot mai mult în neîncrederea de sine. Se vedea... urâtă. Și încerca să-și acopere această "lipsă de frumusețe" cu studii intelectuale; demonstrând că și ea poate fi la fel de bună ca și ceilalți.

Dar oricât ar fi încercat să afişeze indiferență față de părerile din jur, ea ştia că toate acele acuze îi străpungeau în fond, inima...

Nimeni nu o va plăcea vreodată pentru ceea ce era?
Niciun băiat nu se arătase interesat de ea în toți aceşti trei ani...
Era din cauza aspectului fizic şi din cauză că cei din jur aveau dreptate? Sau mai exista o şansă? Fizicul conta atât de mult când era vorba de iubire adevărată sau despre atenția unui băiat? Nu că ar avea nevoie de o atenție specială...

Oh, era atât de confuză!

   Cu gândurile în altă parte, ora de istorie se sfârşi. Încă tristă, Rose strânse cărțile de pe bancă pentru a le duce în dulăpiorul personal.

   —  Eşti bine? întrebă Kevin puțin îngrijorat.

Era un băiat atent de obicei și Rose se întreba ce făcuse să merite ea un astfel de prieten.
   Rose expiră şi clătină din cap. Nu era bine, având în vedere faptul că avea o migrenă isuportabilă.

   — Mă duc să-ți cumpăr o înghețată de ciocolată: poate o să fii mai bucuroasă, spuse el zâmbind.

Când auzi Rose propunerea, se înveseli pe loc:

   — Mulțumesc, Kevin!
   — Pentru ce sunt prietenii?! răspunse el, cu un zâmbet așternut pe buze.

   Acestea fiind spuse, el se îndreptă cu paşi iuți spre ieşirea din clasă, pentru a prinde un loc bun la coada ce se afișa în fața magazinului alimentar.

În schimb, Shannon tocmai îşi facea loc printre colegi, amenințând în stânga și în dreaptă.

— Mișcă-ți fundu' Peter dacă nu vrei să faci cunoștință cu piciorul meu drept!

Rose chicoti, în timp ce privea scena amuzantă dintre cei doi colegi neastâmpărați. Shannon se adapta repede în oricare grup social datorită veseliei ei uimitoare. Avea un fel de a vorbi mai puțin sărat dar avea o inimă de aur, care ieșea la iveală oridecâteori se afla în compania unui prieten bun. Totul, numai să nu o ai pe Shannon drept vrăjmaș.

  Peter, înțelegând gluma fetei și cunoscând felul ei de a fi, se hotărî să nu îi stea în cale și... să își miște fundul în altă parte.

Shannon de la depărtare îi făcu din mână și Rose zâmbi.

Da, era prietenă cu o nebună.

   — Ce face frumoasa adormită? o chestionă Shannon voioasă, când se află în dreptul ei.
   — Doarme! răspunse Rose pe acelaşi ton jucăuş.

  Shannon avea talentul de a o face să zâmbească oricând şi întristarea nu-şi avea locul când prietena ei cea mai bună se afla prin preajmă. Fire mai activă şi vorbareață, ea începu să-i înşire Rosei tot felul de nimicuri, în timp ce mergeau spre dulăpioarele de pe hol. Rose nu prea asculta, dusă pe gânduri mai serioase.

   — M-ai auzit? întrebă Shannon dintr-o dată.
   —  Scuză-mă, sunt puțin aeriană astăzi...
   — Observ! Am spus, că Eddie, tocmai ți-a aruncat o privire de numa'! exclamă ea, subliniind primele cuvinte cu un ton apăsat și sacadat. Din nou!

Rose aproape scăpă cărțile pe jos de uimire dar, reveni cu picioarele pe pământ imediat.

— Nu are cum, ți s-a părut!

   Urmă o lungă dispută între cele două fete, care nu renunțau la punctul lor de vedere. Shannon spunea că dacă ar putea să aleagă un iubit, pe Jason l-ar alege: frumos, popular, priceput la fotbal şi dorit de orice fată. Rose insista că nu ar fi posibilă aşa o relație: ea nu se putea compara cu majoretele cu care se întâlnea el, pentru ca ele erau perfecte din punct de vedere fizic. Nimeni nu s-ar putea uita la ea ca pe o posibilă iubită!

