Obosit de trauma si foame, baiatul tomnatic isi gasi linistea in culcusul de paie improvizat de Deithe pentru ea insasi. Ea se rataci, insa, in coltul opus lasandu-se macinata de ganduri. Privea absent la cel ce ii tulburase linistea. Tonurile reci i se revarsau prin par ca bruma toamna tarziu.

          Singuratatea impregnata in oase o facea sa se simta stinghera. Ii analiza trasaturile ca pe cele ale unei papusi; mult prea reale pentru a fi adevarate. Ii asculta respiratia ce, ca intr-un ritm de ceasornic, ii punea masura pe timp. O respiratie, doua respiratii... Incerca sa se convinga de irealitate. Hainele ii erau jerpelite, la fel cum erau ale tuturor. Nu parea insa sa aiba rani. Le cauta mai multe respiratii la rand incercand sa se convinga de existenta lui. Cum era posibil sa fi scapat teafar din mainele lor? Cum era posibil sa fi ramas intreg desi ei au distrus totul in urma? Cum era posibil ca el sa supravietuiasca fara rani, iar familia ei sa fie ucisa?

          Saizeci de respiratii, saizeci si una de respiratii... Se vazu iarasi acasa, in casuta ei... Parea ca aude din nou primul tipat si pe mama ei privind-o din tocul usii cu lacrimi in ochii plini de groaza. Vazu din nou grinda care se desprinse si cazu peste mama si bunica ei. Auzi ultima strigare a mamei. Il vazu din nou pe tatal ei ingenunchind invins langa trupul inert. Se aminti prinsa sub moloz, ametita de durerea ce o sageta prin tot trunchiul, cu ochii pironiti pe toporul de langa tata. Saptezeci de respiratii...

           Isi sterse lacrimile. Ii era suficienta aceasta scapare, cu toate ca stia mult prea bine ca mai urmau si altele. Isi promisese ca nu va fi slaba, ca nu se va arata vulnerabila, ca avea sa lupte pentru ai ei. Isi muta privirea spre padure. O privi in intunecimea ei sinistra. Inghetata ca o amprenta luna stergea parca varfurile copacilor, oferind dimensiune marii de cerneala. Optzeci de respiratii... Ce rost avea sa isi planga de mila cand putea privi inainte sperand ca va veni un moment in care sa poata lua ce i-a fost furat? Se vedea deja iesind din manastire, desculta si cu parul despletit, stiind ca poate merge oriunde, fara frica.

           In marea de cerneala se afla insa ei, vitrege himere, cu ura imbibata de otrava, diavoli inruditi cu oameni si cu suflete de ceara. Frumusetea padurii era de mult stirbita de existenta lor toxica. Astfel copacii le deveneau gratii, iar manastirea temnita. Ce puteau oare sa gandeasca? De ce unicul lor scop era sa ii ucida? De ce acum dupa atata timp in care au trait in liniste?

           Nouazeci de respiratii... Il privi din nou pe baitul tomnatic. Inca nu ii stia numele, nu ii cunostea varsta, povestea. Stia insa ca el era pregatit sa lupte cu tot ce avea. Nu parea sa se gandeasca la trecut si se bucura de o a doua sansa. Ea de ce nu ar fi putut? Ea insa nu era pregatita sa lupte. Conditia ei fizica era deplorabila, iar psihic incerca continuu sa repare ce se destrama; haos. Trebuia sa schimbe ceva acum. Sa poata lupta avea nevoie de forta, iar pentru forta avea nevoie de antrenament. Dar nu era oare prea tarziu acum?

           Sangele incepu sa ii clocoteasca in vene si parea sa se simta in sfarsit vie. Nu era prea tarziu. Ei toti erau inca acolo. Ii trebuiau cativa pasi si puterea de a se razbuna. Nu stia de unde ar trebui sa inceapa, dar nu putea sa nu incerce. Se ridica in picioare, pregatita sa incerce sa se schimbe. Ea, Deithe, trebuia sa reuseasca, sa salveze, sa razbune, sa ucida. Daca ei au pus punct, ea il va transforma in virgula.

           Isi aminti de baietii din sat, care intr-o incercare de a arata cat sunt de puternici si capabili fizic, se intreceau in numarul de flotari pe care fiecare era capabil sa il atinga. Astfel incerca sa faca flotari, dar se opri dupa una. Conditia ei era absolut ingrozitoare. Nu avea echilibru, forta ei in brate era inexistenta, coordonarea dintre minte si muschi era intarziata si totul parea sa duca numai la esec. Cum ar putea ea sa rapuna nobizi in asa postura?

          Se aseza inapoi. Avea nevoie de un plan mai bun. Haosul insemna dezorganizare, iar dezorganizarea ducea la desincronizare si esec. Esecul insemna ca erai slab si nepregatit, iar ea voia sa devina puternica. Avea nevoie de un plan. Ce anume faceau oamenii care erau puternici? Caror antrenamente erau supusi si cum putea improviza totul intr-o manastire?

          Sabii... Oamenii puternici aveau arme. Dar ea nu avea si nici nu putea sa lupte cu arme. Avea asadar nevoie de un substituent, ceva incropit astfel incat sa semene unei arme care sa o pregateasca pana va avea posibilitatea de a face rost de una adevarata.