   Discuția se opri brusc în momentul în care Rose realiză că de dimineață nu închisese dulăpiorul ei personal. Acum era deschis larg la vedere și Rose se întunecă la față...
Oare din nou dulapul ei era vandalizat?

Amândouă se precipitară în direcția lui, în timp ce Shannon își arăta colții:

— Dacă cineva ți-a umblat în lucruri, Rose, jur că va trebui să aibă de-a face cu mine!

Și o credea pe Shannon. Ultima dată când cineva o supărase, acea persoană se trezise din senin cu o cafea fierbinte împroșcată pe cămașă - totul din greșeală.

Rose răsuflă uşurată când își dădu seama că nimic nu lipsește. Dulăpiorul ei părea în regulă.
— Bine că...
Nici nu termină propoziția că Shannon apucă o foaie albă din dulăpior, cu ceva scris pe ea...

— Ce este? întrebă Rose puțin speriată.
Chiar nu o văzuse!
Era o notiță uitată? Sau era o amenințare la adresa ei? O batjocură? O mai numiseră "aragaz cu patru ochi" sau "Rățușca cea urâtă"?

Rose se aștepta doar la ce putea fi mai rău, țintuind-o cu privirea pe prietena ei. Shannon citea uimită rândurile în gând, sfârşind cu un mare zâmbet pe chip:
— Ți-am spus eu!

— Ce?! întrebă curioasă Rose.
  
Ea îi smulse foaia din mâna lui Shannon şi citi cu ochii ei, așteptându-se să vadă o nouă poreclă întipărită pe foaie, dar ceea ce găsi, o uimi de-a dreptul.

„ Simt că trăiesc cu adevărat de când te cunosc...
Simt cum inima tresaltă când privirile ni se întâlnesc...
   Şi totuși mi-e teamă că într-o zi tu vei privi în ochii mei şi vei vedea oceanul de dragoste şi sentimentele mele tainice pentru tine... "

   Rose rămase fără cuvinte, cu gura căscată. Inima o luă la goană, şi pentru o clipă speranța i se născu in suflet.

Cineva chiar o plăcea?

Shannon țopăia de fericire prin hol şi atunci, în mijlocul nebuniei, îşi făcu apariția Kevin cu înghețata.

— Uite, Kevin! rosti Shannon, smulgând foaia din mâna prietenei sale, în pofida protestelor lui Rose. Prietena noastră are un admirator!

Kevin rămase surprins:
— Uau, serios? Felicitări! Cine este?
— Nu ştim! continuă ea entuziasmată. E atât de romantic! Bat pariu că este Eddie: se uită la tine in ultima perioadă!

Rose roşi în obraji.
— Oh, haide, lăsați-mă. A ajuns din greşeală foaia aceea in dulapul meu...

     Probabil acum cineva îşi bătea joc de ea. Mâine totul va lua sfârşit și va uita fără îndoială întâmplarea asta ciudată...

                            * * *

   Tot din "greșeală", Rose găsi peste două zile în dulăpiorul ei un trandafir alb: preferatul ei.

— De unde a ştiut ce flori îmi plac? o întrebă pe Shannon, care râdea copios în spatele ei.
— Pe mine mă întrebi? Eu nu am nicio legătură cu admiratorul tău!
Rose clatină din cap. Fata asta era o mincinoasă înnăscută... şi lucrurile deveneau tot mai interesante.

                        * * *

   Săptămâna ce a urmat, vorbele lui Shannon o urmăreau continuu pe Rose, care nu-şi putea lua ochii de la misterioasa scrisoare şi de la trandafirul alb. Îl mai privea pe fruiş pe Eddie, îi admira zâmbetul de cuceritor şi mersul sigur pe sine. El acum o saluta şi îi zâmbea în mod straniu...

O fi vorba de o glumă?

Era îndrăgostită de Eddie din prima zi de liceu, dar niciodată nu îi cunoscuse sufletul. Nu ştia ce gândeşte acel băiat şi nu ştia de ce i-ar lăsa ei bilețele. Mai presus de toate, de unde îi cunoştea preferințele?

— La ce te gândeşti? o întrebă brusc Kevin, în timp ce mergeau spre casă amândoi.

Rose se înroși la față.

   Shannon o luase pe altă stradă şi ea rămase să continue drumul cu el. Tot timpul Rose fusese tăcută şi îngândurată, şi acum se simțea lipsa vorbăriei lui Shannon.
Rose îşi cumpăni alegerea pe care o avea de făcut: să-i mărturisească despre admiratorul ei? Kevin era prieten cu ea din copilărie, familiile amândurora erau apropiate şi îl trata ca pe un frate mai mare. O învățase în şcoala generală matematică şi datorită intervenției lui, Rose putuse lua examenul cu brio. Când avea un secret, de obicei îl împărtășea cu el... Ar trebui să facă şi acum astfel?

Admiratorul secret îi dădea bătăi de cap!

— Mă gândesc... răspunse ea şovăind. La admirator... Dacă într-adevăr există...
— De ce să nu existe? întrebă amuzat Kevin.
— Nu ştiu... nu înțeleg cum cineva ar putea să mă placă... Îți spun sincer.
— Ai atâtea calități!
— Spui asta pentru că eşti prietenul meu şi acum am nevoie de încurajări. Tu mereu îmi arăți partea bună a lucrurilor...
— Spun adevărul, Rose.
— Dragostea nu este pentru mine. Uneori mă simt ca rățuşca cea urâtă...

Kevin scăpă un zâmbet.

— Da... Într-o zi, toți vor putea vedea lebăda.
După pauză el continuă:

— Ca şi numele tău, vezi? "Trandafir". Înainte ca trandafirul să înflorească, el e un boboc inocent: abia începe să-și deschidă petalele colorate.

— Îmi plac trandafirii, rosti cu glas visător, Rose. Dar mă înțep de fiecare dată în spini. E un defect al florilor...
— Cu sau fără spini, trandafirul este admirat pentru ceea ce este. Continuă a reprezenta dragostea, finețea si frumusețea. Ai fi catalogat drept nebun dacă ai urî un trandafir din cauza spinilor; la fel cum ai fi un nebun dacă ai judeca o persoană după micile defecte.
— Înseamnă că admiratorul meu mă place cu tot cu defecte...?
— Da, răspunse Kevin cu un zâmbet. Ești isteață!

Acum Rose avea un motiv în plus să-l găsească pe acest admirator.
Se aşternu o linişte între ei şi doar paşii se mai auzeau pe drum. Rose medita adânc la cuvintele spuse de Kevin, încercând să le găsească un loc în inimă printre miile de acuze primite în toți acești ani.

I se părea un vis ceea ce se întâmplă!

— Crezi că Eddie mă place? întrebă Rose fără să se gândească de două ori.
— Eddie? repetă puțin uimit, Kevin. Pare un băiat de treabă. E popular, are o carieră sportivă... Totuși nu am avut multe ocazii să stau de vorbă cu el şi să aflu acest aspect.

Deci nu el i-a zis despre trandafirul alb... Shannon trebuie să fi fost.

                            * * *

   Peste patru zile de la discuția avută cu Kevin, Rose se afla singură pe o bancuță din ograda şcolii. Afară era frumos şi cald, aproape toată lumea hoinărea prin împrejurimi. Shannon era plecată la plimbare cu un băiat din liceu şi Kevin rămăsese în clasă singur ca să repete câteva note la chitară pentru ora de muzică. Ei îi plăcea singurătatea. Acum medita la cel mai recent bilețel primit:

„ Îmi place cum chipul tău se luminează şi cum zâmbetul cald ți se așterne pe chip..."

  Și un altul:

„Sufletul tău înflorește pe zi ce trece, dar tu nici nu îți dai seama de asta..."

   Sufletul ei era mai important decât aspectul fizic? Cum ar fi fost posibil? Toți băieții pe care îi cunoştea se lăudau cu cele mai recente cuceriri şi toate fetele erau la fel de frumoase ca în revistele de modă. Nici nu se putea compara cu ele... Zâmbetul ei care dezvelea un aparat dentar, era departe de a fi unul fermecător.

   Dusă pe gânduri, nici nu observă un băiat care se aşeză lângă ea cu un oftat. Rose privi în dreapta ei şi spre marea ei mirare, constată că Eddie tocmai se aşezase lângă ea.

— Ah! Ce frumoasă zi! exclamă el.

Încerca să facă o conversație? Sângele îi pulsa în vene nebuneşte şi îşi simțea obrajii arzând.