          Astfel isi petrecu noaptea; cautand solutii si idei, notandu-le apoi in jurnalul pe care il ascunsese in spatiul dintre doua grinzi ale acoperisului si pregatindu-se emotional pentru ceea ce avea sa insemne inceputul ei ca o noua persoana. Reusise intr-un final ca umple cateva pagini cu exercitii si seturi de exercitii. Ii mai ramanea sa isi adune materialele necesare si sa isi faca propriul loc pentru antrenamente. Dimineata avea sa rezolve totul si poate ca in urmatoarele zile avea sa fie capabila macar de un echilibru. Oare baiatul tomnatic avea sa i se alature?

          Adormi insa. Se visa in padure culegand ciuperci. Le simtea mirosul ca de pamant si deja isi imagina cum avea sa le gateasca. Vantul o impingea de la spate, sa mearga mai departe, sa exploreze. Ele apăreau însă de peste tot și cu cât apăreau mai multe, cu atât părea să i se facă mai foame.

                                                                                         *

— Azi cică au făcut mămăligă, râse el. Mi se pare mai mult apă cu gust, dar ți-am adus și ție oricum.

          Stateau amandoi cuminti pe jos incercand sa manance zeama. Deithe manca incep, cu sorbituri mici, cu frica de a nu i se termina prea repede. Baiatul tomnatic insa o privea lung. Portia si-o terminase de mult, iar acum privea cuminte, vazand parca prin ea. Poate ca incerca sa o citeasca, stiind cat de greu ii va fi sa scoata ceva de la ea; fata aceea tacuta si ciudata ii oferea impresia ca e un ocean de mister. Voia sa afle, sa o descoasa si, poate, sa isi faca un prieten. Era slaba, bratele i se vedeau subtiri, usor osoase, asemeni picioarelor. Avea sa ajunga la fel? E acesta un fel de model pe care toti oamenii din manastire il urmeaza?

          Ar fi spus multe si avea atatea de impartasit, de inteles, de aflat. Observa insa in toti o reticenta bolnava. Nu putea sa inteleaga si isi dorea atat de mult sa o faca. Cine insa i-ar fi explicat? Toti traiau parca intr-o tacere muta. Se miscau in ritmul lor propriu, iar cuvintele? Cuvintele pareau a fi inghitite incercand sa compenseze cu proasta alimentatie.

          Era suparat. Avea atat de multe intrebari si tot la fel de multe frustrari. Dar cui sa le povesteasca? Simtea ca ar fi putut la fel de bine sa vorbeasca cu soarecii ce umblau zgribuliti printre oameni. Privea prin ei la fel cum privea prin fum; erau acolo, dar in acelasi timp nu erau. Ce se intamplase cu oamenii?

          Isi terminase portia de mult timp, iar stomacul dadea semne ca mai vrea. Calugarul ii spusese, insa ca atat poate sa le ofere pana urma seara. Era scandalos. In loc sa se salveze si sa traiasca, ori sa moara rapid si simplu, alegeau o moarte lenta si dureroasa. Ce rost avea sa fii, daca alegeai sa transformi viata intr-un lung chin otravit ce duce sigur la moarte? Fata aceea osoasa parea singura care mai avea o sclipire de viata, fie si ea atat de plapanda. Avea sa o ajute pe ea, dar si pe el.

— Cum te numesti?

          Privea la el cu doi ochi mari, migdalati si tristi. Fata slabanoaga ii era incadrata intr-o claie de par aspra ca din paie. Putea fi urata, dar si frumoasa in aceeasi masura; nu avea cum sa isi dea seama. Vorbea insa cu el, iar acesta era unul din multele semne ca isi putea face sperante; nu era o umbra, era umana si cu multe sanse de a fi salvata.

— Lloyd. Mama m-a numit asa. Spunea ca imi va tine noroc.

          Era intr-adevar ceva ce poate ii purtase noroc. Desi trecuse prin iad, era aici nevatamat si mai plin de viata ca niciodata. Cu toate ca parul ii era de un rosu ca focul, facand numele sa vina in antagonie cu aspectul sau, parea totusi sa I se potriveasca. Poate tocmai acesta ii tinuse loc de talisman.

— Eu sunt Deithe.

          Urma tacere. Desi fusese doar un schimb reciproc de nume, se simteau mai stanjeniti decat inainte. Nu se priveau in ochi, nu vorbeau si respirau atat de usor incat atmosfera parea de sticla, gata sa se sparga la urmatoarul sunet. Cand Lloyd isi gasi insa curajul si o privi, o vazu jucandu-se cu degetele in poala. Erau osoase, subtiri si ii era teama ca se vor rupe.

— De cat timp esti aici?

          Cat timp trecuse? O zi sau o eternitate, cateva luni sau o viata? Privi inapoi, isi aminti iar si o trecu un tremur; era din nou vulnerabila.

— Nu stiu, recunoscu. Imi amintesc ziua in care am ajuns aici, de parca ar fi fost ieri, dar se simte de parca ar fi trecut o vesnicie. Nu vreau sa imi amintesc nimic.

          Obosea dupa fiecare cuvant. Se simtea epuizata, slabita. Era un adevarat efort sa raspunda, sa se miste; sa traiasca. Lloyd in schimb vorbea mult, interminabil. Parea sa aiba tot timpul intrebari, curiozitati. Era atat de plin de energie, de viu. Era fericita ca era aici sa o motiveze, sa o scape, dar in acelasi timp o obosea. Avea nevoie de o pauza.

— Vreau sa merg sa o vad pe bunica.