— Într-adevar... rosti aproape fără glas Rose.
Înghiți în sec și se ruga în gând ca Jason să nu-i audă bătăile accelerate ale inimii...

— Astăzi i-am bătut pe Tigrii la fotbal! Ha! În ultimul minut am reușit să semnez pentru echipă şi scorul s-a rasturnat în favoarea şcolii noastre. A fost o partidă pe cinste!

Eddie începu să-i relateze toate victoriile avute, planurile lui de viitor axate pe acest domeniu şi se lăuda din cale afară, la fel ca un păun care își etala coada colorată.
Rosei nu prea îi plăceau acești băieți plini de sine, care știau să vorbească numai despre ei înșiși.

— Ce oră avem acum? veni întrebarea dintr-o dată, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o lungă reverie.

Rose se bâlbâi derutată:
— Ăă... mate.
— Serios?! Și eu nu mi-am făcut tema!

   Bănuind care ar fi cererea lui, Rose hotărî să fie drăguță și să-l ajute pe "un Eddie aflat la ananghie". În fond, nu era prima dată când îi oferea rezolvarea temelor.

— Eu am tema făcută. Dacă o vrei, e chiar în caietul de pe bancă...

   Eddie zâmbi în colțul gurii şi o privi într-un mod aparte, cu admirație. Rose se simți stingherită și nu putu să țină mult contactul vizual, care îi măcina măruntaiele.

— Mulțumesc! spuse Eddie. Ești mereu drăguță.

Rose înghiți în sec și obrajii i se colorară de un roșu aprins. Eddie tocmai o lăudase! Oare ce va zice Shannon despre aspectul acesta? Abia aștepta să îi spună!

Deci Eddie putea fi chiar... admiratorul. Shannon avea dreptate!

Încurajată acum de atitudinea lui, de complentele primite, Rose îşi luă inima în dinți și rosti cu sfială:

— Eddie... începu ea şovăind. Vreau să-ți mulțumesc...

El o privi curios și Rose încercă să finalizeze cu emoție propoziția:

— ...pentru bilețele.

El se încruntă derutat.
— Care bilețele?

   În momentul acela lumea lui Rose se întoarse cu susul în jos. Se făcu albă la față şi nu mai avea cuvinte.

Chiar atunci trecură prin fața lor majoretele şcolii râzând, Eddie le salută cu voioşie şi el le urmări cu privirea în timp ce ele defilau mândre prin fața lui.

   Cum putuse să creadă că un astfel de băiat egocentrist s-ar uita la ea? Că ar aprecia frumusețea sufletului?
Stai puțin, de ce se aşezase Jason aici?!
Privi disperată în jur, constată că toate băncile erau ocupate şi descoperi crudul adevăr: băiatul blond cu ochi verzi, nu arătase niciodată un interes anume pentru ea. Fusese doar în mintea ei. Toate băncile din ograda liceului erau ocupate și în plus, cavalerul nu avea tema la mate. Unde altundeva să se așeze decât lângă tocilara clasei?

   Rose se simți folosită, distrusă sufletește. Era îndrăgostită iremediabil de Eddie, visase la el nopți la rând și acum toate speranțele i se năruiseră.

Nu era el admiratorul!

Eddie nu era acel care îi scrisese de faptul că sufletul ei era important și că înflorea...

Dintr-o dată, imaginea lui Kevin îi apăru în minte:

„Ca şi numele tău, vezi? "Trandafir". Înainte ca trandafirul să înflorească, el e un boboc inocent: abia începe să-și deschidă petalele colorate."

„Sufletul tău înflorește..."

„Trandafirul este admirat pentru ceea ce este. Ai fi catalogat drept nebun dacă ai urî un trandafir din cauza spinilor; la fel cum ai fi un nebun dacă ai judeca o persoană după micile defecte. "

„ De unde a ştiut ce flori îmi plac?"

„ Ai atâtea calități!"

„ Într-o zi, toți vor putea vedea lebăda."

„ Înseamnă că admiratorul meu mă place cu tot cu defecte...?
Da"

Adevărul o izbi din plin.

Kevin!

— Scuză-mă, spuse Rose către Eddie, înainte de a o lua la fugă prin curtea şcolii.

   Avea ochii înlăcrimați şi cuprinsă de emoții ciudate, reciti ultimul bilețel care spunea despre valoarea sufletului ei. Numai Kevin o cunoscuse cu adevărat în toți aceşti ani: s-ar explica şi trandafirul alb şi toate vorbele rostite de el. O aprecia pentru ceea ce este cu adevărat... o vedea frumoasă!
O lacrimă i se prelinse pe obraz şi Rose ajunse în sala de clasă într-un suflet. Kevin cânta un cântec de dragoste la chitară cu un glas lin şi melodios:

„Sufletul tău este important, el îți dă valoare în fața ochilor mei.
Pentru mine eşti frumoasă, eşti unică. Numai tu... Numai tu... "

   Când realiză că este observat, Kevin încetă să cânte şi aşeză încet chitara pe bancă. O privea stupefiat pe Rose, care plângea în fața lui. Nu știa cum să creacționeze, nu avea putere să-i spună nimic, ci doar ochii lor se intersectau în mod inexplicabil.
Chiar melodia vorbea despre suflet, frumusețe... dragoste.

Rose păşi încet printre băncile goale, cu bilețelul şifonat în mână. Părul negru a lui Kevin îi venea aproape de sprăncene şi ochii lui frumoşi, ciocolatii, spuneau mai multe decât ar fi putut rosti în cuvinte.

— Tu... şopti Rose, fixându-l cu privirea.
Kevin plecă în jos capul ruşinat.
— De ce? veni întrebarea fetei, care părea încă şocată de noua veste.

— Rose... chiar te plac, spuse Kevin cu greutate, când ridică din nou capul. Mi-a fost atât de greu să-ți mărturisesc!

Rose clătină din cap:
— Nu are cum... eu sunt doar o simplă fată şi tu ai avea acces la oricare dintre fetele liceului... eşti așa amabil și drăguț! Eu nu sunt...

— Rose, nu înțelegi? întrebă Kevin mai agitat. Te cunosc de o viață. Eşti specială!

Rose continua să nege vehement şi el o apucă de mâini:

— Te-am văzut de atâtea ori când o ajutai pe bătrâna Gladys prin ogradă sau când te jucai cu micuții copii ai doamnei Cherry. Te-am văzut gătind cu zâmbetul pe buze. Te-am văzut când râdeai în hohote cu Shannon sau cu mine. Te-am văzut când erai concentrată în lectură şi când erai emoționată la serialele turceşti. Ştiu că îți plac trandafirii albi, ceaiul cu lămâie, prăjiturile cu ciocolată şi merele verzi - nu roşii. Îți place singurătatea şi de aceea meditezi destul de mult. Iubeşti duminica şi urăşti toate diminețile de şcoală. Îți place mereu să dormi pe burtă şi cu părul prins ca să nu te deranjeze. Stai trează până târziu să înveți sau să citeşti, pentru că îți place. Iubesc zâmbetul tău, ador personalitatea ta şi felul cum arăți. Eşti perfectă în ochii mei. Rose, eşti unică.

   Rose îşi muşcă buzele nervos şi îşi şterse cu mâna lacrimile care curgeau pe obraz. Nu îi venea să creadă că prietenul ei cel mai bun o vedea perfectă şi frumoasă, când toți cei din jur o condamnau...

— Nu îți promit că viața va fi uşoară dar, îți promit că te voi iubi necondiționat şi voi fi alături de tine! Te voi respecta şi te voi face fericită. Vrei să fii iubita mea?

Lăsând garda jos, Rose hotărî în inima ei că acest băiat bun merita o şansă.

Şi ea merita una.

— Da, Kevin!

   Rose îi sări în brațe şi cei doi rămaseră aşa înlănțuiți vreme îndelungată.
Acum ştia că viața ei va fi una diferită împreună cu băiatul care o alesese dintre miile de flori...

*

   Rose deveni în curând un trandafir înmiresmat, răspândind în jurul ei un parfum incomparabil. Cu încrederea în sine reînnoită, cu numeroasele vorbe rostite de Kevin în fiecare zi, iubitul ei uda trandafirul cu grijă și îl făcea să crească.
Rose râdea.
Rose depășea timiditatea.
Rose pășea cu demnitate în clasă.
Rose se adăuga în mai multe grupuri sociale și își făcea prieteni noi.
Rose își cunoștea acum valoarea.

Astfel, micul boboc căpătă o frumusețe strălucitoare, ce puțini ştiau să răspândească...

  ~ Sfârșit ~